Oale de lut cu peteică sau hârburi de pământ sau oale vechi legate cu drot

Aveam oală de pământ special pântru piroște!

Nu doar sarmalele, ci și celelalte mâncăruri, aveau nevoie de oale potrivite pentru fierbere; dar, spre deosebire de alte sortimente de mâncare, sarmalele, în cantitate mare întotdeauna, trebuiau fierte încet, la foc mic; de aceea, aveau nevoie de oale speciale – erau oale speciale pântru piroște, ni se spune. Fiecare gospodină avea astfel de oale, fie moștenite, fie cumpărate direct din târg, fie obținute, de obicei la schimb cu sticle goale, pene sau cereale, de la tot felul de vânzători care traversau zona cu căruțe cu coviltire și vindeau oale:

Și io am avut on hârb așe de mândru, de lut, de-atunci, de la Tihău. Aveam și hârb mare, pântru piroște – Matilda Irimuș, Lozna – Sălaj.

Le hierbeam în oale de pământ, așe o fost atunci odată, că era atunci plină lumea de oale d-alea de pământ.

Ioi da bune erau așe, hierte bine… – Iulica Câmpean, Răstoci – Sălaj.

Oalile alea de pământ le cumpăram de la țâgani, că vineau țâganii, mai ales aciie după Comâneasa, cu oali, cu carele pline și vindeau pă la oamini. Le dădeam pă iele ouă ori pene ori ieji goale, ce aveam – Maria Blaj, Treznea – Sălaj.

Le hierbeam în oală de lut și când o luai de la țâgani să punea la ea on fund de tablă și i să făcea plasă din sârmă: era oală legată cu drot și cu fund de tablă, și nu crepe pământu ala din care era făcută – Silvia Bodea, Căpâlna – Sălaj.

Chiar dacă acum niciunul din vechile centre de olărit nu mai este activ, amintirea lor persistă în memoria gospodinelor din satele sălăjene. Pe de  o parte, la Tihău, acolo unde ceramica nesmălţuită prelucrată de meşterii români conserva forme dintre cele mai arhaice, ceramica era una uzuală, folosită în casă, la servitul mesei, şi era comercializată cu precădere în satele de pe valea Someşului, așa cum încă își mai amintesc femeile bătrâne din Surduc, Lozna sau Ciocmani.

Pe de altă parte, spre deosebire de meşterii români din Tihău, meşterii maghiari din Buciumi şi Almaş, foşti breslaşi, stabiliţi aici în perioada în care breslele încep să decadă, către mijlocul secolului XIX, prelucrau mai elaborat ceramica, producând ceramică smălţuită. De cele mai multe ori, foştii breslaşi, neavând pământ în sat, trăiau doar din olărit, astfel că producţia acestor centre era destul de mare, aşa cum se putea observa şi într-o zi de târg, atunci când meşterii îşi scoteau la vânzare marfa. Vasele smălţuite nu erau foarte bogat ornamentate, având ca marcă cromatică nuanţele de verde închis şi de maron închis sau chiar negru. Şi aici, ca la Tihău, se confecţionau vase uzuale: forme pentru cozonaci, oluri şi cancee de apă, ulcele pentru lapte, cratiţe (fie cu pereţii drepţi, fie cu trei picioare).

Un alt centru de olărit foarte important în zonă, după unii chiar cel mai important (Dr. Karoly Kos, Studii de etnografie, Bucureşti, 1999, capitolul Ceramica populară din Deja – Sălaj, p. 107), era Deja, localitate situată pe Valea Sălajului, unde mai lucrau, în anul 1950, 36 de olari maghiari. Karoly Kos îi numeşte olari – ţărani care lucrau pentru nevoile sătenilor, spre deosebire de meşterii olari din Zalău, de exemplu, care confecţionau ceramică la solicitarea celor mai înstăriţi (Dr. Karoly Kos, op. cit., p. 110); la Deja, olarii aveau un cuptor comun pentru ars oalele, în care încăpeau până la 400 de vase. Se făceau blide, ulcioare şi cratiţe sau oale, iar produsele erau vândute în târgurile apropiate.

