Primul număr din „Gazeta Ilustrată” a apărut la Cluj, în octombrie 1932. La Arhivele Naţionale Sălaj, în colecţia personală Graţian Mărcuş, sunt păstrate numerele revistei tipărite între octombrie 1932 şi octombrie 1938.
Ce îşi propunea gazeta, la început de drum? Cuvântul „Către Cetitori!” ne dezvăluie câteva priorităţi. Prezentarea realizărilor din anii de după unirea din 1918, a „marilor noştri bărbaţi de stat” şi a „voluntarilor Români” care, împreună, au făcut posibil măreţul act, e doar una dintre ele. Apoi, trebuia relevată cititorilor bogăţia portului, datinilor şi obiceiurilor poporului român, popor ce încă trăia „cu un standard de viaţă mult inferior posibilităţilor”. Prin publicarea evenimentelor şi actualităţilor „de folos pentru ţară”, gazeta îşi dorea să devină şi „un organ de propagandă naţională peste hotare”. Dar, mai presus de toate, voia să lase „să vorbească, în chipuri şi icoane, acel minunat Ardeal”.
Iar Sălajul, în Ardealul acelor ani, ocupa un loc însemnat. Spre deosebire de zilele noastre, când este unul dintre cele mai mici judeţe ale ţării, atât ca întindere, cât şi ca număr al populaţiei, Sălajul din anii ’30 ai veacului trecut arăta cu totul altfel. Era judeţ de graniţă cu Ungaria, având în componenţă localităţi ca Valea lui Mihai şi Carei. Avea, atunci, o suprafaţă de 5191 km², astăzi, abia 3185 km². Avea circa 350000 de locuitori, acum doar cu puţin peste 220000. Atunci, populaţia era majoritar greco-catolică, astăzi este majoritar ortodoxă. Şi putem continua.
Dar „Gazeta Ilustrată” îşi extinde privirile asupra Sălajului nostru nu doar din aceste motive, ci, mai ales, datorită sălăjenilor de seamă care au marcat nu numai istoria acestui loc, ci şi istoria ţării întregi. Desigur, sunt prezentate şi multe alte momente din istoria noastră, la care sălăjenii au fost părtaşi (revoluţia din 1848 ș.a), monumentele de artă sau comemorative reprezentative din judeţ, sate, locuitori, obiceiuri etc.
Spaţiul cel mai generos, însă, este dedicat figurilor marcante din fruntea reuniunilor de tot felul (Clara Maniu, Elena dr. Aciu ș.a.), oamenilor politici (Ioan Maniu, Victor Deleu, Alexandru Aciu ș.a.) sau artiştilor însemnaţi (Ioan Sima).
Cei interesaţi, pot afla multe lucruri despre toţi aceştia. Şi despre alţii. Unele, încă prea puţin cunoscute. De pildă, despre Ioan Maniu, tatăl lui Iuliu Maniu, revista scrie că a fost o „figură proeminentă a vieţii sociale şi politice a Sălajului din veacul al XIX-lea”. Nepot al lui Simion Bărnuţiu (mama sa, Ileana, fiind sora lui Simion Bărnuţiu), Ioan Maniu este considerat nu „numai informatorul politic al Unchiului său, ci înfăptuitorul sugestiunilor politice ale lui Simion Bărnuţiu”, „exponentul politic al marelui său Unchi, care după revoluţia din 1848 părăsise Ardealul”, „purtătorul de cuvânt al marelui gânditor politic dela Iaşi”. De altfel, întreaga viaţă a lui Ioan Maniu este considerată de autorul articolului, G. Mărcuş, „o pildă vie de sentimente naţionale înflăcărate”.
Despre Alexandru Aciu, o altă mare personalitate a Sălajului, gazeta scrie că prin trecutul său „frumos şi merituos” a devenit respectat nu doar în Sălaj, ci şi „în toate părţile româneşti”. Că, născut în 1875, în comuna Măerişte din Sălaj, într-o familie de „preoţi, meseriaşi şi ţărani cărturari”, s-a implicat de tânăr în mişcarea naţională românească. Dar şi că a suferit, încă de atunci, consecinţele, fiind exmatriculat din facultate.
Sunt prezentate studiile, pe care, cu greutate, le termină totuşi, stabilirea ca avocat în Tăşnad, parte a Sălajului de atunci, anii mobilizării pe fronturile Primului Război Mondial, dar şi faptul că, la 1 Decembrie 1918, el a condus delegaţii Sălajului la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, „în calitate de căpitan al gărzii naţionale şi primsecretar al Sfatului Naţional din părţile sălăjene”.
Apoi, sunt dezvăluite cititorului lunile grele în care a fost ostatic, la fel ca mulţi alţi intelectuali sălăjeni de pe linia demarcaţională, la Nyíregyháza, la început de an 1919, evadarea „din trenul de gară, în 29 Aprilie 1919” şi reîntoarcerea la Şimleu, „pentru a activa printre cei dintâi la munca de prefacere, ce ne aştepta după unire”.
