Armata a avut un rol important în înfăptuirea statului național unitar, contribuind la reîntregirea statală a românilor și la îndeplinirea hotărârilor Marii Adunării de la Alba Iulia. Eliberarea teritoriului românesc din fosta monarhie dualistă are loc în urma campaniei eroice a armatei române, din perioada noiembrie 1918 – aprilie 1919. 1 decembrie 1918 nu a însemnat sfârșitul războiului de întregire a neamului românesc, adversarii unității poporului carpato-danubiano-pontic impunând continuarea lui. În urma negocieirilor dintre Antanta și delegații Ungariei, devenită la 31 octombrie 1918 republică sub conducerea contelui Mihaly Karolyi, în numele armatei aliate, generalul francez Franchet d`Esprey încheiase la 13 noiembrie 1918 cu reprezentanții guvernului ungar un armistițiu la Belgrad, prin care, în necunoștință a situației din Transilvania, fixase cursul Mureșului ca linie de delimitare între armatele aliate și armata maghiară. Forțele armate maghiare trebuiau retrase în termen de opt zile în spatele liniei ce pornea de pe valea Someșului Mare, trecea în continuare pe valea Bistriței, mergea de-a lungul Mureșului până la vărsarea în Tisa. România nu a fost invitată sau consultată la tratative, și nu i se ceruse să colaboreze cu forțele aliate la aplicarea clauzelor armistițiului, dar i se îngăduise să ocupe partea estică a Transilvaniei, până la linia cursului Mureșului Reghin- Bistrița. Deși avea un caracter provizoriu, aliniamentul stabilit nu a avut o justificare etnică sau istorică. Astfel armata română, mobilizată la 10 noiembrie trebuia să se oprească pe linia râului Mureș. O mare parte din Transilvania rămâne sub administrație maghiară. Linia demarcațională, având caracter provizoriu și strict militar, crease o situație confuză în teritoriile românești aflate la vest de cursul Mureșului. Ea a împiedicat aplicarea imediată și integrală a proiectului de eliberare a ţinturilor transilvănene. Linia demarcațională împarte națiunea română din Transilvania și Ungaria în două părți, ceea ce agravează dificultățile în acțiunea de renaștere națională și în organizarea ei, atât de necesară în acele zile de prefaceri istorice arată Iuliu Maniu, în memoriul din 28 noiembrie adresat prin Legația română ministrului de externe francez. Ea dezorientează masele și tulbură unitatea de acțiune care este absolut necesară pentru a-i împiedica pe dușmani să semene germenii anarhiei și ai dezordiniei, profitând de situația neclară, conform aceluiași document. În a doua jumătate a lunii decembrie, în urmă unor tratative îndelungate cu generalii Franchet d`Esprey și Berthelot și rapoartelor întocmite de emisari francezi, armata română a obținut permisiunea de la Consiliul Suprem Aliat să treacă Mureșul, până la aliniamentul Cluj-Gherla-Dej, poziție luată în stăpânire până în 24 decembrie, când armata a ajuns în reședința comitatului Cluj. La nord de Cluj, înarmarea trupelor ungurești din zona Jibou – Zalău constituia o gravă amenințare pentru armata română. Pentru a face față pericolului în care se află poziția armatei, aliații, prin generalul Berthelot au permis comandamnetului român să ocupe regiunea Sighetu Marmației – Baia Mare – Zalău, iar după ocuparea acestei zone și luarea sub stăpânire a unui teritoriu însemnat din Transilvania, noua linie de demarcație, a fost stabilită la începutul anului 1919 pe traseul Sighet – Baia Mare – Zalău – Ciucea- vârful Găîna – Zam. Prin Sălaj, noul aliniament traversa localitățile Bășești – Oarta de Jos – Lelei – Mineu – Chilioară – Țigani – Panic – Zalău – Aghires – Cățelul Român – Şeredei – Poniţă – Pria. Deși reprezenta un pas înainte noua linie, ignoră realitățile entice și politico-istorice din părțile vestice, izolând