În zona Sălajului mai activau şi alte centre de olari, centre puternice, cum erau cele de la Zalău, Crasna sau Huedin, localităţi cu târguri mari, unde olarii sălăjeni îşi puteau desface produsele. Etnograful maghiar Karoly Kos descrie situaţia centrelor de olari din satele sălăjene, aşa cum arăta la 1950: în Deja mai lucrau 36 de olari maghiari, în timp ce la Zalău nu mai lucrau decât 10 – 12 meşteri; mai lucrau câte 4 – 5 meşteri la Crasna, la Şimleu Silvaniei, la Cehu Silvaniei şi la Buciumi. Mai funcţionau, potrivit aceloraşi surse, şi două centre de olari româneşti: Băiţa, centru mai mic, şi Tihău, centru mai mare (Karoly Kos, op. cit., p. 107), despre care am vorbit deja.

Cel mai important centru de olari breslași era la Zalău. Olarii zălăuani furnizau vase pentru o paletă largă de necesități. Pe lângă ceramica decorativă, se fabricau și vase uzuale, destinate pregătirii hranei (oale de diferite mărimi, cratiţe, pâlnii, strecurătoare, forme pentru cozonac), depozitării ei (oale pentru silvoiţă, căni şi cănţi, ulcele, ulcioare, ploşti, cancee, vase de dus mâncarea la câmp) şi consumării hranei şi a băuturilor (farfurii de diferite dimensiuni, căni). Se făceau și oale adânci, mari, potrivite pentru cantități mari de mâncare și utile la fierberea sarmalelor. Din documentele de breaslă reiese că cele mai importante şi solicitate vase erau ulciorul de apă şi oala de fiert. La Zalău, oalele de fiert s-au făcut pe diferite mărimi. La început erau smălţuite doar în interior în smalţ verde; la cele mici se puneau urechi (cele de 2-3 cupe). Vasele de 5-10 cupe sau mai mari au fost făcute pentru evenimente festive; forma acestor oale de fiert a suferit transformări: cu timpul s-au smălţuit şi în interior şi în exterior. Acest tip de vas s-a folosit zilnic în Sălaj, până la mijlocul secolului XX.

În satul sălăjean, oala de ptiroște și cratița de bădic erau nelipsite în orice gospodărie, făcând parte din recuzita oricărei bucătării, de aceea fie gospodinele mergeau la târgurile săptămânale sau sezoniere din zonă, știute și apreciate și pentru altfel de mărfuri, fie erau atente atunci când olarii ambulanți treceau prin sate cu căruțele pline de oale; toate interlocutoarele noastre sunt de acord că o oală bună era esențială pentru reușita unor sarmale gustoase:

Să hierbeau în oale de lut; o fost p-aici oale de lut, că vineau olarii cu oale de pământ de la Tihău, așe, cufundoase. Special pântru piroște, cu două torți, așe, cufundoase, ca on fel de hârboi; no, cu alea duceam piroștele la câmp, în hârboi de lut pus în peteică, ori așe, dân drot, ori din cânepă, așe, cum țeseam și duceam hârboiu în peteică la câmp, așe duceam piroștele; s-o fiert în cuptor și atâta erau de bune așe în cuptor… și alea de post așe erau de bune dacă erau fierte în cuptor!  – Eva Câmpean, Ciocmani – Sălaj.

Vineau dejenii la târg la Jibou, acolo, în capăt, era târg acolo și veneau dejenii cu carăle cu oale la vândut. Le puneau în car și în târg le puneau jos; oaminii tăți își cumpărau oale de lut de la dejeni, de la târgu de la Jibou ori vineau așe, pă sate –  Ludovica Moș și Măria Lucăcel, Someș-Odorhei – Sălaj.

