A doua zi după istorica adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 au fost alese structurile de conducere, provizorii, ale Transilvaniei: Marele Sfat Național, adică legislativul, și Consiliul Dirigent – guvernul provizoriu.
Important de subliniat este faptul că în fruntea celor două instituții au fost aleși doi fruntași politici sălăjeni, în persoana lui Gheorghe Pop de Băsești și Iuliu Maniu. Din parlamentul provizoriu al Transilvaniei făceau parte următorii fruntași politici sălăjeni: Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele PNR; Iuliu Maniu; Coriolan Steer – avocat în Tăşnad; Cassiu Maniu, avocat în Şimleu; Iuliu Coroianu, avocat în Cluj; Victor Deleu, avocat în Şimleu; Alexandru Aciu, director la banca „Silvania” din Şimleu; Traian Trufaş, preot greco-catolic în Zalău şi Augustin Pintea, avocat în Crasna. În cadrul sesiunii parlamentare din iulie-august 1919, care a avut loc la Sibiu, au mai fost cooptați învățătorul din Blaja, Teodor Mureșan, și George Filep, proprietar în Santău.
Consiliul Dirigent avea în componență 15 Resorturi (ministere): 1) Iuliu Maniu – președinte, Resortul de Interne; 2) Vasile Goldiș – vicepreședinte, Resortul Cultelor și Instrucției Publice; 3) Alexandru Vaida-Voevod – vicepreședinte, Resortul de Externe și Presă; 4) Ștefan Cicio-Pop – vicepreședinte, Resortul Armatei și Siguranței Publice; 5) Aurel Vlad – vicepreședinte, Resortul de Finanțe; 6) Romul Boilă – secretar, Resortul de Comunicații, Lucrări Publice, Poștă, Telegraf, Alimentație; 7) Emil Hațieganu – secretar, Resortul de Codificare; 8) Ioan Suciu – Resortul Organizării și Pregătirii Constituantei; 9) Aurel Lazăr – Resortul Justiției; 10) Victor Bontescu – Resortul de Agricultură și Comerț; 11) Ioan Flueraș – Resortul Social și de Igienă; 12) Iosif Jumanca – Resortul Industriei; 13) Vasile Lucaciu – fără portofoliu (fiind plecat cu misiune în străinătate); 14) Valeriu Braniște – fără portofoliu; 15) Octavian Goga – fără portofoliu.
Iuliu Maniu stabilește răspunderea politică, morală, juridică și materială a membrilor Consiliului Dirigent, rugându-i să se abțină de la orice amestec în resorturile celorlalți colegi. Își susține, însă, dreptul de a fi informat și consultat în toate problemele importante „atât principiale cât și personale ale singuraticelor resorturi”.
Începând cu data de 9 decembrie 1918, Consiliul Dirigent își stabilește sediul la Sibiu, dar primele măsuri le ia încă în Alba Iulia, în zilele de 2, 3 și 4 decembrie, în privința procurării de fonduri pentru acoperirea cheltuielilor, preluarea diferitelor servicii părăsite sau puse la dispoziția Consiliului Dirigent, notificarea hotărârilor de unire guvernului ungar, intrarea în legătură cu generalii Berthelot și Prezan, sechestrarea și punerea în siguranță a materialelor de război capturate și părăsite, reîncorporarea comunelor românești răpite și alăturate episcopiei de Hajdudorog.
La 17 decembrie 1918, Alexandru Vaida-Voevod, Ștefan Cicio Pop și Vasile Goldiș sunt desemnați ca miniștri fără portofoliu pentru Transilvania în guvernul de la București, condus de Ion I.C. Brătianu. Portofoliile deținute de primii doi în Consiliul Dirigent se desființează, iar în locul lui Vasile Goldiș, la Culte și Instrucție Publică a fost desemnat Valeriu Braniște.
