Popas duhovnicesc: Setea de Dumnezeu – meditație la Duminica samarinencei

Prin întruparea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos și-a asumat întru totul firea omenească cu toate neputințele și slăbiciunile caracteristice acesteia. De aceea nu ne miră faptul că-L vedem adesea flămând sau însetat ca orice om, că suferă la modul cel mai real patimile și răstignirea pe cruce, că simte durerea părăsirii de către ucenici și a trădării lui Iuda și mai ales cunoaște la modul cel mai real ce înseamnă nerecunoștința omenească.
Așa se face că, într-una din zile trecând prin Samaria, El neținând cont de disputele care erau între iudei și samarineni, se oprește în Sihar lângă puțul lui Iacov. Era miezul zilei. Ucenicii plecaseră în cetate să cumpere de-ale gurii. El rămase să-i aștepte lângă fântână, timp în care o localnică vine să scoată apă. Hristos îi spune: Mi-e sete! Dă-mi să beau! Ea, scandalizată de tupeul iudeului, îi amintește de vechea dispută etnică care oprește orice colaborare dintre iudei și samarineni. În acel moment Domnul trece această nevoie firească de apă, adică setea, din plan trupesc în plan duhovnicesc și reacția Sa concretizată în cuvintele: ,,Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”(Ioan 4,10), ne oferă prilejul să abordăm un subiect pe cât de delicat pe atât de important în vederea dobândirii propriei mântuiri – setea de Dumnezeu.
Setea sau foamea, au fost de multe ori transpuse și în plan duhovnicesc, pentru că există o nevoie lăuntrică a sufletului, o ,,sete” și o ,,foame” după Dumnezeu (Ps. 41,1-2). Ca necesitate fiziologică foamea este un semn al faptului că ești viu. Dacă trăiești ai nevoie de hrană, energia necesară organismului omenesc se procură din hrană. Foamea, mai ales în cazul copiilor mici, este și un semn al creșterii, ei mănâncă puțin și des pentru că au nevoie de creștere. Am putea să mai spunem faptul că foamea este un semn al sănătății. Un bolnav, după ce a trecut prin terapia actului medical va percepe senzația de foame ca pe un fenomen de revigorare, de însănătoșire. La fel este și foamea și setea duhovnicească, dacă o ai, înseamnă că ești pe un drum bun, e un semn al creșterii în virtuți, un semn al sănătății și mai ales un semn al faptului că ești viu duhovnicește. Sunt atâția, care deși trăiesc fizic sunt morți spiritual, ei nu au nicio aplecare spre Dumnezeu, orizontul lor este unul strict material, ei nu simt senzația de sete și de foame duhovnicească, golul lor lăuntric este camuflat pe deasupra cu desfătări trupești, lor nu le este străin îndemnul bogatului căruia i-a rodit țarina: ,,mănâncă, bea și te veselește suflete al meu!”(Luca12,19)
În Apocalisa 3,1 este dureroasă constatarea pe care o face îngerul Domnului pentru Biserica din Sardes: ,,Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort”, paradoxal am zice noi, viu … și totuși mort. Da, viu cu trupul și mort cu sufletul, iar moartea sufletului nu trebuie percepută ca o desființare a acestuia ci o depărtare totală de Dumnezeu. Cred că pentru orice creștin este binevenită din când in când întrebarea: Mai însetează oare sufletul meu după Dumnezeu? Mai am eu oare acel imbold interior care să mă îndemne la rugăciune? Este cea mai la îndemână formă prin care putem să ne verificăm măcar din când în când dacă suntem vii spiritual.
Setea de Dumnezeu este în același timp un fenomen care se amplifică. Mă gândesc la vechii corăbieri care rămâneau fără provizii de apă în călătoriile lor pe mare. Ei preferau să rabde setea decât să bea din apa mării, căci aceasta fiind o apă sărată, ar fi provocat o sete mult mai mare. În plan duhovnicesc lucrurile stau la fel, cu cât îți potolești setea de Dumnezeu, cu atât mai mult se naște o dorință mai puternică de a fi mai aproape de El, iar asta este o binecuvântare. Moise a fost cel ce l-a întâlnit pe Dumnezeu în rugul aprins, a vorbit cu El, L-a avut călăuză prin pustiu, i-a văzut minunile făptuindu-se prin mâinile sale, a urcat pe muntele Sinai după tablele Legii și a avut cea mai măreață experiență a întâlnirii dintre om și Dumnezeu, și cu toate acestea îi cere lui Dumnezeu mai mult, cere să vadă fața lui Dumnezeu (Ieșire33,18-23). Fața lui Dumnezeu este ființa dumnezeirii, adâncul de nepătruns al lui Dumnezeu care nu poate fi asimilat de om, de aceea Dumnezeu îi spune lui Moise: ,,Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi,” dar tocmai această nemărginire a lui Dumnezeu ne descoperă noi și noi orizonturi și trăiri duhovnicești care nu numai că întrețin setea de Dumnezeu dar o amplifică la cote tot mai mari.
Ceea ce este încurajator, este faptul că dacă te descoperi mort duhovnicește, ai posibilitatea și capacitatea în același timp să învii, să învii din propria-ți moarte acum cât trăiești și când încă nu-i târziu, acum ,,când morţii (care) vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu … vor învia”(Ioan 5,25). Trebuie doar să-ți dorești acest lucru. Așa cum bolnavii care-și doresc vindecarea au șanse mai mari de însănătoșire decât cei neîncrezători, la fel sunt și cei ce vor să învie duhovnicește. Știu că va fi o înviere universală la sfârșitul veacurilor, dar dacă nu înviem acum ca să putem simți această sete după Dumnezeu, acea înviere va fi foarte păguboasă pentru noi (Ioan5,29). Dacă vom avea acel dor, acea sete pe care a avut-o și David atunci când a zis: ,,Însetat-a de Tine sufletul meu Doamne”(Ps.62,2), negreșit vom ajunge să trăim și clipa în care cu aceeași emoție sfântă să strigăm: ,,Lăudat să fie Domnul pentru milele Lui, pentru minunile Lui, pe care le-a făcut fiilor oamenilor. Că a săturat suflet însetat şi suflet flămând a umplut de bunătăţi”(Ps.106,8-9)
Pr. Augustin Câmpean