Popas duhovnicesc: Sfințenia la români

Multă vreme l-am judecat pe Ceaușescu pentru ambițiile sale nesăbuite, pentru punerea în practică a unor idei sau deziderate mai mult sau mai puțin realiste, cert este faptul că de frică nimeni n-a comentat nimic și lucrurile s-au pus în practică. Așa s-a născut Transfăgărășanul, Casa Poporului, mulțimea de baraje de pe unele râuri etc. toate acestea presupunând sacrificii, înghițind vieți omenești, pierderi … De ce toate acestea? Pentru că cineva a crezut că se poate.
Ce vreau să spun cu aceasta? Nu știu dacă mai este vreun popor din cele existente în lume, mai pesimist decât poporul român. La noi se face foarte multă vorbărie, o vorbărie goală de altfel, se fac planuri, apoi se dau pronosticuri, se evaluază din timp pierderile ce pot apărea, nu știm dacă se merită efortul, iar după multe socoteli și amânări se ajunge aproape întotdeauna la concluzia că nu merită să încerci, este sigur un fiasco. Am văzut că foarte mulți, chiar dintre intelectuali, critică direcția în care se îndreaptă acest popor. Poate că au dreptate, dar întrebarea mea este: de ce nu vin și cu soluții? Toți ne pricepem de minune la analize de tot felul, dar … nimeni nu face nimic concret.
Este dureros să constat că și în plan spiritual lucrurile stau cam la fel. Duminica aceasta închinată sfinților români, mi-a dat această temă de meditație: Ne mai dorim noi românii sfințenia? Când aveam prilejul de a vorbi despre sfințenie, observam că foarte mulți au reticență față de acest subiect. Sfințenia pare o stare de neatins, ceva care ține de istorie, sfințenia e din altă lume, nu are de a face cu noi. Cunoaștem cu toții replici de genul: Atunci nu erau atâtea probleme, nu era stres, rate, bănci etc., atunci era altceva, toți vorbim despre cum era odinioară și cât de mult ne-am depărtat azi. Ridicăm din umeri și concluzionăm că n-avem ce face, asta este!
Mă doare sufletul când mă găsesc în fața unei situații paradoxale, când văd că nu este în lume o țară mai mănoasă și mai frumoasă ca România, înzestrată de Dumnezeu cu de toate și totuși mai săracă ca multe alte țări; când văd că în fiecare colț al acestei țări, în aproape fiecare biserică sau mănăstire se găsesc moaște de sfinți, mulți dintre ei români și totuși poporul este deznădăjduit și neîncrezător în propria-i dobândire a sfințeniei. Știam că orice părinte îi lasă moștenire copilului său parte din aptitudinile sale, îi transmite dorința de a împlini visul pe care el n-a reușit să-l atingă, îl așează pe un drum bun care să-i asigure continuitatea neamului, etc. Oare s-au pierdut toate aceste valori?!
Dacă ar fi să pun un diagnostic (ca să nu rămân și eu doar la stadiul de constatare) aș spune că noi avem o lipsă de viziune și de determinare. Cu alte cuvinte, nu știm ce vrem, sau vrem ca toate să se întâmple deodată. Vorbind acum strict despre sfințenie, aș zice că aceasta este atât ridicarea noastră la Dumnezeu cât și coborârea lui Dumnezeu la noi. De cele mai multe ori actele acestea se petrec simultan. A avea viziune în această direcție, înseamnă a ști să pornești de jos, de la un fapt aproape banal: rugăciunea. Ea deschide două perspective sau două căi, una pe orizontală și una pe verticală, e dacă vreți, o descoperire a tainei Sfintei Cruci. Pe verticală încerci să-l întâlnești pe Dumnezeu prin dialog și jertfă euharistică, iar pe orizontală încerci să-l descoperi pe Dumnezeu în semenul tău, care este chip sau icoană a lui Dumnezeu. Cu cât vei descoperi mai mult chipul lui Dumnezeu în oameni și îl vei cinsti, cu atât mai mult se va întări comunicarea pe linia verticală cu Dumnezeu. Dacă moartea te va găsi lucrând asiduu la consolidarea celor două căi (bineînțeles, fiecare în sfera sa de activitate și fiecare după puterea sa) vei ajunge la sfințenie.
Sigur că în atingerea acestui țel este nevoie și de smerenie și de dragoste și de alte câteva elemente indispensabile acestui urcuș duhovnicesc, dar intenția mea este de a arăta că sfințenia este asemănarea noastră cu Dumnezeu cât mai mult cu putință și că este realizabilă. Aș spune că este chiar vitală și că nu este o utopie. Napoleon își îmbărbăta adesea soldații spunându-le că: ,,în raniţa fiecărui soldat se află bastonul de mareşal”, adică oricine poate ajunge sus, totul depinde de voință și de determinare. La fel se întâmplă și la Sf. liturghie, înainte de împărtășire când preotul rostește cu voce tare: ,,Sfintele sfinților” sau mai explicit ,,Sfintele, vouă sfinților”, dorind să exprime astfel faptul că toți cei ce se împărtășesc sunt deja potențiali sfinți, primind prin euharistie arvuna sfințeniei.
În scena ,,scării raiului”, pe care am văzut-o la mănăstirea Sucevița, m-a impresionat în mod deosebit un detaliu. Toți cei ce urcau scara către rai, erau însoțiți de îngerii păzitori, care țineau în mâinile lor cununile sfințeniei deasupra capetelor celor ce erau angajați în acest urcuș. Cununa nu era așezată pe cap, numai în momentul în care credinciosul era prins în capul scării de mâna lui Hristos. Atunci dobândea sfințenia. Până atunci ea este doar posibilă, realizabilă dar… deocamdată răbdare, toate la timpul lor.

Pr. Augustin Câmpean
Parohia Bănișor