În vara anului 1919, în urma demisiei social-de-mocraților Ioan Flueraș și Iosif Jumanca, au intrat în Consiliul Dirigent Mihai Popovici și Tiberiu Brediceanu, aleși de Marele Sfat Național al Transilvaniei, care se afla în sesiune parlamentară la Sibiu. Cu acest prilej s-a scindat Resortul Comerțului și Agriculturii, formându-se un resort al Industriei și Comerțului, conducerea revenindu-i lui Mihai Popovici, iar la Agricultură a rămas Victor Bontescu. Totodată, s-a înființat un nou resort al Sănătății Publice și Ocrotirilor Sociale, în fruntea căruia a fost desemnat Tiberiu Brediceanu.
Pe durata existenței sale, Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, a avut o activitate deosebită, contribuind în mod decisiv la integrarea organică a Transilvaniei în cadrul României Mari. Nu este în intenția noastră a reda in extenso această activitate, având în vedere că există o lucrare de referință în istoriografia românească, care tratează activitatea deosebită a Consiliului Dirigent. Dorim să evidențiem doar câteva aspecte, care scot în relief uriașa personalitate și munca deosebită desfășurată de Iuliu Maniu pentru instaurarea administrației românești și buna guvernare a Transilvaniei. El a refuzat onoranta funcție de prim-ministru al României, după câștigarea alegerilor parlamentare din noiembrie 1919, recomandându-l pe Alexandru Vaida-Voevod, motivând tocmai faptul că era președintele Consiliului Dirigent și avea de administrat Transilvania, pentru integrarea ei organică în cadrul României Mari. De asemenea, dorim să evidențiem poziția democratică a lui Iuliu Maniu în privința problemei sensibile a desființării Consiliului Dirigent.
Pe parcursul celor 496 zile de existență, Consiliul Dirigent a ținut nu mai puțin de 256 de ședințe, de multe ori câte două pe zi, soluționând prin hotărârile luate toate problemele care s-au pus, în cea mai bună înțelegere și cu unanimitate de voturi.
La 14 decembrie 1918, Consiliul Dirigent înființează „Gazeta Oficială”, la Sibiu, în care avea să publice hotărârile Marelui Sfat al Transilvaniei, decretele, ordonanțele, notele circulare și alte decizii ale Consiliului Dirigent. Gazeta a apărut neîntrerupt până la 31 martie 1920, în cadrul a 99 de numere, publicând cele 24 decrete cu caracter legislativ ale Consiliului Dirigent. Printre acestea, poate cel mai important a fost Decretul I „despre funcționarea în mod provizoriu a serviciilor, aplicarea legilor despre funcționari și întrebuințarea limbilor”.
În afară de opera legislativă propriu-zisă, alte două mari acte legislative au fost „emanate” de la Consiliul Dirigent și care se impuneau cu necesitate: legea agrară și legea electorală. Proiectele de lege, pregătite de Consiliul Dirigent au fost, apoi, dezbătute și votate de Marele Sfat Național al Transilvaniei, în cadrul sesiunii parlamentare din iulie-august 1919, „cu neimportante modificări”, după care au fost trimise spre sancționare regelui Ferdinand, fiind publicate în formă de Decrete-Lege.
Iuliu Maniu nu a fost, și nu putea fi de acord, cu linia demarcațională stabilită pe râul Mureș, subliniind că ea „împarte naţiunea română din Transilvania şi Ungaria în două părţi, ceea ce agravează dificultăţile în acţiunea de renaştere naţională în aceste zile de prefaceri istorice”, dezvăluind, totodată, acţiunile guvernanţilor unguri îndreptate împotriva locuitorilor români.
Ca urmare a evenimentelor care se petreceau dincolo de linia de demarcaţie, a anarhiei şi terorii instaurate de către autorităţile maghiare, Consiliul Dirigent al Transilvaniei cere guvernului Ungariei şi Antantei să asigure preluarea teritoriilor româneşti din Transilvania, în consens cu dorinţa milioanelor de români care votaseră unirea tuturor teritoriilor româneşti într-un singur stat.