de teritoriul național comiatetele Arad și Bihor, în întregime, și Sălaj și Satu Mare, parțial. Divizia a 7-a a mobilizat pentru asigurarea noului aliniament Brigăzile 13 și 14 infanterie, respectiv Regimentul 14 infanterie pentru zona Sighetu Marmației – Baia-Mare și Regientul 16 infanterie pentru zona Jibou – Zalău. Forțele destinate pentru această campanie erau insuficiente datorită vastității zonei și efectivelor reduse a unităților militare. Prezența trupelor românești a creat unităților militare maghiare o stare de îndârjire, care a dus la promovarea unei atitudini belicoase, mai ales din partea maiorului Gyurocsik, unul dintre cei mai înverșunați oponenți ai noilor realități politico-militare. Trupele maghiare au încercat capturarea trenului care transporta trupele române, planul lor fiind dejucat de comandantul gărzilor naționale române din Jibou, Aurel Hetco, bun cunoscător al zonei, care a dezvăluit comandamentului unității în marș dinspre Gherla spre Jibou-Baia Mare, ambuscadă pregătită de trupele ungurești. De asemenea, tot locotenetul Hetco, a elaborat planul de eliberare a Jiboului, realizată fără incidente în 10 – 11 ianuarie 1919. Datorită acțiunilor trupelor române, sprijinite de garda națională română din zona, unitățile maghiare au fost nevoite să se retragă spre Cuceu – Zalău. După ocuparea de către armatele române a reședinței plasei estice a Sălajului, comandamentul trupelor maghiare din Zalău a transmis un ultimatum semnat de maiorul Gyurocsik în dată de 11 ianuarie 1919, către sublocotenetul Luca, comandantul trupelor române, prin care se cerea părăsirea Jiboului în patru ore, în caz contrar se va recurge la forță armelor. Incidentele au fost evitate însă, în extremis, acțiunea de reocupare a fost revocată datorită intervenției și dispoziției pe lângă profesorul Apthy, președintele C.N.M. din Transilvania și intervenției a doi contraparlamentari, reprezentanți ai locuitorilor din Jibou, Aurel Hetco și Victor Brandt, președintelui C. N. M. Jibou, care au cerut contradamnadarea acțiunii. În schimb, în reședința comitatului incidentele nu au putut fi împiedicate. La Jibou s-au prezentat la comandamentul unității române parlamentarii maghiari din Zalău, care au cerut un termen de 10 zile pentru retragerea trupelor maghiare în spatele liniei demarcaţionale și permisiunea ca garda maghiară locală să funcționeze în continuare. Conducerea batalionului român a acordat 48 de ore pentru evacuarea orașului și a respins a două propunere. Parlamentarii maghiari au promis că retragerea trupelor se va produce în liniște și fără izbucnirea unor ciocniri iar autoritățile administrative vor asigura în cooperare cu G.N.R. predarea localității. Astfel două companii și două secții de mitraliere românești, au pornit spre Zalău pe cale ferată, în 14 ianuarie 1919, pentru a lua orașul de la poalele Meseșului sub control. Însă, în momentul când trupele române intrau în gara Țigani (azi Crișeni n.n.), trupele maghiare grupe răzlețe din trupe ungare ce ocupă Zalaul și împrejurimile le-au atacat puternic și prin surprindere. Românii au avut șase morți, 15 răniți și șapte dispăruți. Un batalion românesc a intervenit atunci, recuperând trenul, ocupând Zalăul, și eliminând bandele ungurești. Eliberarea regiunii Sighetu Marmației – Baia Mare – Zalău, realizată până în 18 ianuarie 1919, a reprezentat o etapă importantă în eliberarea Transilvaniei. Reședința comitatului Sălaj s-a ocupat pe ziua de 2/15 Ianuarie 1919 de trupe din Divizia 7-a, se arată și în scrisoarea generalului Nicolae Batâr către Amos Frâncu, de la 10 ani după acțiunea armatei regale în Transilvania de Nord. Ancheta ulterioară privind ambuscada de la Țigani, întreprinsă de generalul