După 1 Decembrie 1918, Resortul Cultelor şi Instrucţiunii, creat în cadrul Consiliului Dirigent, s-a preocupat şi de soarta învăţământului secundar. A asigurat funcţionarea şcolilor secundare existente, pentru a nu se pierde anul şcolar, şi a pregătit deschiderea noului an şcolar 1919-1920.
Cea mai dificilă problemă, la fel ca şi în cazul şcolilor primare, o constituia asigurarea corpului didactic necesar. S-au organizat, şi în acest caz, cursuri pregătitoare pentru profesori la Cluj, în vara anului 1919, cum se va face, de altfel, şi în 1920.
Limba română s-a introdus ca limbă de predare în locul limbii maghiare. Liceele existente au fost, cele mai multe, naţionalizate. În plus, în anul 1919 s-au înfiinţat, ca urmare a preocupărilor responsabililor de soarta şcolilor româneşti, 20 de licee noi în Transilvania. Unul, pentru băieţi, s-a deschis atunci la Şimleu Silvaniei, unde existase un gimnaziu „al minoriţilor”, încă din 1774. În clădirea acestuia va funcţiona noul liceu.
În anul 1924, un liceu pentru băieţi este înfiinţat şi în Zalău, reşedinţa judeţului Sălaj. Conducerea liceului, în toată perioada existenţei sale, a fost asigurată de Leontin Ghergariu. Era fiu de preot, născut în Nădlac, în 1897, cu şcoală în Terebeşti, unde avea parohie tatăl său, şi Satu Mare, cu studii liceale la Liceul român confesional din Beiuş, teologice la Oradea şi Blaj şi universitare la Cluj (Facultatea de Litere, Universitatea „Ferdinand I”, secţia filologie-istorie). În timpul facultăţii a predat religia, ca suplinitor, la Şcoala normală de învăţători din Cluj, apoi istoria şi muzica la Şcoala civilă din acelaşi oraş, pentru ca în 1923 să fie profesor suplinitor la Liceul „Gh. Bariţiu”, secretar la Şcoala medie de fete din Cluj şi profesor auxiliar de istorie tot acolo. Absolvent de facultate în 1923, este repartizat ca profesor titular la Liceul „Vasile Lucaciu” din Carei, la catedrele de limba română şi istorie, iar în 1924 este transferat în Zalău, ca profesor şi director al Liceului de băieţi nou înfiinţat.
Are, aici, o activitate cu adevărat rodnică. Leontin Ghergariu afirmă, în memoriile sale, că a fost numit director, în august 1924, cu misiunea de a deschide primul liceu românesc din Zalău. Mai spune şi că nu a avut deloc fonduri la dispoziţie, că local de şcoală nu exista, după cum nu exista niciun fel de material didactic. Convins însă de rolul cultural pe care o şcoală medie urma să-l joace în oraş şi împrejurimi, a făcut totul pentru a deschide liceul în timp util, reuşind asta.
Munca lui în fruntea liceului a fost apreciată pozitiv de inspecţiile de control, care scot în evidenţă devotamentul directorului şi al celorlalte cadre didactice, cât şi activitatea culturală desfăşurată de aceştia. Ghergariu consideră că o dovadă grăitoare pentru felul în care şi-a onorat obligaţiile profesionale este chiar faptul că a fost menţinut ca director timp de 17 ani, până la refugiul din 1940.
A fost apreciat şi de conducerea liceului reformat din Zalău, care, în anuarul liceului din primul an de după dictat (1941), scria că fostul director al liceului de stat din oraş, Leontin Ghergariu, a avut raporturi colegiale cu profesorii şcolii maghiare, iar faţă de elevii acesteia, ca preşedinte al comisiilor de examen, a fost întotdeauna obiectiv.
Leontin Ghergariu a reuşit să îmbine pregătirea profesională cu activitatea culturală, bucurându-se de prestigiu atât în faţa elevilor, cât şi a colegilor şi conjudeţenilor săi. A fost membru şi redactor al revistei „Şcoala Noastră” din Zalău, al gazetelor „Meseşul”, „Gazeta Sălajului” şi „Ţara Silvaniei”, autor, în anul 1926, al unei scurte monografii a oraşului Zalău.
Atrage la studii liceale tinerii români, face cercetare istorică, creează condiţii de cazare mai bune pentru elevi, adună fonduri băneşti şi dotează cu materialele necesare şcoala, publică lucrări de istorie locală, iniţiază coruri, formaţii de teatru sau dansuri, se implică în toate activităţile culturale.