Armata română a trecut Mureşul şi a ajuns pe data de 9/22 ianuarie 1919 pe aliniamentul: vest Sighetul Marmaţiei-vest Baia Mare-vest Zalău-est Ciucea-Zam-crestele Munților Apuseni, încheindu-se o altă etapă importantă a acţiunii de eliberare a Transilvaniei.
Resortul Armatei din cadrul Consiliului Dirigent, întărit cu secția Organizării, a reușit să reorganizeze legiunile și gărzile naționale române în armată regulată, încadrată în corpul armatei române: „Nicicând Ardealul – spunea Iuliu Maniu – nu a dat mai mulți ostași decât în aceste vremuri, când fiii lui, împreună cu frații lor din Vechiul Regat la porunca Căpitanului lor suprem, a trebuit să rupă pentru vecie linia demarcațională care ne despărțea de Crișana, Satu-Mare și Maramureșana”.
Din imaginile de epocă observăm cum Iuliu Maniu este prezent peste tot: este și pe front, alături de generalii români, este și alături de Familia Regală, care a efectuat prima sa vizită în Transilvania în perioada 23-30 mai 1919, dar este și la Sibiu, unde conduce ședințele Consiliului Dirigent.
Resortul de Justiție a trebuit să organizeze din nou întreaga justiție din Transilvania. Aproape toți magistrații unguri, cu puține excepții, au refuzat să depună jurământul de credință față de România. În acest context, Iuliu Maniu a făcut apel la toți avocații români să intre în magistratură. Astfel, „cu ajutorul celor 80 judecători și vreo 120 advocați români idealiști intrați la Justiție, a putut să se susțină la nivelul cel mai curat al cinstei”, spunea Iuliu Maniu în cuvântarea evocată.
În domeniul învățământului, culturii și religiei, Iuliu Maniu și Consiliul Dirigent au căutat să repare nedreptățile pe care guvernele ungurești le-au făcut de-a lungul deceniilor, în special după 1867. Au fost naționalizate toate școlile din teritoriile românești, fiind numiți învățători și profesori români. Apoi, pe lângă cele cinci licee românești au mai fost înființate 20 de licee de stat, printre care și Liceul „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei, care își deschidea porțile la 1 octombrie 1919. De asemenea, a fost înființată Universitatea Daciei Superioare, la Cluj, care după moartea regelui Ferdinand Întregitorul i-a purtat numele.
În anul 1919 și judeţul Sălaj s-a confruntat cu grave probleme economice, sociale şi culturale, dar datorită tactului de care a dat dovadă şi muncii asidue a prefectului Gheorghe Pop și sprijinului pe care l-a acordat Consiliul Dirigent, ele au fost depăşite cu bine. Administrația românească s-a instalat, oficial, în Sălaj abia la 25 aprilie 1919, iar Gheorghe Pop de Oarța a îndeplinit funcţia de prefect până la data de 22 aprilie 1920, când a fost schimbat de noul guvern condus de generalul Alexandru Averescu.
În problema aprovizionării cu cereale au fost sprijiniţi de către Consiliul Dirigent, prin preşedintele Iuliu Maniu, care aprobă achiziţionarea a 300 de vagoane de grâu, în special din judeţele Arad şi Timiş. Astfel, până în luna decembrie 1919 s-au transportat de aici 70 de vagoane de grâu şi 15 vagoane de făină, care au fost distribuite populaţiei, la preţul de 250 de coroane/100 de kilograme.
