Mihai Gurzău (1897-1975) – personalitate marcantă a Sălajului interbelic

Prefect al județului Sălaj în perioada 1933-1937 și lider marcant al PNL Sălaj, Mihai Gurzău a fost una dintre cele mai reprezentative personalități ale Sălajului interbelic. A fost singurul prefect sălăjean care a reușit să-și ducă mandatul de patru ani până la capăt. Condamnat la închisoare și marginalizat de către comuniști, el a sfârșit într-un nemeritat anonimat. Având în vedere aceste considerente, credem că memoria acestei personalități sălăjene, la fel ca aceea a tuturor celor care au fost terfeliți de către regimul totalitar de sorginte comunistă, ar trebui reabilitată, scoțând în evidență adevărata activitate pe care a desfășurat-o în slujba comunității.
Din registrele parohiale de stare civilă aflăm că Mihai Gurzău s-a născut la 19 octombrie 1897, în localitatea Dumuslău, din părinţii Georgiu Gurzău şi Floarea, născută Pop. Naşi de botez i-au fost Ghiurcuţa Costan şi Ana, născută Gurzău.
Din căsătoria lui Georgiu și Floarea Gurzău, pe lângă Mihai, au rezultat următorii copii: Ana, căsătorită cu Ioan Trifoiu din Cehal; Maria, căsătorită cu Gheorghe Sas din Zalnoc; Susana, căsătorită cu Nicolae Jungean din Zalnoc; Floarea, căsătorită cu Gheorghe Deac și stabilită în Șimleu Silvaniei; Victor, stabilit în Piatra Neamț, comerciant; Ludovica, căsătorită cu Gheorghe Gurzău din Dumuslău. Ambii părinți au decedat în anul 1922.
În perioada 1907-1911, Mihai Gurzău a urmat cursurile școlii primare din satul natal, iar între 1911-1919 a urmat cursurile liceale. S-a înscris, apoi, la Facultatea de Drept din Cluj, pe care a absolvit-o în anul 1927.
În urma izbucnirii Primului Război Mondial a fost încorporat în armata austro-ungară, la Regimentul 51 Infanterie, de unde s-a eliberat în anul 1918, cu gradul de elev plutonier.
Din anul 1919 și până în anul 1928 a fost funcționar la Primăria Municipiului Cluj. În paralel, a urmat cursurile Facultății de Drept.
Începând cu data de 19 noiembrie 1919, Consiliul orașului Cluj l-a angajat ca diurnist provizoriu, funcție pe care a îndeplinit-o până la 1 septembrie 1920. De la acea dată, Consiliul orașului Cluj l-a primit în serviciul orașului cu titlu provizoriu de oficiant de dare. În perioada 1 ianuarie 1925 – 31 decembrie 1926 a fost subșef de birou, iar în perioada 1 ianuarie 1927 – 1 decembrie 1928, când a demisionat, a îndeplinit funcția de șef birou.
După absolvirea studiilor superioare a efectuat doi ani de stagiatură, până în anul 1929, la avocatul Dr. Balasz Andrei din Cluj.
În anul 1929 s-a căsătorit cu Eugenia, fiica protopopului Emil Ostatea din Măeriște. Tot în acel an și-a deschis birou avocațial în Șimleu Silvaniei, în care a funcționat până în anul 1933, când a fost numit prefect al județului Sălaj.
În dosarul de Securitate se afirmă că prin căsătoria cu fiica protopopului Ostatea, fruntaș politic marcant al PNL Sălaj, Mihai Gurzău a „primit ajutor material și politic și-a deschis biroul avocațial la Șimleul Silvaniei, concomitent intrând și în viața politică liberală”.
În anul 1930 a candidat pentru alegerile locale din Șimleu Silvaniei, iar în anul 1931 a fost numit de către noul guvern condus de Nicolae Iorga și Constantin Argetoianu, cu care liberalii erau în alianță, președinte al Comisiei Interimare a orașului Șimleu, adică primar, funcție pe care a îndeplinit-o doar o jumătate de an.
În anul 1932 a fost însărcinat de PNL cu conducerea politică a plasei Șimleu Silvaniei, funcție pe care a îndeplinit-o până în anul 1938, când regele Carol al II-lea a instaurat un regim personal autoritar, desființând partidele politice. În cadrul declarațiilor pe care a fost forțat să le dea Securității afirma următoarele: „Ca activitate în cadrul acestui partid, am ținut întruniri publice în preajma alegerilor, făcând totodată și propagandă în favoarea acestui partid”.