Preocupările sale literare, manifestate încă de pe băncile liceului, prea puţin cunoscute astăzi, sunt scoase la lumină. Aflăm că Alexandru Aciu a colaborat la „Tribuna literară”, „Dreptatea”, „Tribuna Poporului”, „Familia” sau că a scris parodii în „Vulturul”. Ori faptul că, mulţi ani la rând, a redactat „Gazeta de Duminecă”, pe „spesele proprii”. Întreaga lui structură sufletească „îl îndeamnă pentru litere şi filosofie”, scrie autorul, doar „împrejurările îl fac jurist”. Oricum, ceea ce contează cel mai mult este că Alexandru Aciu a fost, întotdeauna, „gata la orice jertfă pentru neamul său”.
Cariera lui politică de după unire, impresionantă, e prezentată şi ea. Membru în Marele Sfat Naţional, deputat în primul parlament al României întregite, senator sau deputat în legislaturile ce au urmat, secretar şi preşedinte al organizaţiei judeţene a Partidului Naţional Ţărănesc sau prefect al judeţului Sălaj, între anii 1928-1931, rolul „cel mai greu, fiind timpul unor radicale prefaceri”. Iarăşi deputat din 1932, activează în Parlamentul ţării „cu mult spirit de înţelegere. Cu umorul său rănea pe adversari mai greu decât cu brutalitatea. Plin de demnitate, dar modest”.
Mai dăm un singur exemplu. Un articol dedicat unui artist sălăjean, Ioan Sima, născut la Pericei, al cărui nume îl poartă astăzi Galeria de Artă din Zalău. Este intitulat simplu: „Un pictor autodidact: Dr. Ioan Sima”. Autorul, V. Benes, scrie că pictura pentru Ioan Sima „este mai mult decât o simplă manifestare de diletant; ea este o necesitate”. Că avocatul Sima, împărţit între profesie şi pasiune, „are predispoziţii naturale pentru artă şi mai ales are mult bun simţ artistic care e o condiţie pentru promovarea unei opere de artă ca atare. (…) Îl interesează mai mult ca orice portretul. (…) are aptitudini de psiholog. Reuşeşte să pătrundă sensul specific al fiecărui chip omenesc, să-l înţeleagă pe fiecare aşa cum e în felul lui, şi să redea fidel caracterul ce-l are. Fiecare portret este o individualitate. (…) Culoarea pentru dl. Sima trăieşte prin nuanţări şi contraste uneori îndrăsneţe. Pasta are viaţă şi câte odată e de-o limpezime caracteristică”.
Dar, pentru că revista poate fi studiată la sala de studiu a Arhivelor din Sălaj, şi îi îndemnăm pe cât mai mulţi să vină la arhive, iată, aici, doar un minunat elogiu adus de „Gazeta Ilustrată” Sălajului şi marilor săi bărbaţi, care, de fapt, m-a determinat să scriu rândurile de faţă şi care merită să fie cunoscut de toată lumea:
„E o adevărată fericire că în cumplite vremuri de restrişte, poporul românesc din Ardeal a avut oameni de talia dispărutului (Gheorghe Pop de Băseşti, n.n.), oameni prin care candela credinţei naţionale a rămas veşnic nestinsă, indicând generaţiilor viitoare ceea ce aveau de făcut.
Din acest punct de vedere, Sălajul poate fi socotit un adevărat cuib de vulturi, un ţinut care pentru fiecare vreme a ştiut să ne dea omul de care aveam nevoie. Căci iată, în 1848 ţărănimea ardeleană ridică steagul pentru promovarea idealului naţional şi pentru drepturi. În fruntea ei se găsea Simion Bărnuţiu, sălăjan de origină.
Au venit apoi vremurile în care între români şi unguri, fanatizaţi de realizarea dualismului şi porniţi pe necugetate prigoane, – se rup toate punţile de înţelegere şi oştile ajung să stea faţă în faţă. Sălajul îşi spune şi acum cuvântul. Prin glasul neînfricat al lui Gheorghe Pop dela Băseşti, el opune un veto categoric tendinţelor de cotropire şi de înjosire a neamului românesc, organizând acea rezistenţă care avea să ducă la biruinţa cea mare.
La adânci bătrâneţe steagul conducerii cade din mâinile obosite ale bătrânului luptător, care asemenea biblicului Simion a ajuns să vadă minunea cu ochii, însă el este ridicat iarăşi de un sălăjan, de d. Iuliu Maniu care avea să întroneze în România întregită o politică de demnitate morală şi de occidentalizare a unei ţări care prea mult se calicise sub împilările atâtor stăpâniri streine.
De trei ori ţara era în cumplită cumpănă, de trei ori Sălajul scoate din sânul lui pe omul providenţial care avea să ducă poporul la biruinţă”.
Dănuț Pop
(Articol apărut în revista Caiete Silvane)