Situația deosebită cu care se confrunta Consiliul Dirigent reiese și din scrisoarea pe care Iuliu Maniu i-o adresează lui Gheorghe Pop de Băsești, președintele PNR, cu puțin timp înainte de trecerea lui „badea George” în eternitate: „Constatând primirea scrisorii D-Voastre grăbesc a Vă mulţumi pentru părinţeştile sfaturi, atât de necesare, ce mi-aţi împărtăşit. Vă rog, să fiţi siguri că mă voiu năzui, întru toate, a le urma. E greu de tot a lucra azi, lipsindu-ne, în mare măsură, bărbaţii, cari ar fi aplicaţi şi potriviţi să primească funcţii, pentru conducerea trebilor publice. Greutăţile începutului sunt enorm de mari, dar ne va ajuta Dumnezeu. – De prefect în Sălaj, va fi numit, conform dorinţei D-Voastre, Dr. George Pop din Zalău. Om vrednic, cu autoritate, harnic, întru toate potrivit pentru funcţia aceasta însemnată şi de mare răspundere. Consiliul (Dirigent – n.n.) a fost unanim de această părere. Deleu (Victor – n.n.) e în resortul de Interne, la centru. – Petrol va merge, cât se poate de curând. Bumbac, după ce vor sosi vapoarele din America. – În Bănat, Sârbii au început să fie înlocuiţi cu Francezi. În părţile D-Voastre, asemenea vor înainta, în curând, trupele române. Sunt în mişcare spre Oradea. – Lucrurile nu merg cu iuţeala dorită. Sunt multe necazurile drepţilor şi prea mare ticăloşia păcătoşilor”.
La fel ca în domeniile socio-economice, probleme existau şi în domeniul învăţământului şi culturii. Învăţământul se găsea într-o situaţie deosebită datorită faptului că multe şcoli din satele sălăjene au fost distruse în timpul evenimentelor din noiembrie 1918 sau cu ocazia trecerii frontului şi trebuiau reparate. Numărul învăţătorilor era mic şi nu existau locuinţe pentru aceştia în multe sate. Lipseau manualele şi rechizitele şcolare, care erau din ce în ce mai scumpe, iar ţăranii nu-şi trimiteau copiii regulat la şcoală, folosindu-i la muncile agricole. Din această cauză, se prevedea „a se ridica din partea statului edificii şcolare şi locuinţe învăţătoreşti în toate comunele unde azi lipsesc şi să se crească învăţători în mod corespunzător”. De asemenea, „învăţătorii să fie bine pregătiţi la şcoala normală, care este a se completa la 8 ani şi să fie corespunzător salariaţi, ca scutiţi de grijile existenţei să se poată dedica cu totul carierei”. În privinţa frecvenţei copiilor la şcoală, „sunt a se aplica mijloace mai eficiente” şi se prevedea achiziţionarea de manuale şi rechizite şcolare.
Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, a reușit să depășească aceste probleme și a organizat, în bune condiții, primele alegeri parlamentare din cadrul României Mari, în luna noiembrie 1919. PNR, în frunte cu Iuliu Maniu, a câștigat alegerile și în jurul său s-a format noua majoritate parlamentară. Tot PNR a dat și prim-ministrul guvernului României, în persoana lui Alexandru Vaida-Voevod, după refuzul lui Iuliu Maniu.
În acest context se punea problema existenței Consiliului Dirigent, guvernul provizoriu al Transilvaniei, care fusese ales, conform hotărârilor de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, până la întrunirea Constituantei.
Referitor la această problemă au existat numeroase păreri ale istoriografiei româneşti de dinainte de 1989, susţinându-se, uneori, în mod eronat, că liderii politici ardeleni din cadrul PNR nu ar fi fost de acord cu dizolvarea Consiliului Dirigent. În urma cercetărilor efectuate, părerea noastră este că au existat doar diferenţe de opinii în ceea ce priveşte varianta optimă de unificare administrativă şi de desfiinţare a Consiliului. Supunându-se la vot în Comitetul Central al PNR, majoritatea a votat pentru centralizarea administraţiei la Bucureşti. Deşi Iuliu Maniu a susţinut în proiectul său înfiinţarea, până la realizarea unificării administrative depline, a unor secretariate la Cluj, care printr-un ministru delegat al Ardealului să facă legătura cu guvernul central de la Bucureşti şi să fie subordonate acestuia, el s-a supus votului majorităţii, care a votat centralizarea administraţiei Ardealului la Bucureşti.