În anul 1933, pe data de 14 noiembrie, regele Carol al II-lea l-a desemnat pe Ion Gh. Duca în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, adică prim-ministru. Începea o nouă guvernare a Partidului Național Liberal.
A doua zi, 15 noiembrie 1933, Direcțiunea Administrației de Stat din cadrul Ministerului de Interne îi trimitea lui Mihai Gurzău următoarea telegramă: „Avem onoarea a vă face cunoscut că, prin Înaltul Decret Regal Nr. 2942 din 15 noiembrie 1933, ați fost numit prefect al județului Sălaj în locul vacant.
Comunicându-vă această dispozițiune, vă rugăm să binevoiți a intra în exercițiul funcțiunii în care ați fost numit, după depunerea jurământului”.
Pe data de 16 noiembrie 1933, Mihai Gurzău depunea deja jurământul în fața președintelui Tribunalului Sălaj, Dr. Ioan Ember, asistat fiind de ajutorul de grefier Ștefan Ruszka.
Despre perioada cât a funcționat ca prefect, în dosarul Penal deschis de către organele de Securitate pe numele său, se făceau următoarele afirmații, în limbajul propagandistic al epocii: „În timpul cât a fost prefect a avut o comportare nejustă față de țărănimea săracă și mijlocașă, exploatând-o la maximum. Tot în această perioadă și-a cumpărat 9 ha pământ, 4 ha vie, 60 ha pădure, un castel și o parte din fabrica de sticlă din Ulmeni, pe cari mai târziu le-a vândut”. De asemenea: „Credincios tradițiilor liberale, în calitate de prefect a căutat să-și facă beneficiuri personale. Astfel o metodă practicată la scară largă a fost manipulant cu notari pe care îi transfera sau îi suspenda ca pe urmă în schimbul sumei ce varia între 25-50 mii lei să revină asupra mutării sau a suspendării. (…) Pe lângă avere personală pe care a realizat-o în domeniul agricol în Plasa Nușfalău, la Șimleu a cumpărat o vie de circa 5 iugere unde și-a edificat un castel, care prin proporțiile lui, prin cheltuielile investite pentru amenajarea lui luxoasă, sfida și pe atunci mizeria multor oameni”.
În urma studiului documentelor de arhivă, însă, se poate observa că în perioada în care Mihai Gurzău a îndeplinit funcția de prefect al județului Sălaj s-au realizat numeroase construcții școlare, bisericești și alte lucrări edilitare în toate satele sălăjene, pe care le regăsim în lucrarea „Cartea de Aur”, care se află în patrimoniul Serviciului Județean al Arhivelor Naționale Sălaj. De fapt, lucrarea reprezintă o monografie cu caracter politic, de propagandă, o „Carte Albă” a guvernării liberale din perioada 1934-1937.
Pentru marea majoritate a satelor sălăjene se subliniază misiunea „salvatoare” a guvernului liberal pentru ţărănimea care era înglodată în datorii agricole, în urma aplicării în practică a legii de reformă agrară şi izbucnirii marii crize economice, care a afectat întregul mapamond: „Actualul Guvern, imediat după preluarea conducerii destinelor Ţării, a luat toate măsurile necesare pentru salvarea populaţiei rurale aflată într-o stare dezastruoasă în ceia ce priveşte starea economică, făcând toate demersurile, ca populaţia să fie salvată de la distrugerea complectă, punând în aplicare legea conversiunei prin care fapt datoriile s-au scăriţat la capacitatea de plată a locuitorilor”.
În realitate, legea conversiunii datoriilor agricole adoptată de guvernul liberal a reprezentat o continuare şi îmbunătăţire a legii adoptate în timpul guvernărilor naţional-ţărăniste și iorghistă, lege care a generat puternice pasiuni politice în Parlament şi presa de partid.
Desigur că ne aducem aminte şi din literatură despre situaţia disperată în care ajunseseră ţăranii, relevant fiind cazul lui Ilie Moromete, care nu reuşea să-şi plătească „foncirea”, iar funcţionarii statului încercau să recupereze sumele prin confiscarea de bunuri de la datornici.