Este membru şi, din 1932, preşedintele Astrei din Sălaj, face săpături la Porolissum împreună cu Constantin Daicoviciu, susţine sute de conferinţe culturale, conduce cursuri de şcoli ţărăneşti. Prin acestea şi multe altele, devine una din principalele figuri intelectuale ale judeţului Sălaj în perioada interbelică.
În anul 1940, când nord-vestul Transilvaniei a fost alipit Ungariei, prin Dictatul de la Viena, Leontin Ghergariu este nevoit să se refugieze la Arad, unde până în 1945 va funcţiona în calitate de profesor titular şi subdirector la liceul de băieţi din localitate, fiind, după 1945, profesor, inspector secundar şi inspector general şef al regiunii Cluj, dar nu va rupe niciodată legăturile cu Sălajul.
În memoriile sale vorbeşte şi despre activitatea politică. A fost membru al PNL din 1926 până în 1940 şi, în două rânduri, preşedinte al comisiei interimare a Zalăului (primar). În calitatea lui de director de liceu, era şi membru de drept în Consiliul Judeţean Sălaj.
Când, după război, Comisia Centrală de Informaţii pentru purificarea aparatului de stat, îl acuză că ar fi săvârşit fapte antidemocratice, răspunde cu curaj, la 23 iulie 1946: „E adevărat că mi-am servit în toate ocaziunile Neamul şi drepturile lui, aceasta însă nu în detrimentul altor neamuri, şi nu prin aţâţare sau prin răscolire de patimi”. Şi continua: „Am curajul să afirm că mulţi dintre democraţii de azi, au activat mai puţin pentru democraţie, în trecut, decât mine”.
Nici ceilalţi membri ai corpului didactic nu sunt mai prejos. Calitatea lor profesională este una deosebită. Aşa se întâmplă, de altfel, în întreg învăţământul secundar din România în perioada interbelică. Profesorii de liceu au un prestigiu ridicat în comunităţile în care muncesc. Nu sunt sensibili la presiuni politice, nu iau mită, respectă întru totul programa şcolară, sunt exigenţi, dar corecţi. Şi chiar dacă, aşa cum e normal, se produc unele schimbări de profesori în decursul anilor la liceul din Zalău (unii pleacă, din diferite motive, alţii vin), calitatea tuturor rămâne ridicată.
Inspecţiile care se fac confirmă aceste aprecieri: „În general observ multă dragoste din partea întregului corp didactic, în frunte cu inimosul său director Ghergariu”. Într-adevăr, la liceul din Zalău, pe lângă director, activează profesori ca Gustav Falk, venit prin transfer în anul şcolar 1926-27, doctor în litere al Universităţii din Viena, care predă limba germană, istoria şi muzica, Eugen Foriş, ajuns în acelaşi an în liceul din Zalău, licenţiat în litere al Universităţii din Cluj, care preda limba latină, limba franceză, caligrafia şi gimnastica, Teodor Lorman, absolvent al Şcolii de Arte Frumoase Bucureşti, la disciplina desen, Gheorghe Domuţa, licenţiat în litere al Universităţii Cluj, la geografie, istorie şi ştiinţele naturale.
Remus Roşca preda religia ortodoxă (înlocuit de Mihail Grecu pe perioadele absenţei), iar Liviu Trufaşiu, religia greco-catolică. Friderica Budescu preda limba franceză, Aurelia Gozman, absolventă a Facultăţii de Știinţe din Cluj preda matematica, fizica, caligrafia. „Toţi dnii profesori şi-au îndeplinit datoria cu conştinciozitate, dându-şi silinţa în tot timpul pentru a face cu elevii un progres mulţumitor”, scria directorul liceului.
Ştiinţele fizico-chimice şi igiena sunt, la început, în sarcina medicului Sorin Stoica, doctor în medicină al Universităţii din Cluj, care era medicul liceului şi internatului. Despre activitatea acestuia, directorul Leontin Ghergariu avea doar cuvinte de laudă: „Starea sanitară a elevilor, mulţumită vigilenţei Dr. S. Stoica, medicul şcoalei a fost bună. Nu am avut în întreg anul şcolar nici un caz de boală contagioasă, nici un caz de boală mai gravă. Elevii şcoalei au fost supuşi în fiecare lună unei minuţioase vizite medicale. La întoarcere din vacanţe încă au fost vizitaţi întotdeauna. În afară de aceasta medicul şcoalei a stat la dispoziţia elevilor oricând au avut nevoie de dânsul. Nu pot să las fără a exprima mulţumită şi în acest loc dlui medic”. Din anul şcolar 1927-1928 acesta va fi înlocuit de dr. Szinetár Edmund, doctor în medicină, cu aceleaşi bune rezultate.