La începutul anului 1920, într-un interviu acordat presei, Iuliu Maniu a fost întrebat dacă se va dizolva acest organism. El răspunde că dizolvarea lui nu este iminentă, deoarece, drept consecinţă a legii Unirii, care a fost promulgată, urma să apară o lege nouă referitoare la reorganizarea serviciilor publice din teritoriile Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului. Acest proiect de lege urma să fie prezentat în Parlament în primele zile după vacanţa de Crăciun şi odată votat urma să se facă tranziţia care, în concepţia lui Iuliu Maniu, necesita un anumit timp. În încheiere, el subliniază că existenţa Consiliului Dirigent nu este de lungă durată.
În câteva ziare din Capitală, spre sfârşitul lunii ianuarie 1920, apar o serie de articole legate de problema desfiinţării Consiliului Dirigent. Unele lăsau să se întrevadă că se prelungea artificial viaţa acestuia, sau circulau zvonuri că ardelenii ar dori să păstreze organizarea autonomă sub anumite forme. Chiar unii lideri ai PNR, ca Octavian Goga şi Aurel Vlad, „au socotit necesar a secunda această campanie prin declaraţii, cari au pretenţiunea de-a dovedi caracter original şi de-a conţine vederi separate”.
În şedinţa din 31 ianuarie 1920 a Consiliului Dirigent a fost dezbătut proiectul de lege referitor la desfiinţarea sa şi reorganizarea serviciilor publice din Transilvania şi Banat. Acest proiect de lege urma să fie înaintat guvernului regal de la Bucureşti pentru a-l prezenta Parlamentului în prima şedinţă din luna februarie.
În ziarul „Patria”, în coloanele căruia apăruseră aceste ştiri, se preciza că însuşi Consiliul Dirigent a fost cel dintâi care a propus ca Marele Sfat şi Consiliul Dirigent să fie desfiinţate în momentul în care urmau să se întrunească primele Corpuri Legiuitoare ale României Mari. În încheiere, autorul acestui articol subliniază că era firesc ca o schimbare atât de importantă „în conducerea afacerilor”, cum era cea a dizolvării Consiliului Dirigent, să producă „diferite greutăţi şi inconveniente de natură administrativă”. Problema era nu a desfiinţării, ci a modului în care urma să se facă tranziţia.
Acest proiect a fost dezbătut, apoi, în Comitetul Central al PNR, mai multe zile la rând. Preşedintele Consiliului Dirigent şi al PNR, Iuliu Maniu, a început aceste dezbateri făcând o expunere istorică şi juridică a acestui organism de guvernare. Arată că, încă din luna octombrie 1919, Consiliul Dirigent a hotărât, într-o şedinţă a sa, să nu se folosească de dreptul prevăzut în decretul lege, ci să se desfiinţeze după întrunirea Constituantei, rămânând de ales între trei modalităţi pentru satisfacerea trebuinţelor Ardealului pentru viitor.
Una dintre aceste variante, prevăzută încă de atunci, a fost adoptată în proiectul prezentat de către Iuliu Maniu Comitetului Executiv al PNR. Conform acestui proiect, Consiliul Dirigent, ca for de guvernare, urma să se desfiinţeze, iar în locul resorturilor să fie instituite secretariate dependente de guvernul central de la Bucureşti, sub conducerea unui ministru delegat al Ardealului. Aceste secretariate urmau să rămână la Cluj, iar ministrul delegat să facă legătura între ele şi guvernul de la Bucureşti. Secretariatele urmau să rămână în funcţie până la unificarea administrativă deplină.
Iuliu Maniu susţinea că această variantă ar fi cea mai bună, „pentru ca afacerile ardeleneşti să fie bine conduse pe viitor, până la înfăptuirea reformei administrative pentru ţara întreagă”. Acest proiect a fost susţinut în Comitetul Central al PNR de către fruntaşii Victor Bontescu, Mihai Popovici, Ghiță Pop, Ioan Coltor, Gheorghe Vălean şi Teodor Mihali.