Pe data de 6 aprilie 1933 avea loc o consfătuire a majorității național-țărăniste, în biblioteca Senatului. Întrunirea a avut ca obiect proiectul de conversiune a datoriilor agricole. Prim-ministrul naţional-ţărănist, Alexandru Vaida-Voevod, subliniază că nici zece ani de studii nu erau suficienți pentru a elabora o lege perfectă. Că s-a făcut totul cu putință ca proiectul să fie unul bun. Marele economist Virgil Madgearu subliniază și el că problema conversiunii se discuta încă din anul 1930 și că orice întârziere era imposibilă: „O lege perfectă nu se poate realiza – afirmă el – dar să se facă o lege optimă”. Ștefan Cicio Pop, președintele Camerei, le cere parlamentarilor național-țărăniști să fie prezenți la toate ședințele care mai erau până la sfârșitul sesiunii parlamentare pentru ca partidul să dea dovadă de disciplină și se arată convins că se va elabora o lege bună. A doua zi, pe 7 aprilie, continuă discuția proiectului în cadrul comisiilor reunite ale celor două Camere. Prim-ministrul afirma că proiectul era mai bun decât cele anterioare. Raportori ai proiectului au fost desemnați Ernest Ene, la Cameră și Virgil Potârcă, la Senat.
Proiectul legii conversiunii a fost adoptat pe data de 12 aprilie 1933. Potrivit proiectului, se acorda un moratoriu de cinci ani, debitorilor agricoli având mai puțin de 10 ha și un moratoriu de doi ani pentru debitorii agricoli ce posedau proprietăți între 10 și 15 ha. Statul se angaja să acopere pagubele prin Banca Națională a României și prin Banca Centrală Cooperativă. Importanța legii este recunoscută chiar și de adversarul politic, Constantin Argetoianu, care subliniază că proiectul de lege „deși nu rezolvă problema asanării”, în concepția lui, era, totuși, „acceptabil pentru agricultori”.
Ajuns la putere, noul guvern liberal a adoptat, la rândul lui, Legea conversiei datoriilor agricole nr. 33/1934, prin care se încerca o îmbunătăţire a situaţiei economice a ţărănimii.
În monografiile care fac parte din aşa-zisa „Carte de Aur”, nu se uita să se amintească faptul că toate aceste „măreţe realizări” s-au realizat sub domnia „glorioasă” a Regelui Carol al II-lea, prim-ministrului Gheorghe Tătărescu, ministrului de Interne, Ion Inculeţ şi a prefectului judeţului Sălaj din perioada respectivă, Mihai Gurzău.
Se aminteşte, apoi, că tot din iniţiativa guvernului Tătărescu, „prin Jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr. 1788 din 30 aprilie 1934 s-a dat locuitorilor posibilitatea, ca impozitele restante către Stat, partea cotelor adiţionale şi cotele adiţionale pentru drumuri, să le poată presta cu muncă în natură la refacerea drumurilor comunale, socotindu-se fiecare zi prestată cu braţele în 60 şi cu carul în 200”.
Tot în urma dispoziţiilor date de guvernul Tătărescu, „s-a ajuns la bun succes cu valorificarea cerealelor şi a produselor de lână, precum şi la urcarea preţului vitelor”.
În partea dedicată comunei Băseşti, regăsim şi scopul declarat al elaborării monografiilor sau „Cărţii de Aur”: „Cărţile de aur au scopuri covârşitoare şi anume: ele s-au înfiinţat pe de o parte pentru eternizarea evenimentelor mai importante din viaţa comunei, iar pe de altă parte pentru a da un imbold şi exemplu urmaşilor despre săvârşirea lucrărilor de obşte a comunei. În ele se mai introduce situaţia geografică a comunei, situaţia politică, starea morală şi fotografii, despre înfăptuirile realizate mai ales cu începere de la 1 Ianuarie 1934.
Această carte dacă va fi deschisă de oricine, imediat îi va reoglindi starea comunei atât în trecut cât şi în prezent”.
Credem, totuşi, că o măsură demnă de apreciat, adoptată de guvernul Tătărescu a fost cea prin care ţăranii aveau posibilitatea să-şi plătească unele impozite şi dări către stat prin munca fizică. În acest context s-au realizat importante lucrări edilitar-gospodăreşti în satele româneşti, cu uliţe strâmte şi înglodate în noroi. De asemenea, tot prin prestaţie publică s-au construit grădiniţe de copii, şcoli, dispensare, biserici şi alte instituţii publice.