Profesorii au şi salarii pe măsură, ridicate faţă de alte categorii sociale. În anii 1938-1940, de pildă, salariile în industrie erau de circa 2000 lei/lunar, diferenţiate, desigur, pe ramuri de producţie. Între funcţionarii publici, diferenţele erau mult mai mari, plecând de la 2.000 lei şi ajungând la câteva zeci de mii (preşedintele consiliului de miniştri avea cel mai mare salariu, 60.000 lei). Un preot licenţiat în teologie câştiga 5.500 lei. Iată, pentru comparaţie, câteva salarii nete (din anul 1940, ultimul în care funcţionează liceul din Zalău sub acest nume, deşi fusese redus la statutul de gimnaziu în 1938) ale profesorilor ce încă predau aici: Leontin Ghergariu, 9.836 lei, Ioan Loliciu, 10.822, Török Alexandru, 12.811 lei.
Un comitet şcolar condus, cel puţin în anii din care dispunem de documente, de Iulian Andrei Domşa, „advocat, fost prefect”, dar şi fost primar al oraşului Zalău, ajutat de Leontin Ghergariu ca secretar, dar şi de alţi membri proveniţi din corpul profesoral al liceului, dar şi din rândurile clerului, a unor instituţii judeţene sau revizoratului şcolar, se îngrijea „de conducerea materială a liceului şi internatului”, având un buget aprobat de „Casa Şcoalelor”. Liceul avea şi un secretar, Victor Brânduşan, absolvent de teologie, care era şi contabilul comitetului şcolar amintit, precum şi un personal de serviciu, format din trei persoane.
Liceul de băieţi din Zalău şi-a început activitatea în condiţiile în care, în septembrie 1923, pe întreg teritoriul ţării s-au introdus Regulamentul şi Programa şcolilor secundare din Vechiul Regat. Conform lor, toate aceste şcoli, care nu puteau fi mixte, urmau să înceapă cursurile la aceeaşi dată. Şi normele de înscriere au devenit, pretutindeni, aceleaşi. La fel, condiţiile de promovare sau regulile de disciplină.
Să-l ascultăm chiar pe Leontin Ghergariu: „Liceul de stat pentru băieți s-a înființat în anul școlar 1924-25, având la început 4 clase cu 162 elevi. Această şcoală e o necesitate culturală în acest județ, ceea ce se vede şi din numărul mare al elevilor, cari s-au înscris la liceu deja din anul întăiu al funcţionării lui. Liceul are şi internat pentru 70 elevi. Și şcoala și internatul sunt plasate în edificiu închiriat, care deși nu e zidit pentru școală, e destul de potrivit pentru scopul la care servește. Şcoala se va desvolta treptat la liceu complect”. Atât şcoala propriu-zisă, cât şi internatul, erau plasate pe locul actualului Muzeu Judeţean de Istorie şi Artă Zalău. Intrarea în internat se făcea pe baza unei cereri de primire, separat întocmită de cererea pentru înscrierea în liceu.
Pentru înscrierea în clasa I, era nevoie de o cerere însoţită de următoarele anexe: certificatul de naştere şi botez, certificatul de absolvire a clasei a IV-a primare şi un buletin de revaccinare. Dacă numărul de elevi doritori să fie înscrişi depăşea 60, ei urmau să susţină un examen de admitere ce consta în probe de limba română, aritmetică şi citire, cu întrebări de gramatică, conform nivelului ultimei clase absolvite. Pentru celelalte clase din ciclul inferior, clasele II-IV, dacă elevul provenea din altă şcoală, era necesară şi o copie de pe fişa matricolă.
Pentru clasa a V-a, prima din cursul superior, toţi elevii erau datori să dea un examen de admitere, ce consta în probe scrise la limba română şi matematică şi probe orale la limba română, istoria românilor, geografia României şi limba latină. Media generală de admitere trebuia să fie mai mare de 5.
