Popas duhovnicesc: Trăind alături de ,,Maica Vieții”

Numai oamenii pot să uite cu mare ușurință fapta bună, adică actul de generozitate sau de omenie al semenilor lor, Dumnezeu însă nu. El, pe lângă faptul că ne cunoaște foarte bine faptele credinței, este gata oricând să le și răsplătească. Iar dacă noi, ca simpli muritori, credem în această răsplată a lui Dumnezeu și în acea primire în împărăția Sa, cu mult mai mult se bucură de cinstea lui Dumnezeu, cea care l-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, adică Pururea Fecioara Maria. De aceea Adormirea Maicii Domnului este un praznic ales, în care întreaga creștinătate se sensibilizează și își recunoaște efemeritatea. În iconografia noastră ortodoxă, în scena adormirii Maicii Domnului, apostolii o plâng pe aceasta iar Hristos vine personal și îi ia în brațe sufletul ca pe un odor de mare preț. Remarcăm aici două stări sufletești oarecum antinomice, pe care le implică această sărbătoare: tristețea și bucuria; asupra lor aș vrea să insist în cele ce urmează, tocmai pentru importanța pe care aceste trăiri le au pentru viața noastră spirituală.
Cred că acest praznic dacă este perceput în adevărata sa însemnătate, este înainte de toate un prag de trecut, este un prag al credinței în viața ce va să vie, adică viața veșnică. De regulă în fața unui catafalc se varsă lacrimi, se aduc elogii celui care nu mai este, se adresează condoleanțe și cuvinte de îmbărbătare pentru cei ce rămân. În acele momente, fie ne consolăm cu vitregia vieții, fie nu acceptăm realitatea morții celor dragi. Cu toate că noi credem(cel puțin la nivel declarativ) în realitatea vieții de după moarte, în astfel de situații, această realitate nu o putem accepta. Tocmai de aceea, Adormirea Maicii Domnului devine astfel un moment de reflexie duhovnicească. Acum suntem mult mai detașați de eveniment, putem privi lucid lucrurile și putem să înțelegem că moartea este doar o trecere spre o altă dimensiune a existenței. Mântuitorul Hristos zicea: ,,Eu am venit ca oile Mele să aibe viață și să o aibe din belșug”(In.10,10) sau ,,Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”(In 11,25) Întrebarea legitimă care se pune este: Unde-i această viață pe care ne-o promite Hristos, din moment ce noi murim? Această perspectivă a unei vieți veșnice care începe tocmai prin moarte o deschide sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Cei care nu s-au convins că prin moartea și învierea lui Hristos s-a destrămat puterea iadului și a morții veșnice, punând pe seama faptului că la Dumnezeu totul este cu putință, dar nu la om, au posibilitatea acum, privind la Maica Domnului, să se încredințeze de faptul că moartea este doar o trecere, o trecere la viață, la adevărata Viață, cea în Hristos.
De ce Maica Domnului este exemplul cel mai potrivit în acest sens? Pentru că datorită curăției și purității sufletești ea devine ,,ambasadorul neamului omenesc” în actul întrupării, ea este locul binecuvantat în care Dumnezeu se sălășluiește și din care își ia trup omenesc. El Dătătorul vieții, se întrupează în pântecele neprihănit al celei care-I va da viață. În felul acesta devine Maica Vieții sau Născătoare de Dumnezeu așa cum au numit-o părinții de la Sinodul III ecumenic de la Efes sau Maica Domnului cum o numește atât de dulce și de intim poporul dreptcredincios. Viața pământească a Maicii Domnului a fost o viață dedicată în exclusivitate slujirii lui Dumnezeu, căci nu se putea ca cea care trăise taina ,,umbririi” Duhului Sfânt să nu rămână în acea atmosferă de har. Din puținele locuri în care este menționată în Sf. Scriptură îi descoperim atât rolul de mijlocitoare pe lângă Fiul ei pentru nevoile noastre, cât și rolul de mamă a tuturor creștinilor. Într-un mod cu totul special, Hristos o lasă pe Maica Sa ca după învierea și înălțarea la cer, ea să fie mângâiere Sf. Apostoli dar și imbold al râvnei după Dumnezeu pentru comunitatea creștină primară. Dionisie Areopagitul care era originar din Atena, a dorit să o vadă pe Maica Domnului. Ajuns la Ierusalim, a fost condus în odaia în care locuia Maica Domnului din casa Apostolului Ioan, și mărturisea el că văzându-o, dintr-o dată s-a eliberat de toate grijile și gândurile pe care le avea, fiind cuprins de o pace nespusă și de o bucurie negrăită. El avea să spună mai
apoi că: ,,Dacă nu aș fi învățat din tinerețe să-L cunosc pe adevăratul Dumnezeu, pentru mine Preasfânta Maică ar fi fost Dumnezeu.”
Dacă Maica Domnului care a ajuns pe treapta cea mai înaltă a unirii cu Dumnezeu trece prin moarte, ca să ajungă aproape de Fiul ei, la fel va fi și cu noi. De aceea tristețea noastră se transformă în bucurie, atunci când înțelegem că Maica Domnului prin ,,adormirea”ei s-a mutat de pe pământ la cer. Suntem pătrunși de bucurie și de speranță, când o știm de-a dreapta Fiului ei (Ps. 44,11) rugătoare pentru noi și grabnic ajutătoare în orice fel de nevoie sau strâmtorare. Prin mutarea ei la ceruri, neamul creștinesc se vede mai câștigat, căci prin mijlocirea Maicii Domnului rugăciunile noastre ajung mai lesne la Dumnezeu, iar rugăciunile ei pentru lume, potolesc mânia Dreptului Judecător îndreptată împotriva păcatelor omenești.
Iată cum două stări sufletești antinomice prin natura lor, se împletesc în cadrul aceleași sărbători și nasc nădejdea, atât a unui viitor mai luminos cât și a biruinței asupra propriei noastre morți.

Pr. Augustin Câmpean