Neculcea, comandantul Diviziei a 7-a Infanterie și generalul francez Henry Patey, a dovedit vinovăția autorităților maghiare și că acțiunea l-a avut că principal instigator pe dr. Apthy (rectorul universității maghiare din Cluj, un savant cu reputație europeană, dar un înflăcărat șovinist ungar, ce alcătuise un guvern al maghiarilor în orașul de pe văile Someșul Mic n.n.), comisarul general al Ungariei de Est. De asemenea, în Zalău, s-a descoperit o telegramă a profesorului Apthy, care îndemna trupele maghiare să ocupe rezistență. În urma cercatarii amănunțite a incidentului s-au luat următoarele măsuri: arestarea lui Apthy, o plată a municipalității clujene datorată familiilor celor uciși și plata cheltuielilor de înmormântare și ridicare a unui monument victimelor atacului și deținerea notariilor din Zalău și din împrejurimi. După incidentul de la Țigani, batalionul lui Gyurocsik, direct implicat în ambuscadă, a fost transferat lângă Debretin, la Hajduszoboszlo, pentru a se evita noi vărsări de sânge. Însă după puțină vreme, a fost readus în ținutul sălăjean, fiind cantonat la Nuşfalău și Șimleu Silvaniei. În Valcau de Jos, odată cu detașamentul lui Gyurocsik, a fost readusă și pusă în funcție vechea jandarmerie locală, ce a pornit o adevărată teroare, mai ales în localitățile învecinate. În lunile următoare, pe lângă o intensificarea a provocărilor maghiare, de o parte și de alta a liniei demarcaţionale, trupele regulate și bandele înarmate maghiare, organizate de gupări reacționare șovine, au hărțuit aproape zilnic unitățile militare românești aflate pe noua linie de front. De exemplu, la sfârșitul luni ianuarie, între Valea Aghireşului și Țigani au avut loc un schimb de focuri între punctul de trecere din zona și patrulele inamice, în 1 februarie două patrule ungurești, intrând una în satul Țigani, și altă în gara Ortelec, au fost primite cu focuri, după care au dispărut; noi ciocniri au avut în acțiunea de a curăți regiunea de bande și a dezarma satele de-a lungul liniei de demarcație de la Băseşti la Țigani. Încurajați de liniștea în care armata română păzea linia demarcţională, detașamente de trupe ungurești au început agresiunile împotriva posturile românești. Hărțuielile și atacurile inamicului au continuat pe întreg frontul, culminând cu puternică acțiune din noaptea de 22 spre 23 februarie 1919, cu atacul de la Zalău. Batalioane numeroase de secuii și un grup de circa 500 de foști prizoniei reîntorşi din Rusia au atacat fracțiunea Diviziei a 7-a din zona Țigani – Zalău, concomitent dinspre satele Aghireş și Țigani, la miezul nopții, atacul surprinzând armatele române, ce s-au retras la Ortelec. Parlamentarii trupelor românești au cerut evacuarea imediată a orașului și eliberarea fără condiții a prizonierilor, clauze neacceptate de comandantul trupelor ocupante, ce a cerut stoparea bombardării orașului, în caz contrar va executa pe notabilii români și pe soldați români prizonieri. În deruta creată de ofensiva maghiară, a fost luat printre prizonieri și sublocotenetul sălăjean Traian Patcaş, fost contabil la Banca Silvania din Șimleu Silvaniei și voluntar în armata română, veteran de pe frontul galițian, unde fusese camarad cu maiorul Gyurocsik. Acesta s-a înrolat in armata română pentru eliberarea Sălajului, purtând tot vechea uniformă austriacă, înlocuind rozetă imperială cu tricolorul românesc.Patcaş, avea să fie torturat și ucis din ordinul expres al fostului sau tovarăș de arme. La atac, a luat parte și populația maghiară, care au sărbătorit ocuparea orașului de trupele ungare și secuiești. Posturile românești, inferioare, au trebuit să părăsească cele două localității. Opt ofițerii și 40 de soldați, rămași în oraș, au fost făcuți