Dacă săptămâna trecută arătam importanța spovedaniei în viața noastră duhovnicescă, așa cum este firesc, va trebui să spunem câteva cuvinte și despre Sf. Euharistie sau Sf. Împărtășanie(Cuminecătură) ca taină a sălășluirii lui Hristos în noi. Nu cred că este prilej mai potrivit să vorbim despre aceasta, decât acum când Biserica ne pune înainte exemplul de nevoință și de sfințenie al Cuvioasei Maria Egipteanca.
Cred că este destul de limpede pentru fiecare dintre noi, faptul că, Mântuitorul Hristos este destul de ferm și concis atunci când vorbește de necesitatea împărtășirii noastre cu trupul Său. El zice: ,,Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu … Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”(Ioan 6,51-56). Potrivit acestor cuvinte, creștinii din primele veacuri, înțelegeau unitatea Bisericii ca fiind unitatea tuturor celor care se împărtășesc din trupul lui Hristos. Sf. Liturghie era înțeleasă ca o Cinzecime continuă a Bisericii, în care Duhul Sfânt se pogora peste Darurile puse înainte prefăcându-le în Trupul și Sângele Domnului, din care mai apoi credincioșii se împărtășeau. A fi exclus de la împărtășanie, însemna a fi exclus din comunitatea și comuniunea euharistică, însemna a fi rupt de unitatea Bisericii. La biserică nu te duci pentru că așa este obiceiul sau pentru că vrei să te întâlnești cu semenii, la biserică te duci pentru că ai conștiința că aparții acestei unități în care Hristos este totul în toate și în toți. Practica împărtășirii credincioșilor a fost vie în primele secole creștine. De rugat te poți ruga și acasă, dar acasă nu realizezi unitatea Duhului Bisericii, cu alte cuvinte te autoexcluzi din această comuniune a comunității care trăiește taina prezenței lui Hristos. Cuvintele ,,cu frică de Dumnezeu cu credință și cu dragoste apropiați-vă”, marchează acest concept al împărtășirii din trupul lui Hristos care creează unitatea Bisericii. De-a lungul timpului s-a pierdut însemnătatea acestei împărtășiri și a acestei unități a Bisericii, creștinii au început să perceapă Biserica ca fiind casa lui Dumnezeu, mai apoi o instituție socială și au căzut astfel într-un ritualism searbăd. S-a încetățenit practica de a ne mărturisi și împărtăși din ce în ce mai rar și cu toate că spovedania și împărtășania sunt doua taine distincte, ele au ajuns să fie percepute în mentalitatea de azi ca două etape ale aceluiași act. Am ajuns în situația în care mulți creștini văd împărtășania ca pe un ritual practicat în posturile de peste an și în special în Postul Mare, fără a se mai înțelege ceva din taina acestei unități a Bisericii.
Problema împărtășaniei tratată la modul general este destul de greu de abordat, tocmai pentru faptul că fiecare denominațiune creștină o vede în felul ei. Sunt foarte multe condiții de primire a împărțășaniei care diferă de la o Biserică la alta, iar când spun acest lucru mă refer la necesitatea spovedaniei și la ajunul de dinainte de împărtășanie, la cât de des ne împărtășim, la oprirea de la împărtășanie etc., lucruri foarte diferite de la o Biserică la alta. Cert este faptul că a sta departe de Hristos din diferite motive mai mult sau mai puțin fundamentate, este o pierdere pentru viața duhovnicescă. E adevărat că sunt cazuri în care duhovnicul oprește uneori de la împărtășanie, dar acesta nu face decât să-l conștientizeze pe om că apropierea sa de Dumnezeu nu se poate face oricum. Sf Ap. Pavel spunea: ,,Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului”(I Cor.11,28-29), adică nu poți să tratezi cu superficialitate o taină atât de mare, nu poți să pui pe un plan secund ceea ce de fapt este esențial pentru mântuirea ta.
Cuvioasa Maria Egipteanca, mai ales acum într-o lume a senzualității excesive, este un model de trecere de la un fel de viață la altul. Ea care timp de 17 ani se împotmolise în mocirla păcatului în Alexandria Egiptului, în fața neputinței de a intra în biserica Învierii din Ierusalim, cu ajutorul Maicii Domnului se dedică în exclusivitate trăirii pentru Hristos. Asceza ei dusă la extrem, nu este un exercițiu de supunere a trupului în fața duhului așa cum se întâmplă în yoga sau în alte practici de natură orientală, ci este o nevoință care se naște din dorința realizării unei relații personale bazate pe dragostea omului față de Dumnezeu. La acest nivel, taina descoperirii luminii și dragostei dumnezeiești este greu de transcris în cuvinte. Ceea ce mi se pare totuși demn de remarcat, este faptul că asceza Mariei Egipteanca începe cu împărtășania, iar după 47 de ani de nevoință în pustie, când ajunge la acel înalt nivel de trăire duhovnicească, singurul lucru pe care și-l dorește ea înainte de a muri, este împărtășania cu Sf. Taine. Privind astfel viața duhovnicească, inevitabil se naște întrebarea: Dacă sfinții care au trăit taina apropierii de Dumnezeu au avut nevoie de împărtășanie, de ce noi cei de azi îi minimalizăm importanța?!
Pr. Augustin Câmpean
