Liviu Rebreanu, prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române, s-a născut în 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul Bistrița-Năsăud) fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și soției sale Ludovica. În tinerețe, mama era pasionată de teatru, fiind considerată „primă diletantă” pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea pe care o regăsim în „Ion” (în acest an s-au împlinit 100 de ani de la apariția romanului) , „Răscoala”, „Gorila” etc. În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului. Potrivit afirmației scriitorului: ”În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Pînă ce, cînd să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.” În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și apoi în limba română, multe amintiri din copilărie aduc pe oamenii acestor locuri în prim-plan. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu Prislopul în care Rebreanu a locuit mai tîrziu), unele episoade din romanul „Ion” au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor). A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița („Polgári fiu iskola”), unde a urmat încă trei clase. În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie „întîia și ultima poezie”. Fascinat de o tânără acriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai tîrziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, același gen dramatic. În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lîngă granița cu Austria). La sfârșitului anului I, a obținut calificativul „eminent”. Ca și la Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. La Brașov, a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după abateri de la regulamentul școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al doilea an de școală reală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la purtare. Din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară „Ludoviceum” din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Din nou, în primul an, a primit distincția de eminent. În 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, în sud-estul Ungariei. Aici, pe lîngă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. Între scriitorii excerptați au fost clasici francezi, ruși, germani, italieni, englezi, unguri. La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor încurcături bănești, a fost forțat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în „arest la domiciliu”, s-a hotărât să se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest moment). În 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de Octavian Goga și O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911). A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecându-se în mod deosebit asupra paginilor de critică și istorie literară din Viața românească, aparținând, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit asupra amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub influența lui Creangă. A încercat să traducă după o versiune germană, romanul Război și Pace al marelui scriitor rus A. Tolstoi. În traducerea lui, revista Țara noastră a publicat poemul Moartea Șoimanului de Maxim Gorki. Din Prislop i-a trimis o scrisoare lui Mihail Dragomirescu, propunându-i spre publicare o povestire. A scris nuvela Mîna (prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub influența lecturilor din Anton Pavlovici Cehov.
În perioada interbelică, Liviu Rebreanu a fost în mai multe rânduri director al Teatrului Naţional. Fiind bolnav, romancierul se retrage la casa din Valea Mare, lângă Piteşti, loc în care a scris multe dintre operele sale. “Sunt sigur că boala ta se poate vindeca aproape deplin, numai tu să ai încredere în ţine însuţi şi în puterile tale de regenerare”, i-a scris filozoful Petre Negulescu prietenului său Liviu Rebreanu.
În 4 aprilie 1944, după ce boala punea tot mai mult stăpânire pe trupul său, Rebreanu s-a retras la Valea Mare, un sat din județul Argeș, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămînul drept). În 7 iulie Rebreanu scria în Jurnal: ”Perspective puține de salvare, dată fiind vîrsta mea, chistul din plămînul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică. ”În ziua de 1 septembrie 1944 la Valea Mare, Liviu Rebreanu a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. Este înmormântat în cimitirul din sat. Oficial, Liviu Rebreanu ar fi murit din cauza unor afecţiuni cardiace apărute pe fondul bolii pulmonare de care suferea de mai mult timp, însă nu puţine au fost vocile care au susţinut că ar fi fost asasinat. Printre persoanele care au promovat această ipoteza se numără şi Ivor Porter, un agent al forţelor speciale britanice. “Pe la miezul nopţii, unchiul ei (Lygiei Georgescu), generalul Manolescu, a venit la închisoare să-l ia pe Rică la un dineu. Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu maşina. Apoi, i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuinţa acestuia, să vină şi el la petrecere când va putea. La marginea Bucureştilor, lângă drumul care coteşte spre Golf Club, au dat de un baraj românesc şi Manolescu, care conducea în viteză şi cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp şi un soldat l-a împuşcat pe directorul Teatrului Naţional (Liviu Rebreanu), care se află pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere au stat aproape toată noaptea la spital, unde prietenul lor a decedat; Rică s-a întors îndurerat la închisoare”, a susţinut Ivor Porter. O altă variantă care învăluie în mister moartea lui Liviu Rebreanu este cea avansată de nepotul său, Ilderim Rebreanu, istoric literar, care susţine că scriitorul ar fi fost împuşcat de către soldaţii ruşi veniţi să-i jefuiască proprietatea, într-o noapte de sfârșit de august 1944. La câteva luni de la înhumare, trupul lui Liviu Rebreanu a fost deshumat și pus într-un loc de veci din Cimitirul Bellu, în București.