prizonierii. Zalăul s-a aflat sub ocupație maghiară timp de două zile, vreme în care au fost difuzate proclamaţii prin care se cerea populației civile să se împotrivească autorităților române, iar localnicilor unguri le-au fost distribuite arme, o parte din locuitorilor români au fost deținuți. În urma intervenției Regimentului 15 infanterie Războieni și a rezervele Brigăzii a 13-a, administrația orașului a fost reluată de trupele române, atacatorii fiind izgoniți la vest de Zalău. În urmă operațiunilor miltare s-au înregistrat 5 morți, 10 răniți și 71 de dispăruți. Printre prizonieri căzuți s-au numărat și ofițerii locotent Ioan Dumitrescu, locotent Constantin Constantinescu, sublocotenetul Constantin Epureanu, elev-plutonier Victor Crețulescu și preotul Constantin Parfenie. După reocuparea Zalăului propagandă maghiară a denaturat adevărul, susțînând că trupele române ar fi distrus orașul cu sălbăticie, iar străzile sale ar fi pline de morți și de răniți. Răspândirea unor asemenea idei avea că scop compromiterea armatei române în față opiniei publice interne și internaționale. Din raportul din 4 martie 1919 al Comndantului Trupelor din Transilvania, Traian Moșoiu, privind atacul inamic din noaptea de 22 spre 23 februarie 1919 asupra unităților române, rezultă incapacitatea de acțiunea unor comandanți a trupelor cantonate în zona Țigani Zalău, acțiunea desfășurată de trupele noastre nu a corespuns situației datorită șefilor care, lipsiți de inițiativă, au îngăduit inamicului timp de trei zile să stăpânească o localitate din care, printr-un contraatac energic putea fi scos imediat. Au fost găsiți vinovați și destituiţi din funcție: generalul Anton Gheraşcu, comndantul Brigăzii 13 infanterie, Colonelul Alexandru Calmuski și căpitanul Rădulescu, comandanții Regimentului 15 infanterie Războieni, conducători militari, ce au dat probe de incapacitate, lipsa de inițiativă, șovăire și rău exemplu în cursul acțiuni . Un alt incident s-a produs în comună Băsești. La 26 februarie 1919 cortegiul funerar al lui George Pop de Băsești a fost atacat de secui cu focuri de mitraliere. Pentru gonirea bandelor secuiești, a trebuit să intervină trupele române din apropriere, ce făceau de straja liniei de demarcație și garda română locală. Toate acțiunile violente a soldați unguri de la sfârșitul lunii februarie și de pe parcursul lunii martie, au fost respinse de armata română, respectiv atacurile repetate asupra localităților și posturilor de pe linia demarcațională din Giurtelecu Hododului, Oarta de Jos, Băsești, Asuaju de Jos, Mineu, Lelei și Țigani. În zonele ce rămâneau dincolo de linia de demarcație, respectiv plasele Crasna, Șimleu și Tășnad și nordul plaselor Zalău și Cehu Silvaniei, s-au întreprins expediții de represalii împotriva românilor, sub pretextul că ordinea publică era subminată de elemente turbulențe. De asemena, gărzile române au fost dezarmate, iar casele fruntașilor români percheziționate. Bărbații români, indiferent de vârstă, au fost siliți să se înroleze în armatele ungare, în caz contrar fiind împușcăți. Românii din zonele neeliberate au fost încurajați și susținuți de C. N. R. C., care ptin intermediul armatei române, a lansat mai multe manifeste, prin avioane. În unul dintre acestea, poporul era îndemnat să nu îndeplinească cerințele autorităților de înrolare în armata maghiară: maghiarii n-au dreptul să va ia la oaste, căci voi sunteți Români și așa s-a hotărât la sfatul cel mare al neamului ca fiecare să slujeacă numai în oastea neamului său. Se mai specifică și sosirea în curând a armatei regale, care e pe drum și e cu sufletul la voi. Instaurarea noului regim de la Budapesta, din 21 martie 1919, a coincis cu sporirea propagandei anti-românești și