În „Cartea de Aur”, după unele informaţii referitoare la aşezare, relief, bogăţii naturale şi scurt istoric al localităţilor, demografie, biserică, şcoală, conducerea politică etc., găsim structurate realizările guvernului, după un chestionar trimis comunelor, în patru categorii: 1) Lucrări de construcţii, reparări şi împietruiri de drumuri, construirea şi repararea de poduri; 2) Lucrări de construcţii publice; 3) Construiri de trotuare şi alinierea străzilor; 4) Înfiinţarea de pepiniere pomicole.
Astfel, aflăm că în marea majoritate a localităţilor sălăjene, în timpul guvernării liberale au fost reparate şi construite noi drumuri, trotuare, podeţe şi poduri, curăţate şanţurile şi păşunile comunale, săpate noi fântâni, înfiinţate pepiniere de pomi fructiferi şi aduse noi rase de animale pentru reproducere. De asemenea, au fost construite noi localuri de şcoală şi locuinţe pentru învăţători, monumente de for public pentru eroii din Primul Război Mondial, precum cele de la Băseşti sau Ulmeni etc.
Lăsând, însă, la o parte caracterul lor politic şi de propagandă, monografiile cuprinse în „Cartea de aur” reprezintă pentru noi o importantă sursă istorică. De asemenea, credem că ar trebui subliniat rolul important pe care l-a avut Mihai Gurzău în realizarea acestor obiective. În calitatea sa de prefect al județului Sălaj, el a girat și coordonat toate aceste lucrări, sprijinind financiar construcția mai multor școli și biserici în satele sălăjene.
La 17 decembrie 1935, pe când era încă prefect al județului Sălaj, Ministerul de Interne îi trimite Ordinul „Coroana României”, în grad de cavaler, care i s-a acordat prin Înaltul Decret Regal din 15 iulie 1935.
Pe perioada concediilor, Dr. Cornel Sima, fratele mai mare al pictorului Ioan Sima, a fost delegat pentru „a îndeplini agendele de Prefect”, el îndeplinind funcția de director al Prefecturii.
În anul 1937, odată cu sfârșitul guvernării liberale a fost schimbat din funcția de prefect, după care s-a ocupat din nou cu avocatura, până în anul 1940.
În urma Dictatului de la Viena și a cedării Ardealului s-a refugiat la Alba Iulia, unde a stat câteva zile, după care a plecat și s-a stabilit în București. Aici s-a ocupat cu avocatura, până în anul 1941 când a plecat la Piatra Neamț, unde fratele său, Victor Gurzău, avea un magazin de fierărie și s-au ocupat împreună cu comerțul.
În anul 1942 a fost concentrat și dus pe frontul de Răsărit, o adevărată cruciadă împotriva bolșevismului și de eliberare, în primul rând, a Basarabiei. A fost încadrat la Corpul VI Armată, cu gradul de căpitan, îndeplinind sarcini de curier între Corpul de Armată și Divizie.
În anul 1943 a fost lăsat la vatră, stabilindu-se la Iași, unde a luat în arendă o moară, care era în patrimoniul Centrului Național de Românizare, pe care a deținut-o până în anul 1945, când se reîntoarce la Șimleu Silvaniei.
După război s-a ocupat cu avocatura, fără a se mai implica activ în viața politică sălăjeană, după cum se afirmă și într-un referat întocmit de către Securitate: „În anul 1945 s-a reîntors la Șimleul Silvaniei. Nu s-a încadrat în nicio organizație, nu și-a reluat activitatea în mod fățiș, ocupându-se mai mult cu administrarea averei sale personale. Astfel a început să lichideze averea agricolă, iar din banii proveniți a intrat ca acționar la Fabrica de sticlă din Ulmeni. Aici după cum spun a pierdut o sumă mare, însă s-a ales cu circa 3 vagoane de sticlă, pe care le-a transportat la Șimleu și pe care le-a vândut pe urmă ocazional. Deși nu s-a încadrat în viața politică după reîntoarcerea în Șimleu Silvaniei, însă este un element devotat al ideilor liberale, de care a fost și este legat prin interesele personale. Nu ia parte aici la viața politică și nici la (cea) culturală a orașului; a refuzat să cumpere broșuri ale partidului (Partidul Muncitoresc Român – n.n.)”.
