Poveşti cusute cu fir de vreme: Fata din Iaz – călăuză  în “capsula timpului”

Andreea Vilcovschi  & Florin Negoiţă       

Povestea fetei care a transformat casa bunicii de pe Valea Barcăului şi alte două case vechi relocate, într-un veritabil muzeu al tradiţiei populare sălăjene, a depăşit graniţele judeţului nostru, ajungând până departe, atât în ţară, cât şi în străinătate. Cei care au vizitat acest loc de poveste au rămas impresionaţi de multitudinea, dar mai ales de frumuseţea obiectelor pe care fata din Iaz – Ligia Alexandra Bodea – le-a adunat cu răbdare şi multă pasiune din cele mai inedite locuri. Casele par desprinse dintr-un trecut ireal, pictat parcă, locuri de poveste aşezate laolaltă spre uimirea şi bucuria privitorului.

Membrii clubului Impact Lego CNS Zalău au decis ca Ligia să facă parte din galeria de seamă a celor care reprezintă un exemplu pentru ceilalţi adolescenţi, fata din Iaz fiind protagonista unui eveniment organizat miercuri, 22 martie, la Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj. “Tineri cu SCOP” este numele noului proiect derulat de clubul Impact LEGO CNS, din care a făcut parte şi evenimentul dedicat Ligiei Bodea. În contexul lipsei de promovare a unor modele pozitive care le pot da încredere și îi pot inspira, tinerii de la CNS și-au propus să identifice și să promoveze tineri care aduc schimbări relevante în comunitatea lor și pot reprezenta valori sănătoase pentru alții.

În evenimentul ce a avut loc la Sala “Dialoguri Europene”, Ligia le-a vorbit invitaţilor despre zestrea noastră culturală, despre tradiții și obiceiuri de pe Valea Barcăului. Cu acelaşi prilej, publicul a putut viziona şi câteva clipuri realizate cu sensibilitate şi multă expresivitate de către echipa cu care Ligia colaborează. Emoţionată şi atinsă de nostalgia timpurilor în care acest mic muzeu nu exista nici măcar în imaginaţia ei, tânăra le-a vorbit celor prezenţi despre importanţa păstrării, cu orice preţ, a tradiţiei populare, a identităţii noastre, a rădăcinilor care ne leagă de acest pământ, indiferent unde ne va purta viaţa, de-a lungul vremii şi al… vremurilor.

Casa bunicii – “capsula de aur” a timpului

“Pasiunea de a colecționa obiecte etnografice a început în anul 2004, la un an după trecerea bunicii mele la neființă. Aveam 12 ani și așa am vrut să-i păstrez vie amintirea. Casa bunicii mele, înainte de toate, este prentru mine un loc al reculegerii și al odihnei sufletești. E un loc al rememorării, unde îmi regăsesc energia lăuntrică”, a povestit Ligia Alexandra. “La început a fost dragostea și iubirea față de bunica, curând căpătând valențe noi, iar în sufletul meu a început sa crească dragostea pentru frumos și pasiunea de a păstra și a duce mai departe tradițiile bunicilor și străbunicilor noștrii. Primele exponate au fost însăși obiectele dragi din această casă iar apoi fără știrea părinților colindam toate casele vechi din Iaz în căutarea de comori pierdute. Unii m-au privit cu scepticism, întrebând de ce îmi trebuie mie lucruri pe care alții le aruncă? Bineînțeles au fost oameni care au găsit lăudabilă această inițiativă și care m-au încurajat să-mi urmez visul. Neavând cu ce să plătesc obiectele prestam diferite treburi prin gospodărie, însă nici o muncă nu mi s-a părut prea grea, știind că voi pleca acasă cu obiectul mult dorit. După un timp au aflat părinții de isprăvile mele, care la început erau neîncrezători, dar și-au dat seama curând, că ceea ce credeau că este doar o joacă era defapt o reală pasiune așa s-au decis să mă sprijine. Le mulțumesc că au avut încredere în mine, pentru sprijinul atât moral cât și financiar și îi mulțumesc bunului Dumnezeu că am fost binecuvântată cu asemenea părinți deosebiți”.

Casa Birăiţii

Ligia Alexandra a povestit şi despre cea de-a doua casă ce face parte din grupul celor trei care alcătuiesc micul muzeu din Iaz. “În 2012 eram în trecere prin localitatea Plopiş. Am observat o casă veche, care avea o arhitectură mai deosebită, fiind printre ultimele case construite din bârne şi lipite cu lut, care mai există. Primul gând care mi-a trecut prin minte, a fost relocarea ei în localitatea Iaz, unde se află şi colecţia muzeală. M-am gândit că în acest fel vom putea recupera, păstra şi transmite mai departe valorile noastre tradiţionale şi identitare. Am găsit înţelegere la proprietari, care ne-au vândut casa, bucurându-se astfel că această casă va dăinui în timp”. Casa a fost construită în anul 1900, de către fostul primar din Plopiş, Lupou Dumitru (a Vilii), cel care a păstorit comunitatea între 1910 şi 1935. Având în vedere că primarului i se spunea birău, după decesul acestuia, soţia a primit porecla de Birăiţa, care a rămas din generaţie în generaţie numind-o Casa Birăiţii. După cum precizează Ligia, în 1944, în acest imobil s-a instalat, pentru şase luni, comandamentul german. După război, aici au stat mai mulţi intelectuali, care s-au perindat prin Plopiş. “Am început relocarea acestei case, angajând o echipă de meşteri restauratori care au demontat casa, fiind construită din bârne şi au reclădit-o în curtea casei noastre, la fel cum a fost acum 110 ani când a fost construită. Dându-mi seama că acest stil de viaţă într-o astfel de casă este pe cale de dispariţie, mi-am propus ca în această casă să se păstreze simplitatea, farmecul, naturaleţea şi implicit conservarea arhitecturii specifice subzonei etnografice Valea Barcăului şi nu în ultimul rând iniţiativa de a da unor case vechi o nouă viaţă”, a explicat păstrătoarea de tradiţii.