cultivarea ideei depășirii liniei demarcaţionale. Promovând o politică externă agresivă, guvernul Garbai – Kun, viza reocuparea Transilvaniei. S-a trecut la mobilizarea generală și la formarea Armatei Roșii ungare. Conducerea noii Republicii Ungare a Sfaturilor a refuzat cu înverșunare să recunoască realităţiile politice de pe harta Europei Centrale și de Est, apărute la sfârșitul primei conflagrații mondiale. După câteva zile, pe frontul român, atacurile unor grupări regulate ungare se intensifică, devenind deosebit de amenințătoare în zona Hodod – Zalău. Ele au continuat să se repete, până în 16 aprilie, când armata română a trecut la contraofensivă. Pe teritoriul Sălajului au acționat Divizia 6 și 7 infanterie din cadrul Grupului de Nord, aflate sub comanda generalului Traian Moșoiu. În 15-16 aprilie ungurii au atacat cu violență trupele române la Țigani. Atacurile au fost respinse, iar pozițiile menținute. Între 16 – 18 aprilie 1919 au loc bătăliile din Munții Apuseni, de la Hodod, la nord de Zalău, până la cursul Mureșului, pe un front de peste două sute de kilometri. Divizia a 7-a operat în sectorul Giurtelecu Hododului Aghireş Cățelul Unguresc pe trei coloane: 1. Coloana de Nord, formată din Regimentul 16 infanterie și 3 baterii de artilerie, pe direcția Giurtelecu Hododului Supuru de Jos; 2. Coloana de Centru, alcătuită din Regimentul 27 Bacău, un batalion din Regimentul 15 infanterie Războieni și două baterii de obuziere, pe direcția Țigani Hereclean Borla – Diosod; 3. Coloana de Sud, compusă din două batalione a Regimentului 15 infanterie și o baterie de munte, pe direcția Zalău – Aghires – Cățelul Unguresc. O altă direcție a armatei în Sălaj, a fost cea din partea de sud-vest a comitatului, unde Divizia 6 a acționat pe flancul drept, coloana de nord Regimentul 24 Tecuci în sectorul Crasna, unde a atacat concentric satele Boian și Starciu, apoi a forțat intrarea în valea răului Crasna, a luptat lângă Aghireş, Crasna, Recea, Borla și Șimleu, în ultima localitate a stabilit legătură cu Divizia a 7-a. În 17 aprilie a fost eliberată Crasna, iar în 18 aprilie Șimleu Silvaniei, Nuşfalău, Port și Derşida. În zilele 18 – 20 aprilie, ofensiva marii unității militare a depășit zona Munților Apuseni, iar apoi a eliberat regiunea Tășnad – Acâş și localitățile aferente plasei nordice a Sălajului. A urmat eliberearea comitatului Satu Mare și eliberarea ofițerilor și soldaților căzuți prizonieri în luptele de la Zalău din 21-22 februarie 1919. Astfel după luptele din aprilie 1919, întreg teritoriul comitatului Sălaj, este eliberat. Trupele și bandele maghiare, înfrânte, au fost nevoite să se retragă, cu mari pierderi umane și materiale, și în dezordine spre vest . Luptele înverșunate pentru eliberarea teritoriilor românești de la nord de linia de demarcație sunt prezentate în rapoartele operative ale unităților românești. De exemplu, în primul raport al Diviziei a 7-a infanterie, sunt relatate eforturile Regimentul 16 infanterie, pentru cucerirea localității Hodod. În momentul, când trupele române intră în localitate sunt întâmpinate cu focuri din partea patrulelor inamice, care ocupau punctele înaintate de pe linia de demarcație. Este descrisă îndârjirea cu care vrăjmașul se împotrivea trupelor românilor, inamicul atacă viguros din față și flanc avangardă, care fiind angajată în localitate şi atacată de un număr covărșitor, de asemenea se observă că și populația civilă și chiar femei trag asupra noastră. Însă în urma stradaniilor, militarii românii obțin victoria, silind pe inamic a se retrage. Au căzut atunci sub gloanțele inamicului bolșevic doi ofițerii românii, alții doi au fost răniți, iar doi dispăruți. Aproximativ 30 de morți și 30 de dispăruți, printre