După Iuliu Maniu a luat cuvântul Vasile Goldiş, care a susţinut un punct de vedere opus, acela al centralizării secretariatelor la Bucureşti, pe lângă ministerele respective şi să nu rămână la Cluj. Proiectul susţinut de Goldiş prevedea ca pe lângă fiecare minister să fie creat un directorat ardelenesc, care să rezolve, în înţelegere cu ministerul respectiv şi în subordinea acestuia, problemele Ardealului. Acest proiect a mai fost susţinut de Aurel Vlad, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Ioan Teculescu, Vasile Saftu, Valer Moldovan, Ioan Moţa, George Adam şi de ceilalţi membri ai Comitetului, în afară de cei amintiţi la proiectul propus de Iuliu Maniu. Discuţiile au fost „înălţătoare şi la un nivel ridicat” şi au durat patru zile. Au existat argumente temeinice pentru ambele proiecte.
Având în vedere faptul că majoritatea membrilor Comitetului Central s-au declarat pentru centralizarea secretariatelor la Bucureşti, proiectul pentru desfiinţarea Consiliului Dirigent a fost dat unei comisii din majoritate pentru a-l modifica în acest sens.
Aşadar, deosebirea esenţială între cele două proiecte de lege era cea a locului unde să rămână organele de conducere care urmau să rezolve problemele Ardealului, la Cluj sau la Bucureşti?
Ziarul „Izbânda” publica un interviu cu Iuliu Maniu, articol preluat şi de ziarul „Patria”, referitor la desfiinţarea Consiliului Dirigent. El subliniază că a declarat imediat după alegerile parlamentare din noiembrie 1919 că existenţa Consiliului nu mai era oportună. A discutat cu colegii din Consiliu această problemă şi s-a hotărât unificarea administraţiei cu cea centrală de la Bucureşti. Existau, spune Iuliu Maniu, puncte de vedere diferite doar asupra modului cum să se facă această unificare. El a susţinut şi credea că era mai practic ca administraţia Ardealului să se facă în centrul Ardealului. Afirmă că era imposibil, din punct de vedere tehnic, să fie transportată centrala tuturor resorturilor (ministerelor) Consiliului la Bucureşti. Pe de o parte trebuiau înfiinţate mai multe secretariate pentru Ardeal, Basarabia şi Bucovina, apoi trebuia adus la Bucureşti un număr mare de funcţionari, pentru care nu se vor găsi nici birourile şi nici locuinţele necesare. El dădea exemplul mutării la Bucureşti a centralei direcţiei Căilor Ferate, care a întâmpinat aceleaşi greutăţi, nerezolvate nici până la acea dată. Majoritatea Comitetului Central al PNR, spune el, a votat pentru unificarea completă şi imediată. Fiecare membru al Comitetului a votat liber, după cum a crezut că este mai bine. Dădea exemplul miniştrilor care au votat diferit. A. Vlad şi V. Bontescu, „cei mai intimi prieteni”, au votat diferit. Secretarul general al PNR, Sever Dan, apropiat al lui Iuliu Maniu, a votat şi el pentru proiectul prezentat de Vasile Goldiş. „Prin urmare, – încheie Iuliu Maniu – nu se poate vorbi de consecinţe politice, deoarece în ce priveşte miezul chestiunei, unificarea administraţiei, am fost toţi de acord, şi deosebirile s-au arătat numai în ce priveşte modalitatea, o chestie de procedură”.