Casa cântărețului slovac

 În 2013, Muzeul de la Iaz s-a îmbogăţit cu nouă casă tradiţională. Este vorba despre Casa cântăreţului slovac, un imobil pe care Ligia l-a găsit într-o stare avansată de degradare, dar căruia a reuşit să îi redea strălucirea de altădată.

Casa a fost construită între anii 1860 şi 1865, de către strămoşii strămoșii lui Manyur Pavel, în localitatea Halmăjd, când avea o singură cameră, împreună cu prispa. Fiind tăietori de lemne au migrat strămutându-și casa în localitatea Plopiș, cătunul Hurez, în anul 1927 după întoarcerea lui Manyur Pavel  din prizonierat, din Rusia Țaristă, unde a luptat în Primul Război Mondial în armata Austro- Ungară, fiind soldat sanitar.

“A fost luat prizonier de unde s-a întors după aproximativ 6 ani, cei de acasă crezându-l mort. După întoarcerea sa, neavând copii, a adoptat o fetiță Mondek Ana, nascută în anul 1931, care ulterior a devenit soția lui Pișek Ioan, fostul proprietar de la care am cumpărat imobilul și de la care am aflat istoricul acestei case, el fiind născut în anul 1932. Principala ocupație a locuitorilor din Munții Plopișului era tăierea și prelucrarea lemnului fiind colonizați pentru această ocupație. În acest fel a luat naștere satul Făgetu, aflat la 8 km de localitatea Plopiș, precum și cele două cătune locuite de slovaci Dumbrava și Frunți care aparțin de Plopiș. Lemnul fiind mai rar, această familie a migrat spre munte stabilindu-se în localitatea Făgetu, strămutându-și și casa odată cu ei, aceasta întâmplându-se în anul 1927”, susţine Ligia.

Casa avea o singură cameră, însă odată cu mutarea ei în Făgetu, Manyur Pavel i-a mai adăugat o cameră. În anul 1955, fata adoptată de el s-a căsătorit cu Pișek Ioan, unde au trăit împreună până în anul 2013, când aceasta a decedat, el mutându-se într-o casă nouă împreună cu băiatul său. În anul 2013 găsind înțelegere la proprietari, sălăjeanca a achiziționat casa şi a angajat o echipă de meșteri din Boghiș pentru a o demonta şi remontat mai apoi în Iaz, în cadrul Muzeului de Artă populară “Ligia Alexandra Bodea”.

Un meşter din Gherla a finalizat realizarea acoperisului cu stuf , iar pereții din bârne de lemn au fost lipiți cu lut în amestec cu apă și paie. În interior au fost aranjate diverse obiecte tradiţionale din Făgetu, majoritatea punând în evidență viața cotidiană tradițională, prin unelte de muncă, obiecte de uz gospodăresc dar și costume populare și țesături.

“De multe ori în viaţă se întâmplă să apreciem ceva, abia atunci când nu mai există”

 Comorile şi frumuseţile de o valoare inestimabilă pe care frumoasa noastră sălăjeancă a reuşit cu efort, pasiune şi răbdare să le strângă în aceste case-muzeu sunt unice în România şi în lume. Efortul de a le aduce la un loc, de a le restaura, întreţine şi umple cu aceste minunăţii, reprezintă meritul acestei tinere care, iremediabil îndrăgostită de frumos, continuă să strângă obiecte de valoare, dar  şi poveştile lor pentru a le aduce în faţa iubitorilor de tradiţie, dar mai ales în faţa tinerilor care, din păcate, se îndepărtează tot mai mult de origini, de pământul strămoşesc, de identitatea lor.

Demersul extrem de valoros al acestei tinere ar trebui să trezească din hibernare şi factorii de decizie din şcoala sălăjeană, inspectori, cadre didactice, învăţători, care nu trebuie decât să preia şi să prezinte la orele de curs sau orice alt eveniment mai mare ori mai mic, rezultatele muncii acestei tinere. Ligia spune că, de cele mai multe ori, ajungem să apreciem un lucru atunci când nu-l mai avem. Un adevăr dureros de care cei mai mulţi dintre noi nu suntem conştienţi.

Extrem de modestă şi fără să lase măcar impresia că ar dori vreun sprijin din partea celor care se ocupă de învăţământul sau cultura din judeţ, fata din Iaz vrea doar ca tot ce a strâns în acest muzeu să fie cât mai mult şi mai bine cunoscut de cei de vârsta ei, de copiii şi tinerii din alte judeţe. Eforturile ei ar trebui să le dea de gândit şi oamenilor cu dare de mână care vor şi pot ajuta financiar, fiecare după cum doreşte şi are posibilitatea, iubitorilor de istorie, tradiţie şi frumos, pentru a o sprijini pe Ligia în munca şi proiectele ei înfăptuite nu doar pentru ea, ci mai ales pentru cei din jurul ei, pentru ca trecutul nostru să nu se piardă niciodată din conştiinţa şi sufletul generaţiilor tinere.