RAFTUL CU CARTE: Andrei Pleşu despre prima lui dragoste

MOTTO: „O carte care te inițiază cum să privești și să vezi/să înțelegi artele vizuale: pictura și sculptura” (Octavian Guțu)

Lui Andrei Pleșu (n. 1948, scriitor, eseist, filozof, estetician, istoric al artei, publicist…) i-au apărut în anul 2023 două lucrări: „CAPODOPERE ÎN DIALOG” și „Ochiul și lucrurile”. Andrei Pleșu a abvsolvit Facultatea de Arte Plastice, secția de istoria și teoria artei la Universitatea din București, domeniu în care își va lua și doctoratul. O perioadă a fost și lector universitar la Academia de Arte Plastice din București. Așadar, prima lui dragoste spirituală a fost istoria și teoria artei. O spune el însuși în textul de escortă de pe pagina a cincea a volumului „Capodopere în dialog”:  multe din paginile acestei opere „sunt legate de formația mea primă, aceea de istoric și critic de artă”. Cele cuprinse în volumul „Capodopere în dialog” sunt „scenariile” unor emisiuni pe care le-a avut autorul în anii 1970 și 1980 la Radio și la televiziune, mai precis la „Teleenciclopedia”. Sunt acum încredințate tiparului pentru prima data. De ce? O mărturisește autorul: „Fac efortul de a-mi reorganiza arhiva personală din politețe pentru urmași”. Printre manuscrise, a găsit multe pagini uitate din activitatea sa publicistică. Printre ele sunt și cele din cartea ce-o prezentăm. Ele au fost gândite ca o formă de „popularizare a plasticii românești și universale”. Andrei Pleșu este de părere că „trăim astăzi într-o eră a vizualități”. În acest context, consider că ar fi, poate, util „să recuperăm uriașul tezaur al culturii vizuale pe care ni-l oferă tradițiile și muzeele lumii”. Cui se adresează această antologie? „Nicidecum specialiștilor în domeniu, ci nespecialistului pasionat, cultivat și inteligent. Pentru acest specialist ar merita scrise toate cărțile lumii”, întrucât „cultura în el capătă trup și prin el contaminează lumea. Nespecialistul acesta este vocea culturii”.

Rostul paginilor volumului propus de autor a fost acela de a „deschide câteva ferestre către orizontul artelor plastice, să sugereze, fără pedanterie o cale posibilă de lectură a imaginilor prezentate. „Totodată, avem și o posibilitate de a ne iniția înr-o oarecare măsură și în istoria atât de bogată a artelor vizuale, pictura și sculptura. Mai mult, ne bucurăm că și România ocupă, prin iluștrii ei reprezentanti, un loc în această istorie universală a artei vizuale, atât în pictură, cât și în sculptură. Aricolele „Pallady-Matisee” și „Brâncuși-Henry Moore” sunt pilduitoare în acest sens.

În cuprinsul operei sunt următoarele capitole: „Deschideri spre artele plastice”; „Capodopere în dialog”; „Popasuri în muzeele lumii” și „Instantanee din istoria privirii”. În fiecare dintre ele sunt mai multe articole. Citind capitolul „Capodopere în dialog”, cunoaștem următoarele dialoguri/comparații/paralele: GIORGIONE-DÜRER; DURER-LEONARDO; LEONARDO -REMBRANDT; TOULOUSE-LAUTREC – DEGAS; TOULOUSE LOUTREC – ROUAULT; PALLADY -MATISSE; BRÂNCUȘI – HENRY MOORE.

Un adevărat ghid turistic pentru excursioniști ne oferă Andrei Pleșu în paginile reunite sub genericul „POPASURI ÎN MUZEELE LUMII”. Cititorul, iubitor de arte vizuale, este invitat să viziteze în unele orașe europene muzeele : MADRID – MUZEUL PRADO; MUNCHEN – ALTE PINAKOTHEK; PARIS – LUVRU; FLORENȚA – GALERIA UFIZZI; VIENA – KUNSTHISTORISCHES MUSEUM.