Examenul de admitere era urmarea unei noi legi, din anul 1925, pentru înfiinţarea examenelor de sfârşit de an, de admitere în liceu şi de bacalaureat, o lege care devenise necesară, deoarece, după Unire, se înregistrase o mereu crescândă afluenţă spre licee, clasele, mai ales cele ale cursului superior, devenind suprapopulate. Pentru efectivul acestor clase se stabileau anumite limite, peste care nu se putea trece, încercându-se, şi astfel, îndrumarea elevilor spre învăţământul practic.
După promovarea ultimei clase de liceu, elevii susţineau un examen de bacalaureat, al cărui scop era de a verifica „cunoştinţele dobândite de elevi la materiile de studiu cele mai importante şi de a dovedi influenţa studiilor făcute asupra formării cugetării lor”.
Examenele de bacalaureat se susţineau în două sesiuni: una de vară, între 25 iunie şi 10 iulie şi una de toamnă, între 15-30 septembrie, în faţa unei comisii instituite de minister şi alcătuită din şapte membri. Examenul consta atât în probe scrise, cât şi orale la: limba şi literatura română, istoria Românilor, geografia României, instrucţia civică, o limbă modernă şi două materii speciale (în raport de specificul liceului). Candidaţii care reuşeau primeau o „diplomă de bacalaureat” ce dădea dreptul de înscriere în învăţământul superior.
Bacalaureatul era un examen greu. Atesta nu atât liceul urmat, cât cunoştinţele însuşite, aproape enciclopedice, iar diploma obţinută însemna mult, oferind posesorului un prestigiu ridicat în societate. Exigenţele dascălilor erau foarte mari, astfel că nici jumătate dintre absolvenţi nu treceau acest examen. De pildă, în 1929, în sesiunea din septembrie, în întreaga ţară, din totalul de 8040 candidaţi înscrişi, au reuşit să treacă bacalaureatul 3910 candidaţi. Dacă îi adăugăm pe cei care rămâneau repetenţi, erau eliminaţi sau se retrăgeau din liceu din diferite motive, rezultă că doar unul din trei elevi care începeau liceul obţinea diploma aceasta mult râvnită! Totuşi, cei care nu obţineau diploma de bacalaureat, primeau un „certificat de studii liceale”, care pentru serviciul militar cu termen redus şi pentru admiterea în funcţii publice era suficient.
Dispunem şi de câteva date statistice, din anii de început ai liceului zălăuan. Astfel, în anul şcolar 1926-1927, au fost înscrişi, în total, 197 de elevi, dintre care 100 erau interni şi 97 externi. Repetenţi au rămas 13 elevi, iar alţi 14 s-au retras din diferite motive. După naţionalitate erau 168 de români, 14 unguri, 2 sârbi, 12 evrei şi 1 elev de altă naţionalitate, neprecizată. Românii erau de religie greco-catolică (111) şi ortodoxă (55). Interesantă este şi situaţia privind profesia părinţilor elevilor. Astfel, cei mai mulţi erau agricultori şi muncitori agricoli (89), urmaţi de funcţionari publici (25) şi profesori, institutori, învăţători (24). Doar cinci erau proprietari şi arendaşi de moşii şi tot atâţia cei cu profesiuni liberale: avocaţi, medici, ingineri. În acelaşi an, liceul a avut şi elevi particulari, în total 72. Dintre aceştia erau 60 de români (26 ortodocși şi 34 greco-catolici), trei romano-catolici, opt mozaici şi unul reformat.
Organizări şi reorganizări, în învăţământul secundar românesc, se fac şi după anul 1925. Legea pentru învăţământul secundar, din 15 mai 1928, a însemnat revenirea la liceul de tip unitar, cu două cicluri. Dacă şcoala funcţiona numai cu ciclul inferior, se numea gimnaziu. După terminarea gimnaziului, elevii puteau urma liceul, şcoala normală sau şcolile tehnice medii. Când şcoala secundară funcţiona numai cu ciclul superior sau cu amândouă unite se numea liceu. Şcolile secundare puteau fi: de fete, de băieţi sau mixte. Învăţământul era acelaşi pentru fete şi băieţi. Manualele trebuiau, obligatoriu, aprobate de ministerul instrucţiunii.
Anul şcolar începea la 1 septembrie şi dura până la 25 iunie. Efectivul unei clase de gimnaziu nu putea depăşi 50 elevi, iar a unei clase de liceu 40 elevi. Admiterea în liceu se făcea, în limita locurilor disponibile, pe bază de examen, ce consta în următoarele probe: limba română, istoria românilor, geografia României, matematică, limba franceză. Nota medie trebuia să fie de cel puţin 6 (şase). În licee puteau fi primiţi, pe baza unui examen de diferenţă, şi absolvenţii cursului primar de şapte clase.