Proiectul de lege era depus la Camera Deputaţilor, la începutul lunii martie, când fruntaşul PNR Romul Boilă dădea şi el un interviu presei în legătură cu dizolvarea Consiliului Dirigent şi cu ancheta parlamentară care urma să cerceteze gestiunea resorturilor acestuia. Referitor la dizolvarea Consiliului, el afirmă următoarele: „Timpul va documenta cine a avut dreptate, aceia, cari pretind cu bună credinţă unirea desăvârşită, sau aceia, cari folosesc lozinca unirii desăvârşite spre a ajunge anumite scopuri politice ascunse, pe cari altcum nu le puteau ajunge, sau în fine aceia cari au lucrat cu mintea şi cu inima în lumea realităţilor cumpănind bine ce este posibil azi, ca să se realizeze mai sigur mâine acea, ce cu toţii dorim, unirea noastră desăvârşită pentru binele neamului întreg”.
După cum se ştie, Romul Boilă era căsătorit cu nepoata lui Iuliu Maniu, fiind un colaborator apropiat al acestuia. Situându-se de partea lui Maniu, considera că proiectul președintelui PNR era cel mai indicat şi făcea, după cum se observă, aluzie la cei care se grăbeau să centralizeze administraţia la Bucureşti, respectiv, Goga, Goldiş sau Vlad, afirmând că aceştia ar avea interese politice ascunse.
Referitor la problema unificării administrative şi desfiinţarea Consiliului Dirigent, ziarele din Capitală, în special „Îndreptarea”, care era oficiosul Ligii Poporului şi „Renaşterea Română”, ziarul fraţilor Goga, speculau ideea că votarea proiectului propus de Vasile Goldiş ar însemna o ruptură între ardeleni şi o diminuare a autorităţii lui Iuliu Maniu.
Prin Decretul-lege 1476 din 2 aprilie 1920, emis de guvernul Averescu, Consiliul Dirigent a fost desființat. Guvernul a ordonat ca puterile date de către Marele Sfat Naţional al Transilvaniei Consiliului Dirigent să treacă asupra puterilor prevăzute în Constituţie, iar cele ale resorturilor Consiliului Dirigent asupra departamentelor guvernului regal din Bucureşti. Era o intenţie vădită a Partidului Poporului de a-şi desemna candidaţi proprii la alegerile parlamentare din Transilvania şi Banat.
Fruntaşii Partidului Naţional Român declară că doar Parlamentul poate dizolva Consiliul Dirigent şi că vor pretinde respectarea acestui drept.
Aşadar, după cum se poate observa, liderii PNR nu au fost împotriva dizolvării Consiliului Dirigent, ci au căutat cea mai viabilă soluţie pentru aceasta. Totuşi, modul în care a fost el dizolvat de către guvernul Averescu nu a fost unul constituţional, deoarece dizolvarea Consiliului Dirigent era atributul Parlamentului.
Pe data de 15 aprilie 1920, Consiliul Dirigent a publicat un manifest-raport intitulat „Realizările Consiliului Dirigent”. După ce a prezentat acest raport membrilor Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu a ordonat „predarea guvernării Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului guvernului Regal din Bucureşti”.
Referitor la activitatea deosebită desfășurată de Iuliu Maniu în fruntea Consiliului Dirigent, reținem o secvență relatată de urmașul său politic, Corneliu Coposu. În serile liniştite petrecute împreună cu Iuliu Maniu la Bădăcin, Corneliu Coposu l-a întrebat, printre altele, care sunt cele mai importante realizări din viaţa lui. Iuliu Maniu i-a răspuns că după Unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, pe care o considera, de departe, cea mai mare realizare, a urmat introducerea regimului românesc în Transilvania. A fost momentul crucial, sublinia Iuliu Maniu, când 80% din funcţionarii vechiului regim austro-ungar au refuzat jurământul de fidelitate. Atunci s-a înregistrat voluntariatul și patriotismul avocaților, preoților, dascălilor și medicilor români, care au renunţat la meseriile lor ca să ocupe posturi în administrația locală și magistratură, pentru a scoate din impas activitatea deosebită a lui Iuliu Maniu și a Consiliului Dirigent de a administra și integra organic Transilvania în România Mare, în conformitate cu hotărârile istorice de la Alba Iulia.
Marin Pop
(articol apărut în revista Caiete Silvane)
