„Preoteasa, mândru nume”, la Editura „Caiete Silvane”

La Editura „Caiete Silvane”, în colecția „Ethnos”, a apărut, cu sprijinul Consiliului Județean Sălaj și al Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, cartea semnată de Maria Popiț, „Preoteasa, mândru nume”, cu o prefață de Camelia Burghele.

 Între poveste și etnografie: cartea satului Preoteasa

Sălajul, etnografic vorbind, este unul dintre cele mai conservatoare arealuri culturale din țară, iar în Sălaj, satul Preoteasa e un soi de „nucleu dur” al acestei zone, la fel ca o bună parte a Văii Barcăului, adică… un „rai etnografic”. Pentru că aici, la Preoteasa, torsul cânepii, colindatul de Crăciun, frământatul pâinii sau descântecele de diuăki încă mai sunt pregnante în memoria țăranilor locului. Adică încă mai poți sta de vorbă cu bătrâni care să zică, senin: „când am fost io tânăr…” și să-ți relateze un obicei pe care credeai că nu-l mai găsești decât în cărțile publicate la sfârșitul secolului trecut.

Mărturisesc că mi-am propus de ani de zile să scriu despre Preoteasa, Valcăuri și Subcetate, despre valea Barcăului și cetatea Valcăului, despre „mărsul la Nicula” (pentru că nicăieri nu am întâlnit atâta fervoare religioasă ca la femeile de aici), despre „vrăjitorul din Călin”, cel care „făcea bine la tătă lumea, doamnă, da nu știu de unde avea puterea asta, cred că de la Dumnezău”, despre „danț” și „habă” („pă valea Barcăului/ crește floarea dorului”, zice cântecul), despre „țuraleisa” („țuraleiiiiiisa, popa cu Aleisaaaaa”), despre dusul „coșerilor” în fața altarului, în noaptea de Paști sau despre „lăutul poalelor în vale”, când apa Barcăului îngheța gleznele femeilor, și despre multe altele. Mereu am simțit că încă nu sînt pregătită (mă leagă o copilărie încă vie de Valcău).

Și iată că „preuteasa din Preoteasa” mi-a luat-o înainte! Volumul Mariei Hălbac (Popiț după soțul său, preot în sat) este nu doar o declarație de dragoste față de „Preoteasa, mândru nume”, cum spune ea mereu, ci și un redutabil volum de cercetări etnografice de teren, deși autoarea sa nu are această specializare. Informațiile din volum sunt extrem de valoroase și foarte corect preluate din teren, astfel încât materialul se constituie într-o veritabilă bază de date despre obiceiurile și tradițiile satului, dar și despre viața cotidiană a preutișanului simplu, în rânduiala și rostul lăsate de bătrânii de demult.

Ulițele satului (acum drumuri asfaltate), nașterile cu moașa (acum la dispensar, desigur), morile vechi de lemn (înlocuite acum direct cu pâinea cumpărată de la brutărie), nunțile cu kemători (acum la restaurant), lăzile de zestre „de Preoteasa” (mare centru de lădărit, citat mereu în bibliografia meșteșugurilor țărănești locale), casele „mnerăi cu tărnaț și tindă”, acum înlocuite de case „nealcoșe” ca la oraș, toate își au locul în cartea Mariei, ea descriind o Preoteasa calmă, plină de viață, unde toți oamenii se cunoșteau între ei, bucurându-se că pot merge împreună la „claca de dus pkiatră pântru casă”, la „danțul dă dumineca”, la „beserica din deal”, la morții lor din „temeteu”, la „corindă”, la „săpat mălaiu” ori la adunat fânul.

Fără a fi idilică ori poporanistă, Preoteasa Mariei Hălbac-Popiț e, așadar, înainte de toate, vie. Chiar dacă acum, la începutul celei de-a treia decade a secolului, lucrurile nu mai stau chiar așa, iar modernizarea satului e cât se poate de prezentă (cea mai vizibilă dovadă e chiar noua biserică, modernă și strălucitoare, cu siguranță un viitor centru ecumenic de maximă vizibilitate).

Și pentru că satul Mariei e viu, vie e și cartea. Textele sunt scrise simplu, citibil, ponderea cea mai mare având-o mărturiile oamenilor satului, și nu vocea autorială. Dar tocmai acest lucru face din volumul de față un demers valoros de recuperare patrimonială și de arhivare culturală.

Sper ca, în timp, Preoteasa să se mândrească tare cu volumul Mariei, cel puțin atât de mult cât se mândrește Maria cu Preoteasa ei! Atât de mult încât autoarea să completeze volumul de față cu alte culegeri similare. Succes și spor la lucru, Maria!

dr. Camelia Burghele