Noua lege a învăţământului secundar se va aplica începând cu 1 septembrie 1928. Conform ei, liceul de stat de băieţi din Zalău, la fel cu cele din Şimleu Silvaniei şi Carei, oraş care aparţinea judeţului Sălaj după reforma administrativă din anul 1925 sau cu liceul reformat „Wesselényi” din Zalău, era încadrat la tipul C şi va avea şapte clase (I-VII).
Se plăteau, şi în liceul zălăuan, taxe. Pentru cursul superior ele erau, în anul şcolar 1925-1926, de 700 lei anual (clasa a V-a), iar pentru cel inferior de 400 lei anual (clasele I-IV), taxe care se plăteau la înscriere. În afară de acestea, în calitate de membri ai Comitetului şcolar, părinţii elevilor mai plăteau o taxă de 60 lei. Toţi elevii plăteau pentru baie, la dirigintele clasei, o taxă ce nu putea fi mai mare de 120 lei anual (12 lei lunar). Taxele vor fi tot mai mari cu trecerea anilor. De pildă, în anul şcolar 1937-1938, ultimul în care va mai funcţiona ca liceu complet, taxele de înscriere vor fi de 1.900 lei pentru cursul inferior şi 2.800 pentru cursul superior.
În internat, unde pentru a fi primit trebuia depusă o cerere separată faţă de cea de admitere în liceu, taxa de intrare era de 4.000 lei anual, plătibili în trei rate (2000 lei la intrare în internat, 1000 lei la Crăciun, 1000 lei la Paşti), la care se adăuga o taxă de „mobilier” de 100 lei. Elevii aduceau, în natură, 250 kg grâu „curat”, 40 kg porumb („cucuruz sfărâmat”), 50 ouă, 70 kg cartofi, 15 kg fasole şi 5 kg untură „topită” (acestea sunt taxele din anul şcolar 1925-1926, care nu puteau fi răscumpărate cu bani, iar părinţii, „cari nu le au acasă, le vor cumpăra ei înşişi de pe piaţă”). Mai trebuiau să aducă, tot de acasă, o saltea, două cearceafuri de pat, „perini” (perne) cu două feţe, o plapumă sau „ţol” cu două cuverturi, o „coperitoare de pat” din pânză albă, trei ştergări, patru cămeşi de zi, trei cămăşi de noapte, pantaloni (izmene), patru perechi de ciorapi „sau obiele”, şase bucăţi batiste, două perechi de ghete bune şi hainele de deasupra trebuincioase. În plus, pieptene, perii de ghete şi haine, săpun, perie de dinţi şi praf, ace de cusut, aţă albă şi neagră. Şi taxele pentru intrarea în internat cresc continuu: se va ajunge, tot în anul şcolar 1937-1938, la o taxă de 7.500 lei pe an.
Erau acordate şi burse, dar acestea puteau fi cerute doar de către „elevii săraci, cari au avut media de cel puţin bine şi calificativul la purtare: foarte bună”. De exemplu, în anul şcolar 1924-1925, numărul burselor acordate este de 10. La fel, în anul şcolar următor. Pentru a obţine una dintre burse, fiecare în valoare de 4.000 lei anual, trebuia înaintată o cerere, un certificat despre starea materială a părinţilor şi promovat un examen de bursă, care se dădea inclusiv de cei care beneficiaseră de bursă în anul precedent. Bursierii erau, însă, şi ei, obligaţi la plata taxei în natură, aceeaşi ca în cazul elevilor solvenţi.
Obligatorie era, în Liceul de stat pentru băieţi din Zalău, şi uniforma. Un model de uniformă era expus la direcţiunea liceului, pentru a putea fi văzut de toţi. Ea era confecţionată din stofă de culoare neagră sau albastru închis („bleumarin”), necesita chipiu şi număr de ordine cusut pe braţ. Toţi elevii trebuiau să poarte şi o manta de iarnă, „tot din stofă de culoare închisă şi încheiată până la gât”.