care și comandantul garnizoanei Hodod, sunt pierderile înregistrate de inamic . Alte lupte înverșunate, pe teritoriul comitatului Sălaj, la mijlocul luni aprilie, împotriva forţelor inamice, au angajat și celelate unității, ale Diviziei a 7-a conform rapoartelor operative. Astfel au fost eliberate și ocupate de către batalioanele Diviziei a 7-a localitățile Cehu Silvaniei, Giurtelcu Hododului, Hodod, Nadiş, Corund, Supuru de Jos, Derşida, Bobota, Curitau, Borla, Dioşod, Badon, Hereclean, iar unitățile Diviziei a 6-a au eliberat localitățile Buciumi, Boian, Mal, Cizer, Banisor, Stîrciu, Petenia, Crasna, Vîrşolţ, Recea, Șimleu Silvaniei, Nuşfalău, Port de unde inamicul a fost nevoit să se retragă. În nord-estul Sălajului, campania armatei române de eliberare a teritoriului etnic românesc, a participat și G. N. R. din Băsești. Contribuția acestui organism este descrisă în însemnările preotului Alexandru Achim, care după cum Gheorghe Pop îl recomandase și-a greșit carieră, nu s-a născut de popa ci de militar. Armata regală de pe linia demarcațională din zona Bășești a fost găzduită cu tot ce a fost mai bun și mai ales în perioda ianuarie – aprilie 1919, în casă președintelui P.N.R. iar după moartea lui de către fiica să, Elena Pop Hossu-Longin. În 16 aprilie 1919, G.N.R. din comună Băşești după o crâncenă luptă a oprit pe culmea dealului Bobota din hotarul Oartei de Sus atacatorii și a rupt legătura acestora cu bolșevicii din Bicaz. Eliberarea părți de vest a Sălajului de sub ocupația trupelor străine a fost efectuată de o parte a unității militare a Diviziei a 6-a, respectiv Detașamentul Buciumi, compus din Regimentul 24 infanterie și trei baterii de artilerie, aflat sub comanda colonelului Cristofor. Acțiunea de dezrobire este descrisă în darea de seamă din zilele 15-18 aprilie 1919, formațiunea militară acționând pe direcția satelor Buciumi, Bogdana, Agrij, Stîrciu, Boian, Pria, Cizer, Mal, Ban, Banişor, Pericei, Crasna, Horoatu Crasnei, Marin, Nuşfalău, Port, Marca, Ip, Vîrşolţ. Raportul surpinde, pe lângă operațiunile militare, și starea de spirit ale locuitorilor: populația primește cu flori și drapele trupele noastre, intonând imnul național românesc, strigând Trăiască România! Și exprimându-și recunoștința prin delegaţii satului, dar și situația materială sub raportul hranei, populația este relativ bine, având din îndestulare pâine și alimente. Semănăturile sunt frumoase iar pământul a fost lucrat în întregime, aproape ca în timpurile normale. Din inițiativa Astrei sălăjene și a președintelui filialei Jibou, Aurel Hetco, la mormântul eroului Ilie Popa, originar din comună Cracauani, județul Neamț, sergent în Regimentul 15 Războieni, unul dintre militari români care și-au jertfit viața pentru eliberarea Sălajului, căzut în lupta în dată de 20 ianuarie 1919, la Țigani, s-a ridicat un monument comemorativ în cimitirul românesc, în anul 1920 în pădurea Făget din Jibou . Campania armatei române dintre anii 1918-1919 a fost una dintre cele mai strălucite pagini ale istoriei militare a poporului român. Odată cu ofensivă victorioasă spre vest a armatei române linia demarcațională provizorie ce nu a ținut cont de realitățile entice sau istorice, si-a încheiat existența. Întreg teritoriul național a fost eliberat, iar un nou aliniament de demarcație a fost fixat conform celui recunoscu de Antanta din august 1916, odată cu intrarea României în război. După mai bine de patru luni de la Marea Adunare Națională din 1 decembriei 1918, nord-vestul Transilvaniei era încadrat în granițele statului național unitar.
Alexandru Bogdan Kürti
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)
Operaţiunile militare şi intrarea armatei române în Sălaj (1919)
