Popas duhovnicesc: Tatăl fiului risipitor (Luca 15, 11-32)

Parabola întoarcerii fiului risipitor este capodopera pildelor rostite de Mântuitorul Iisus Hristos. Este un subiect sensibil care captează auditoriul sau cititorul și care generează în cele din urmă sentimente foarte diferite ce pendulează între revoltă și duioșie, între dreptate și iubire, și de cele mai multe ori ajungi să tragi concluzia că: ori iubirea nu-i dreaptă, ori că atunci când iubești nu poți fi și drept. Tocmai datorită frumuseții și sensibilității ei, parabola aceasta este arhicunoscută de toată lumea, este ușor de reperat între scenele religioase pictate în biserici și ușor de povestit. Pare povestea de viață a oricărui părinte care se vede pus în postura de a-și împărți averea înainte de vreme copiilor săi.
Sunt 3 personaje principale aici, tatăl care nu este altcineva decât Dumnezeu și cei 2 fii care ne reprezintă pe noi oamenii în raport cu Dumnezeu. Însușirile sau atribuțiile fiecărui personaj sunt foarte bine reliefate în parabolă, dar pentru a înțelege mai bine substratul parabolei și pentru a conștientiza adevăratul mesaj pe care îl transmite Mântuitorul Hristos, m-am gândit că ar fi potrivit să îi analizăm pe rând pe cei trei. În prima fază ne vom concentra asupra tatălui fiului risipitor, încercând să vedem până unde merge dragostea lui Dumnezeu.
Sfântul evanghelist Ioan făcea următoarea remarcă: ,,Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”(I In.4,8), acum nu știu cât am zăbovit noi la a medita asupra acestui lucru, cât de mult putem înțelege iubirea lui Dumnezeu; cred mai degrabă că suntem aplecați în a conceptualiza iubirea în definiții și forme sau la a o reduce la un sentimentalism ieftin. Iubirea dumnezeiască nu este numai sentiment ci este mai degrabă trăire, este o stare de relaționare, de împărtășire, de aplecare asupra nevoii celuilalt. Iubirea este capabilă să te facă să uiți de greșelile trecutului celuilalt, te face să fii disponibil să ierți, dar mai ales trebuie spus că iubirea anihilează distanțele fizice care pot să survină între două persoane. Din acest punct de vedere trebuie înțeleasă poziția tatălui din parabola noastră.
La vremea în care Mântuitorul spunea această parabolă, în mentalitatea vremii de atunci, era de neconceput ca un fiu să ceară partea de moștenire. De regulă copiii rămâneau și după căsătorie în casa părintească(vezi de exemplu cazul fiilor lui Iacov), mai puțin fetele care se măritau și își urmau soții, iar tatăl numai în momentul în care își presimțea sfârșitul împărțea averea copiilor. În aceste condiții, a cere moștenirea înainte de vreme, era indirect o ofensă adusă tatălui, era ca și cum ar spune:,,tu trebuie să mori acum, ca să-mi pot lua ceea ce mi se cuvine!” De aceea devine dramatică această parabolă, pentru că este total împotriva dreptății. Cu toate acestea, Tatăl își împarte averea dându-i fiului mai mic partea cuvenită, fără avertismente sau vorbe de reproș. Dacă ar fi să privim imaginativ mai departe această secvență, am putea spune că tatăl și-a petrecut fiul până la poartă. Este de-a dreptul zguduitoare această imagine în care tatăl petrecându-și fiul și luându-l pe după umeri, încearcă o resuscitare sentimentală a fiului său, încearcă o ,,transfuzie” de iubire de la inimă la inimă. Totul este zadarnic. Fiul vede doar orizontul unei lumi noi, de aceea pleacă fără a mai privi înapoi, iar tatăl vede doar spatele fiului său care se pierde în orizontul îndepărtat. Spuneam că iubirea anihilează distanțe, din momentul acela al plecării, pentru acest tată fiul n-a murit, pentru el se deschide în acel moment un alt orizont, acela al așteptării. Permanent privirea tatălui era într-acolo de unde trebuia să vină fiul său. Așa se explică faptul că atunci când se întoarce fiul risipitor, tatăl ,,încă de departe l-a văzut”(Lc.15,20), pentru că el în iubirea sa își aștepta fiul. Așa este și Dumnezeu, într-o așteptare continuă a întoarcerii noastre, că El nu voiește moartea păcătosului ci la cunoștința adevărului să vină(I Tim.2,4).
Un alt detaliu care dă frumusețe acestei pilde este acela că atunci când fiul se întoarce întru umilința sa, agățându-se de o firavă nădejde a iertării din partea tatălui său, reacția acestuia ne uimește. Fără lamentări, fără reproșuri, fără vorbe de genul: ,,vezi, ce ți-am spus eu!”, tatăl îl sărută și … odihnește cugetul zbuciumat al fiului său, printr-o îmbrățișare plină de dragoste. Câtă deosebire între îmbrățișările desfrânate de dinainte și îmbrățișarea caldă a tatălui. Așa ne putem explica și taina reîntâlnirii noastre cu Dumnezeu, taină pentru că noi ne odihnim în brațele lui Dumnezeu de zbuciumul neîmplinirilor noastre, iar în momentul mărturisirii nimicniciei noastre, ne umplem de dragostea și iertarea divină care se revarsă peste noi din belșug(Iacov 4,6).
Vițelul îngrășat era menit pentru un eveniment cu totul special, reprimirea acasă a unui fiu care a pierdut totul, dar care și-a schimbat total conceptul de viață, înțelegând că nici un lucru material, nicio plăcere lumească, nu poate aduce acea pace sau bucurie lăuntrică pe care o aduce împărtășirea dragostei. El s-a întors fără pretenții materiale, s-a întors implorând dragostea tatălui său care a determinat apoi și iertarea sa, s-a întors un om schimbat lăuntric, un om care nu este numai receptor ci și emițător al dragostei. Acesta este adevăratul motiv al bucuriei, abia acum înțelegem semnificația cuvintelor: ,,Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”(Lc.15,24) Cu siguranță că dacă s-ar fi întors la fel cum a plecat, deznodământul era cu totul altfel.
Pr. Augustin Câmpean