Era acuzat că după 23 august 1944, deși nu s-a implicat activ în viața politică, a întreținut legături cu foștii membri ai PNL Brătianu.
În contextul în care regimul comunist totalitar încerca să elimine întreaga elită interbelică, Mihai Gurzău a fost arestat și el în ziua de 14 aprilie 1952 și anchetat de către organele Securității. Era acuzat că în perioada cât a fost prefect „a terorizat populația prin fel și fel de amenzi, îndreptându-se mai mult asupra populației sărace și mijlocașe și ducea o propagandă a acestui partid impunând Notari și Primari, pentru ca să impună taxele și amenzi”.
Anchetatorii îi fac următoarea caracterizare: „Este un element viclean, șiret, deștept, dornic de acaparare de averi, un afacerist și un dușman al regimului nostru”.
În consecință, organele de securitate din Șimleu Silvaniei propun „pentru atitudinea sa dușmănoasă față de regimul nostru cât și pentru terorele făcute de susnumitul față de clasa muncitoare în timpul cât a fost prefect, și prin urma exploatării de pe spinarea muncitorimii și a beneficiat de o mulțime de averi arătate mai sus, să fie încadrat în U.M. pe timp de trei ani, cât și confiscarea averii rămase în posesia sa. Noi am și făcut dosarul de U.M. și a fost înaintat Direcțiunei Regionale Oradea”.
De la Oradea, împreună cu ceilalți deținuți politici, Mihai Gurzău a fost trimis la București, după cum rezultă dintr-o adresă a Securității Regiunii Oradea trimisă Direcțiunii Generale a Securității Statului: „La ordinul dvs nr. 850-S/48900/1952, raportăm că în ultimele 24 ore au fost înaintați Centrului de Triere UM București, fiind încadrați în câte 24 luni UM conform deciziei MAI nr. 698 bis, numiții: Marinescu Ioan, dr. Gurzău Mihai, Popescu Ceica Gheorghe, Quai Ioan, Potoran Coriolan, toți din Regiunea Oradea foști fruntași politici național-țărăniști sau liberali”.
Arestat la 14 aprilie 1952, pedeapsa a expirat la 14 aprilie 1954. Din păcate, în dosarele de la Securitate nu se găsesc informații despre perioada cât a stat în temnițele comuniste.
După eliberarea din temnițele comuniste, Mihai Gurzău s-a reîntors la Șimleu Silvaniei, trăindu-și ultimii ani din viață în anonimat și uitare. Din informațiile organelor de securitate reiese că Mihai Gurzău îl ajuta pe Petre Borzescu, care nu primea nicio pensie din partea statului comunist, alături de prietenii săi, Virgil Barboloviciu și Emil Meheleanu, pensionari și ei, domiciliați în Șimleu. Despre Mihai Gurzău se amintea că a fost prefect și că beneficia de o pensie bună. Informatorul cu nume de cod „Mărăscu” raporta Securității că Petru Borzescu îi vizita foarte des la domiciliu.
În documentele Securității, la 28 decembrie 1956, de exemplu, Mihai Gurzău este amintit la „elementele condamnate pentru crime politice din cadrul raionului Șimleu, regiunea Oradea”, ca un „reacționar”, acuzat și pentru faptul că păstra legătura cu persoanele amintite mai sus și cu Ioan Căpâlnaș, altă personalitate marcantă a Sălajului interbelic, fost pretor și prefect al județului, colaborator apropiat și bun prieten cu Mihai Gurzău.
A decedat la vârsta de 78 de ani, în Oradea, la 20 iunie 1975.
În concluzie, Mihai Gurzău a fost una dintre personalitățile sălăjene care au desfășurat o prodigioasă activitate în slujba comunității, în toate funcțiile pe care le-a deținut de-a lungul vieții. Arestat și condamnat de către comuniști, a sfârșit într-o nemeritată uitare, motiv pentru care am considerat că avem datoria morală de a-i reabilita memoria.
Sursa foto: Arhiva Muzeului Județean de Istorie și Artă-Zalău, fond V. Pășteanu.

Marin Pop
Articol apărut în revista Caiete Silvane