Fiind destul de perisabile totuși, oalele se îmbrăcau în sârmă împletită, ca într-o plasă, fapt ce le sporea mult rezistența; de altfel, priceperea femeilor stătea nu doar în umplerea sarmalelor, ci și în fierberea lor la foc mic, „înaintea jarului” sau învelite în cenușă, pentru a evita crăparea oalei:

Piroștele le fierbeam în oală de pământ, că nu aveam noi atunci de plev, tata știa să le leje cu drăut, pă oală și nu să spărjeau; era on fel de plasă, câ zâceau că nu creapă oala și în oală de pământ să fierbeau piroștele, pă fiteu; erau niște fiteauă care aveau deasupra două pânze și una era în picioare și băgau lemnele pă dedesubt și erau lemne espre pântru fiteu, nu tare groase și făceau focu și puneau oala așe, pă vatră, didisubt și trăjeau jar cătă oală, câtâ pântecele ala a oalei și trăjeau jar cătă ea și acolea fierbeau, așe, înaintea focului. Oala era înaintea focului, în jar și fierbea, așe, mai încet; mai puneau vara și zăr pă piroște – Firuța Oros, Șeredei – Sălaj.

Erau oale de pământ făcute; era la noi în piață, și erau în Jibou, era vorba că înainte să făceau la Tihău și venea uomu cu ele pă sate și cumpărau oaminii oale din ale, de le zâcea hârburi; erau faine, cu flori și erau legate cu drot. Erau mai bune hierte în oală de-aceie. În cuptor să făceau la nunți, când să băgau multe, altfel le făceam pă fiteu, că așe, una sângură, nu făceam foc în cuptor – Carolina Câmpan, Solona – Sălaj.

Să făceau piroștele și mai mici și mai mari… în oale de lut, că să făceau în Tihău. S-o făcut și peteică din cânepă, cu care mereau bietele femei cu mâncarea la câmp și altfel să legau cu drot, și nu să spargă. Oarecând s-o băgat în cuptor oalile alea de pământ, și io când am făcut nuntă cu fetile, am băgat în cuptor, iară după aceie s-o făcut în din alea de tuci, de la țâgani – Mărioara Iacob, Ciocmani – Sălaj.

Să fierbeau pă fiteu; am avut cratiță de bădic și oală de bădic și înt-aceie le făceam, așe, cam de 6 – 7 litere, că erau oamini care știau face oale și cratițe de bădic; mai demult aveau oale de pământ, în dânalea făcea, să puneau acolo piroștele la fiert; să fierbeau încet, să nu să hiarbă așe, dântr-odată – Veronica Berbecar, Șeredei – Sălaj.

Și aveam oală de pământ special pântru piroște și să punea în cuptor dacă era foc în cuptor și să potrivea că făceau deodată cu pita, da dacă nu, să băga în ler; iară la  nunți și la mormântări piroștele să făceau în cuptor, da să lipea ușa de la cuptor și nu iasă căldura, să traje jaru pă lângă ele și și capacele la oale le lipeam cu pământ, cu lut, cu on fel de pământ lutos care să folosea și la lipit pă jos și pământu ala lutos să amesteca cu fărină să nu crepe și așe să lipeau capacele de oală să nu răsufle – Sava Căprar, Fetindia – Sălaj.

În oală de pământ să hierbeau, să pune în cenuşe să hiarbă, pân jar, că pân lutu ala iese unsorea afară şi să să scurgă pă cenuşe. De aceie să punea cenușe pă lângă oală, și nu să afume și și nu să nici crepe  – Florica Criste, Cizer -Sălaj.

Le hierbeam în oală de lut legată cu drot, aceie era numa a piroștelor. Nu să fierbea altceva în ea, numa ptiroște, aceie era specială pântru ptiroște. O cumpăram și o duceam la un uom care o știa lega cu drot. Să băga oala în cuptor, după ce făceai pită, cine avea rând. Dacă nu, le fierbeam în cuptor pă plită – Ana Ungur, Rus – Sălaj.

