An de an așteptăm cu emoţie cea mai mare sărbătoare a creștinătătii, acest ,,praznic al praznicelor” și această ”sărbătoare a sărbătorilor”, însă nu știu câtă valoare afectivă sau cât înțeles cu adevărat creştin mai are această sărbătoare pentru omul de azi, de aceea vreau să spun răspicat că, dincolo de bucuria mesei îmbelșugate și de tradiția ouălor roșii, Învierea Domnului este înainte de toate un stimul și o oportunitate pentru propria noastră înviere.
Învierea Domnului nu a fost un scop în sine, o performanță personală ca aceea a unui atlet care vrea să-și dovedească sieși și altora că a fost în stare să învingă un obstacol. Învierea Domnului e mai mult decât un eveniment: e o lucrare. Drumul Său a fost acela de a se pogorî la iad și de a-i dezlega din legăturile morții pe cei ce-L așteptau acolo, începând cu Adam și Eva și terminând cu Ioan Botezătorul. Hristos nu a murit spre a învia doar personal, ci a dorit ca prin moartea și învierea Lui să-i elibereze pe oameni din robia morții. Ce poate fi însă această robie a morții?! Trebuie spus că moartea pătrunsese în lume prin căderea lui Adam, provocând despărțirea sufletului de trup dar și așezarea sufletelor celor dispăruți într-o zonă existențială de unde Dumnezeu era absent. Până la venirea lui Hristos, moartea însemna sălășluirea într-un mediu spiritual dominat de Cel Rău și lipsit de prezența mângâietoare a lui Dumnezeu. Când spunem că Hristos a gustat moartea pentru noi oamenii și S-a pogorât la iad, trebuie să înțelegem că El care era Viața, S-a supus morții dar nu S-a despărțit de Dumnezeu Tatăl oricât a încercat diavolul acest lucru, iar în felul acesta moartea este învinsă pentru că umanitatea lui Hristos a rămas în legătură cu Dumnezeu și după moarte. Dacă până atunci, moartea însemna prăbușire în acea stare de înstrăinare de Dumnezeu, prin moartea și învierea lui Hristos, ea devine cale spre cer. De aceea am spus că învierea Domnului este o oportunitate pentru noi, pur și simplu Hristos deschide o altă perspectivă a existenței pe care noi suntem chemați să ne-o asumăm prin credință.
Ce stimulează Învierea Domnului? Stimulează dorința de a crede în această oportunitate oferită tuturor oamenilor de Fiul lui Dumnezeu și totodată dorința de unire cât mai deplină cu Hristos cel mort și înviat, cu certitudinea că cel ce crede în Hristos, de acum nu mai moare moartea lui Adam ci moare împreună cu Hristos având să parcurgă același drum spre înviere. De aceea cântarea ne spune: ,,Ieri m-am îngropat împreună cu Tine Hristoase, iar azi înviez împreună cu Tine” și de aceea noi știm câtă atenție acordăm împărtășaniei celui ce este în pragul morții.
Există un moment special înainte de Patimi și Înviere, un moment care clarifică și dă note lămuritoare despre aspectul dinamic al propriei noastre învieri. Este vorba de Cina cea de Taină, care se descoperă ca un moment al sărbătoririi Paștilor de dinainte de Paști, adică al Paștilor celor noi, a Paștilor lui Dumnezeu prefigurate până atunci de Paștele evreiesc. Paștele iudaic, sărbătoare ținută anual la Ierusalim și care rememora trecerea miraculoasă prin Marea Roșie, nu este adevăratul Paște, adevărata trecere. Acesta simboliza doar trecerea dintr-o țară în alta către pământul făgăduinţei, trecerea adevărată și definitivă însă, din robia păcatului și a morții către viața veșnică o realizează Hristos. Astfel, Paștele cel nou sau ”noua trecere” a avut nevoie nu de un Moise ci de Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, care în persoana Sa divino-umană este și realizează un un îndoit Paște sau o ,,dublă trecere” atât a lui Dumnezeu în noi cât și a noastră în Dumnezeu, devenind astfel ,,Paștile lui Dumnezeu” (ca pogorâre a lui Dumnezeu la om) cât și ,,Paștile noastre cele de taină” (ca ridicare a noastră la viața de comuniune cu Dumnezeu în Treime). În acest fel putem înțelege bucuria, oarecum nestăpânită cu care Hristos se adresează dicipolilor Săi: ,,Cu dor am dorit să manânc acest Paști cu voi mai înainte ca Eu să pătimesc” (Luca 22,15), ucenicii devenind astfel primii care vor sărbători anticipat Paștile cele noi care vor fi mai apoi lumii prilej de bucurie negrăită. Această Cină de Taină se permanentizează în Sfânta Liturghie și devine apogeul manifestărilor noastre cultice, devine bucurie pascală a coborârii lui Dumnezeu la noi și de înălțare a noastră la Dumnezeu, devine înviere din monotonia unei vieți lipsite de sens și devine arvună a unei vieți veșnice în Împărăția lui Dumnezeu.
O ieşire din rutina și uneori din tumultul cotidian, este încercarea conştientizării că Hristos este împreună cu noi, iar dacă zicem ca Toma: ,, Domnul meu și Dumnezeul meu” cu toată credinţa noastră, nepipăind trupul Său fizic ci gustând trupul Său euharistic prin Sf. Împărtășanie, acest ”meu”, este garanţia că Hristos Domnul poate deveni un ,,bun” al nostru, foarte personal și foarte intim, pe care Il purtăm fiecare in inimile noastre. În acest fel trăim prima etapă a învierii noastre și conştienţi de aceasta realitate, dorind a o trăi permanent, se produce o comuniune lăuntrică între noi și Dumnezeu, care naşte o bucurie negrăită ce nu are termen de comparaţie cu celelalte bucurii ale lumii.
Doresc tuturor cititorilor, să petreacă Sfintele Sărbători în pace, cu bucurie în suflet și cu dorința nestăvilită de a învia din amorțeala păcatelor sau din rutina cotidiană în care ne pierdem de multe ori și să începem sau să ne continuăm ,,viața cea nouă”, viața în Hristos Domnul nostru.
Pr. Augustin Câmpean