De-a dreptul fermecătoare sunt și expunerile din partea finală a scriiturii, ele având, majoritatea, structura unor eseuri demonstrative. Citez doar rânduri din cel intitulat „GIOCONDA”, partea ultimă:  „Cu fiecare an care trece, ea se degradează ireversibil… s-ar putea ca Gioconda să-i supraviețuiască lui Leonardo ca o emblemă a paradisului pierdut: Paradisul pierdut al picturii…”. Într-un preambul la capitolul „Popasuri în muzeele lumii”, istoricul artei îi face vizitatorului în acestea un fel de „instructaj”, invitând-ul să vadă în aceste popasuri drept „locuri privilegiate ale unor întâlniri îmbogățitoare”, „o grădină înviorătoare” și nu „ca pe un mausoleu”. Unele eseuri au un început de-a dreptul seducător, provocator pentru cititor: Bunăoară, cel intitulat „Paris: Luvru”: „Nu poți vedea bine Parisul din cauza Muzeului Luvru. Și nu poți vedea bine Luvru din cauza Giocondei”. Alte finalități ale operei: Eu cred că, în acest caz, prin dialog se ințelege comparație, paralelă. Ca să poată avea loc un dialog, să se poată face o comparație între două aspect este necesară, în primul rând, existența unui aspect esential comun, de obicei o teamă, un subiect. Comparându-le, scoatem în evidență pentru început elementele asemănătoare, iar apoi, partea cea mai importantă, ceea ce o unicizează pe fiecare dintre ele. Voi concretiza cele afirmate prin două exemple: „Să începem prin a pune în dialog două portrete: „Portretul unei fete cu ramură de laur”, pictat de Giorgione în 1506, și „Portretul unei tinere venețiene”, pictat de Durier în 1505. La prima vedere, între cele două lucrări nu apar decât asemănări: sunt strict contemporane, sunt portete de femei tinere, cu o punere în pagină de același tip… Pictura lui Giorgione e o pictură a contururilor estompate și a sacrificării detaliilor. „La Durer, în schimb, totul e mai amănunțit, mai scrupulous consemnat…” („Giorgione – Durer”).

Reproducem din „BRÂNCUȘI – HENRY MOORE”: „Și Brâncuși, și Moore – repere absolute ale plasticii modern – zăbovesc in preajma (insolubilă) problemă a originarului Brâncuși, încearcă să aprofundeze sămânța primordială, temeiul primelor nașteri. Moore caută să-și închipuie substanța primordială, cea în care a coborât sămânța dintâi. Brâncuși vorbește despre principiul generator al universului, Moore despre nașterea lui primă. Cu Brâncuși se evocă, în sculptura modernă, ordinea aurorală a lumii. Cu Moore – haosul ei latent. Avem nevoie de Brâncuși ca de un leac. E întâlnirea cu un posibil al fericirii după cum întâlnirea cu Moore e o întâlnire cu nerezolvarea noastră constitutivă, ontologică … Cu Moore stăm de vorbă. Cu Brâncuși deprindem ritualul tăcerii. Moore e un artist pur și simplu. Brâncuși cochetează în plus, cu înțelepciunea…”

Pe lângă toate cele apreciate până acum despre acest adevărat eveniment editorial, lucrarea este și un album în care facem cunoștință cu atâtea lucrări de pictură și sculptură din tezaurul artelor vizuale: Albrecht Dürer, Portretul unei tinere venețiene; Leonardo DaVinci, Dama cu hermină; Rembrand, Lecția de anatomie; Toulouse-Lautrec, Dans la Moulin Rouge; Edgar Degas, Ora de balet; Theodor Pallady, Peisaj cu lac; Brâncuși, Sărutul; Henry Moore, Bucată de atom; Rembrandt, Autoportret la 19 ani; Botticeli, Primăvara; Michelangelo, Mormântul lui Lorenzo de Medici etc.

În totalitate, recenta lucrare a lui Andrei Pleșu este o descoperire a altor frumuseți ale lumii în care trăim, pe care doar marii creatori le pot scoate la lumină și pentru noi. Prin cele 216 pagini ale volumului recenzat, acest neîntrecut stilist al limbii române ne convinge, neîndoielnic, ce înseamnă și fidelitatea față de dragostea spirituală dintâi, artele vizuale, dragoste care, cred eu, i-a intrat deja în ADN-ul său.

profesor Octavian Guțu,

Șimleu Silvaniei