Să făceau piroștele și mai mici și mai mari… în oale de lut, că să făceau în Tihău. S-o făcut și peteică din cânepă, cu care mereau bietele femei cu mâncarea la câmp și altfel să legau cu drot, și nu să spargă. Oarecând s-o băgat în cuptor oalile alea de pământ, și io când am făcut nuntă cu fetile, am băgat în cuptor, iară după aceie s-o făcut în din alea de tuci, de la țâgani – Mărioara Iacob, Ciocmani – Sălaj.

Să hierbeau în oale de lut; o fost p-aici oale de lut, că vineau olarii cu oale de pământ de la Tihău, așe, cufundoase. Special pântru piroște, cu două torți, așe, cufundoase, ca on fel de hârboi; no, cu alea duceam piroștele la câmp, în hârboi de lut pus în peteică, ori așe, dân drot, ori din cânepă, așe, cum țeseam și duceam hârboiu în peteică la câmp, așe duceam piroștele; s-o fiert în cuptor și atâta erau de bune așe în cuptor… și alea de post așe erau de bune dacă erau fierte în cuptor! – Eva Câmpean, Ciocmani – Sălaj.

Oala era groasă, de tuci, ori de pământ, legată cu sârmă cu o peteică, și nu să crape – Aurica Gui, Valcău de Jos – Sălaj.

Oalile alea de pământ le cumpăram de la țâgani, că vineau țâganii, mai ales aciie după Comâneasa, cu oali, cu carele pline și vindeau pă la oamini. Le dădeam pă iele ouă ori pene ori ieji goale, ce aveam – Anuța Moisi, Valcău de Jos – Sălaj.

Mai demult aveau oale de pământ, în dânalea făcea, să puneau acolo piroștele la fiert; să fierbeau încet, să nu să hiarbă așe, dântr-odată – Veronica Berbecar, Șeredei – Sălaj.

Am amintit deja că în teren am întâlnit și formule mai complexe de păstrare și conservare a căldurii în interiorul cuptorului și asigurarea unei temperaturi constante, optime, pentru fierberea sau coacerea înnăbușită a sarmalelor:

Și aveam oală de pământ special pântru piroște și să punea în cuptor, dacă era foc în cuptor, și să potrivea că făceau deodată cu pita, da dacă nu, să băga în ler; iară la  nunți și la mormântări piroștele să făceau în cuptor, da să lipea ușa de la cuptor și nu iasă căldura, să traje jaru pă lângă ele și și capacele la oale le lipeam cu pământ, cu lut, cu on fel de pământ lutos care să folosea și la lipit pă jos și pământu ala lutos să amesteca cu fărină să nu crepe și așe să lipeau capacele de oală să nu răsufle; puneam apă păstă ele, da nu chiar până sus, numa cât să să poată umfla – Sava Căprar, Fetindia – Sălaj.

În oală de lut le hierbea piroștele, legată cu plasă, tât în aceie făcea, să băga în cuptor; făcea în cuptor cu vecinele, câte 7 – 8 oale din alea băgau în cuptor, le încuia și lipea, puneau o piatră în fața ușii la cuptor; lipeau gura cuptorului cu pământ și înăuntru stăteau tăte oalele sâmbăta sara și stăteau acolo până duminică dimineața; dimineața tătă lumea vinea adupă oale… aci făceam la noi în cuptor asta, tăți p-aci; nu le cuștuleau, da să uitau la vatră, să fie roșie ca atunci când băgau pita, știau bătrânele, dacă îi încălzâtă îndeajuns ori nu, să uitau cum îi vatra și să scotea afară jaru; îl lăsau pă marjină, nu prea mult, că până dimineața să cam răcea… hierbeau acolo înăuntru. Nu să hierb așe pă foc… și să lăsau acolo până să stânjea focu sângur. Așe hierbeau acolo, dă nu le hierbi pă foc așe… tătă noaptea să hierbeau ele acolo sângure în oala de lut – Mureșan Gheorghe, Brâglez – Sălaj.

dr. Camelia Burghele, etnolog

articol apărut cu sprijinul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, www.muzeuzalau.ro