Antiteza ,,lumină-întuneric” este destul de des întâlnită în paginile Sf. Scripturi. Într-un mod cu totul deosebit, Învierea Domnului este percepută ca o sărbătoare a luminii, este sărbătoarea biruinței asupra întunericului. Noi suntem destul de familiarizați cu termenii: împărăția întunericului ca fiind iadul, îngerii întunericului – diavolii, faptele întunericului – păcatele, dar cum ,,nu este om care să fie viu și să nu greșească”, înseamnă că noi toți suntem părtași ai acestui întuneric universal care învăluie lumea. În acest sens, viața noastră pământească este văzută ca o noapte întunecoasă, iar rugăciunea de la sfârșitul Catismei I din Psaltire imploră ajutorul lui Dumnezeu zicând: ,,și ne ajută Doamne a trece în pace această noapte a vieții.” Lumina însă care răzbate prin acest întuneric existențial în care se afundase lumea, este lumina învierii lui Hristos. Aduceți-vă aminte că începutul mântuirii, adică Naşterea Domnului, are loc noaptea, adică în întuneric, pentru că Hristos vine în această lume a păcatului, iar atunci steaua care lumina frumos și strălucitor, dar firav, aducea lumii speranță. Noaptea învierii însă, e o baie de lumină, căci Hristos a învins moartea și a adus omenirii ,,lumina cunoștinței” într-o lume amăgită de păcat și scufundată în bezna non-sensului. Ce este această lumină? Lumina lui Hristos este acea raționalitate a creației, este ordinea sau organizarea lucrurilor după voia lui Dumnezeu, este reașezarea acestora în matca lor primordială, așa cum le-a gândit Dumnezeu încă de la început. Acesta a fost motivul pentru care fiecare am purtat în mâini în noaptea de Paști, lumina pe care am primit-o de la Hristos, o lumină care trebuie să ne-o interiorizăm și care să producă o stare de pace și să dea naștere râvnei de a umbla în calea Adevărului veșnic.
Întâlnirea dintre Mântuitorul Hristos și orbul din naștere pare a fi providențială. Ucenicii, ca și în cazul slăbănogului de la Vitezda, cred că orbirea este cauza păcatului, dar fiindcă omul era orb din naștere, se iscă o nedumerire: Cine a păcătuit? El!? Când? Că doar așa s-a născut! Părinții?! Oare chiar trebuie să pătimească un prunc din pricina păcatelor părinților? La toate aceste întrebări Hristos nu intră în detalii ci se comportă ca Dumnezeu, Cel care le știe pe toate: ,,Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”(Ioan9,3).
Ceea ce mi se pare important în acest text, nu este minunea ca atare, ea poate avea într-adevăr o valoare afectivă și să pună în prim plan măreția puterii dumnezeiești, dar Hristos prin această minune pare a spune altceva. Înainte de vindecarea orbului, Mântuitorul avusese discuții aprinse cu fariseii și cărturarii în templu. Aceștia Îi contestau mesianitatea, Hristos spunea despre Sine că este Lumina lumii(Ioan8,12), ei Îl credeau un impostor. În fața acestei înțepeniri a fariseilor în propriile păreri, Hristos Domnul dă următorul verdict: ,,Căci dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.”(Ioan8,24) Mai apoi, când avea să înfăptuiască minunea, Domnul reia tema luminii spunând: ,,Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”(Ioan9,5), vrând să arate prin aceasta că, așa cum orbul se lasă în voia lui Dumnezeu primind a fi uns cu tina făcută din scuipat, iar mai apoi ascultă de porunca lui Iisus de a merge să se spele la Siloam, acte prin care își va dobândi vederea, la fel se va întâmpla cu toți cei care vor asculta și vor împlini poruncile lui Dumnezeu. Dacă lumina ochilor e atât de prețioasă pentru om, toți cei ce-L vor primi pe Hristos în viața lor, vor avea parte de o altfel de lumină, lumina necreată a dumnezeirii, așa cum a perceput-o Moise pe Sinai și cei 3 apostoli pe Tabor. Totul însă este gradual, cei ce-L descoperă pe Hristos ca lumină, în sensul unei raționalități de trăire a vieții spirituale, vor ajunge mai apoi să trăiască vederea luminii nevăzute.
Cum pot să-L văd pe Hristos ca Lumină? În primul rând este importantă poziționarea ta față de Hristos sau disponibilitatea de a accepta adevărul credinței. Ne amintim de cei doi ucenici de pe drumul către Emaus. Câtă vreme n-au putut accepta realitatea invierii și s-au lăsat prinși în mreaja zvonurilor care circulau la Ierusalim, Hristos era o prezență imperceptibilă. Abia la cină, când se cuminecă din pâinea pe care Mântuitorul o frânge înaintea lor, li se ,,deschid” ochii și văd pe Cel care se face nevăzut. Hristos devenise deja o prezență în viața lor, care le lumina multe din nedumeririle avute înainte.(Luca 24,32) Această experiență se repetă de fiecare dată la Sf. Liturghie, când după ce preotul afierosește întreaga Biserică ca fiind poporul lui Dumnezeu, aceștia răspund: ,,Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc…”, dar ne rămâne tuturor datoria de a ne răspunde sincer: Văzut-am Lumina cea adevărată? Dacă nu, atunci ar trebui să ne frecăm puțin ochii sufletului.
Pr. Augustin Câmpean