Elevii dispuneau de o bibliotecă, care se îmbogăţea mereu, cele peste 1.000 de volume existente fiind „citite în măsură satisfăcătoare”, de o colecţie de planşe şi tablouri, „suficiente pentru trebuinţele şcolii”, de diferite hărţi, dar şi de aparate de gimnastică, ca „paralele, bastoane, măsurători pentru salt”.
Duminicile şi în sărbători elevii erau „conduşi în grupuri la biserici” unde asistau la serviciul divin. De asemenea, la Crăciun şi la Paşte, elevii, atât ortodocşi, cât şi greco-catolici, erau mărturisiţi şi împărtăşiţi. Pe educaţia religioasă, considerată de conducerea liceului „baza oricărei educaţii şi a moralităţii publice în general”, se punea un accent deosebit. La fel pe „încurajarea pornirilor bune ale elevilor” şi corectarea defectelor lor „prin mijloace pedagogice şi pedepse prevăzute de Regulament”. Cea mai grea pedeapsă, pentru cei „cari şi-au uitat îndatoririle pe cari le impune legea şi regulamentul şcolar”, era eliminarea din liceu pe o lună de zile. În anul şcolar 1927-1928 un număr de nouă elevi au suferit o astfel de pedeapsă, în timp ce un alt elev a fost eliminat din şcoală pentru 15 zile.
Elevii participau la diferite serbări (aniversarea naşterii regelui Mihai I, aniversarea unirii de la 1 decembrie şi a unirii Principatelor de la 24 ianuarie, ziua naţională la 10 mai, Ziua eroilor de Înălţarea Domnului etc.), efectuau excursii („S-au vizitat de către elevi sub conducerea profesorilor împrejurimile oraşului, regiunea munţilor Meseş şi urmele cetăţii romane Porolissum”), au o trupă de teatru, merg în satele din judeţ „făcând poporului câte o după-amiază plăcută şi bine întrebuinţată”.
Spre sfârşitul perioadei interbelice, în anul 1938, rămânea în judeţul Sălaj doar un singur liceu românesc, cel din Şimleu Silvaniei, celelalte (din Zalău şi Carei) fiind reduse la nivel de gimnaziu.
Prin reorganizarea şcolilor secundare din anul 1938, „viaţa culturală a judeţului Sălaj a fost grav atinsă şi am putea afirma că poate nici un judeţ din ţară n-a fost lovit atât de crunt ca al nostru prin această măsură. Căci de unde până anul trecut erau în judeţ trei licee de băieţi din care două complete la Carei şi Şimleu Silvaniei, cele din Carei şi Zalău fiind reduse la gimnazii, ca şi liceul de fete din Carei şi şcoala normală de conducătoare din Şimleu Silvaniei, iar şcoala normală de băieţi din Carei fiind complet desfiinţată. Aşadar un judeţ cu o întindere atât de mare şi cu o populaţie de peste 350.000 locuitori, a rămas cu un singur liceu şi două gimnazii de băieţi, trei gimnazii de fete şi două gimnazii industriale de băieţi. Şi ce e mai dureros că însăşi capitala judeţului a rămas văduvită de o şcoală secundară completă, unde pe vremuri exista o şcoală normală de băieţi – mutată la Carei şi apoi desfiinţată – şi un liceu de băieţi redus acum la gimnaziu… Situaţia este şi mai gravă, mai ales că în localitate există şi azi un liceu minoritar complet al confesiunii reformate cu un palat somptuos menit parcă anume să sfideze cultura românească condamnată în felul acesta la regres. Credem că spiritul de economie al statului nu trebuie aplicat mai întâi în cultură şi mai ales în acest judeţ de frontieră, unde se simte mai mult nevoia şcolii româneşti pentru redeşteptarea atâtor români desnaţionalizaţi în cursul veacurilor”.
Conform „Recensământului general al populaţiei României” din 1930, existau, în judeţul Sălaj, 1.126 locuitori cu instrucţie universitară. Dintre aceştia, 1.040 erau bărbaţi, iar 86 femei. Un număr de 279 locuitori urmaseră alte şcoli superioare (246 bărbaţi şi 33 femei). Până la sfârşitul perioadei interbelice, numărul locuitorilor cu instrucţie superioară din judeţ va spori simţitor. A contribuit la aceasta şi Liceul de stat de băieţi din Zalău care a dat, de-a lungul anilor în care a funcţionat, numeroşi absolvenţi care au urmat cursurile universităţilor din ţară sau au ocupat, cu bune rezultate, diferite funcţii în administraţia judeţului.
Dănuț Pop
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)
