Sunt frumoase, unele sunt albastre, altele par de un gri plăcut, au un miros aparte, iar de îndată ce le treci pragul, lumea ta, vizitatorule, se schimbă. În casă e cald, focul arde în sobă, iar mirosul de pâine proaspătă te îmbată și te face să uiți chiar și de război, de facturile mult prea mari sau de nenorocita asta de pandemie. Sunt în Muzeul de Artă Populară din Iaz, iar locul este unul de poveste și merită vizitat.
În covată stau aburinde, acoperite cu un ștergar alb, moșocoarnele. Sunt calde, am rupt una și nu m-am abținut. Vă dați seama de ce spectacol au avut parte papilele mele gustative. Am lăsat holul în care se află cuptorul și pâinea caldă pentru a intra în casa mare. În mijloc, masa e bine poziționată, iar pe ea au fost așezate blidul cu păsulă frecată, pâinea proaspătă, silvoița și cicii, mama lor de cici. A, era să uit. Într-un alt blid înflorat erau și poame uscate. Măi, îmi vine să urlu, nu alta. Sunt bunătăți simple, toate aducându-mi aminte de scumpele mele bunici cărora le duc dorul, dar și de vacanțele mele la Plesca și Lupoaia. Vremuri, domnule, vremuri care s-au dus.
Lângă masă stă așezată Ligia Alexandra Pop, tânăra care a început un joc, un joc pe care l-a transformat într-o poveste de viață. Bunica ei s-a dus cu mulți ani în urmă. A rămas casa bătrânească, iar Ligia și-a rugat părinții să nu o dărâme. Casa a rămas și Ligia a adunat obiecte vechi din sat sau de prin localitățile învecinate. A strâns multe povești, obiecte, unele extraordinare, iar muzeul său a prins contur.
Colecția de case
Căutarea Ligiei nu a încetat, știu sigur. O cunosc de mulți ani. A adus în grădina familiei mai multe case vechi. Le-a adus din Făget, de la slovaci, din Plopiș. Casele au fost demontate bucată cu bucată și transportate pe proprietatea familiei sale, unde au fost remontate. S-a intervenit doar acolo unde timpul a distrus, dar materialele distruse au fost înlocuite cu unele specifice, a fost respectată cu strictețe procedura de lucru. A fost greu pentru că meșterii care mai construiesc acoperișuri din paie sau case din lemn sunt aproape inexistenți.
Casa Birăiții, un loc în care să te pierzi
Alexandra m-a așteptat în Casa Birăiții, o casă veche cu o poveste aparte. Am urcat scările din lespezi de piatră, am trecut de prispa pe care am zărit o cască veche ce părea că a fost a unui soldat german și am intrat în tindă. Privirea mi s-a oprit în fața cuptorului din care tânăra tocmai ce a scos pâinea, iar pe jos era „murluit”, mirosul fiind unul specific și inspira curățenie, simplitate. Am intrat în camera principală. Pereții erau plini cu icoane pictate pe sticlă sau lemn, am zărit un aparat vechi de radio care funcționează, pe cele două paturi e plin cu țoale înflorate, iar de grindă stă agățată lampa împodobită și ea cu hârtie colorată. „E o casă veche, este Casa Birăiții. A fost o casă mai înstărită, de birău, adică de primar. Povestea acestei case a început în anul 2012. Am văzut-o întâmplător în localitatea Plopiș. Casa a fost a primarului, iar după moartea acestuia, casa i-a rămas nevestei lui, acesteia i se spunea birăiță. Am început atunci etapele de demontare și de mutare pe terenul nostru. Este o casă construită din bolovani de râu, are fundație de piatră, bârnele sunt montate în coadă de rândunică, este lipită cu lut și acoperită cu țiglă în formă de solzi. Casa are două camere și o tindă. Avem informații că în această casă veche au locuit doctori și profesori care au venit în sat pe vremuri, au fost primiți în gazdă. Este practic o colecție de case. Am început cu casa bunicii mele, o casă care datează din 1880, urmează Casa Birăiții, Casa Cântărețului – casă adusă dintr-o comunitate de slovaci, am adus-o din localitatea Făget. Este o locuință acoperită cu stuf, dispune de două camere și este o casă mai modestă. Mai avem în colecție și Atelierul Pictorului, o casă care va deservi ca spațiu de creație și activități meșteșugărești. Casa Păcurarului este un alt imobil vechi, o casă cu o poveste, de asemenea, deosebită”, mi-a spus Ligia Alexandra Pop.
Prescura și cicii
De câte ori intru în casele Ligiei Alexandra Pop, sentimentul care mă cuprinde este unul de liniște, de siguranță, aici pare că nu ți se poate întâmpla nimic. Blidul din centrul mesei este plin cu ceva ce seamănă a niște rulouri, să mă iertați, dar inițial am crezut că sunt niște șerpi gălbui. Ligia râde și îmi spune că sunt cici.
„Sunt cici în păsulă. Bunicile noastre, după ce fierbeau fasolea, în zeama rămasă erau fierți cicii. Sunt obținuți dintr-un aluat pe bază de făină, apă și sare. Se întinde o foaie groasă de aproximativ 3 centimetri, se taie în fâșii, iar aceste fâșii erau modelate pentru obținerea cicilor. În final, cicii sunt puși la fiert în zeama de fasole. Vedeți că pe masă se află și o prescură. În cuptor erau puse la copt pâine, prescură, colaci, ce făceau oamenii acasă. Prescura se duce la biserică, iar aici avem pecetea sau pistornicul care se aplică pe prescură. E un fel de sigiliu care se aplică pe prescură de o femeie în vârstă, o femeie despre care se spune că este iertată, curată. Nu oricine făcea prescură, ci doar o femeie bătrână. Pistornicul nu era folosit de oricine, era păstrat într-un loc sigur, ferit, era păstrat cu maximă atenție”, îmi povestește Ligia.
Fasole frecată cu pârgălaș
O altă farfurie, un alt preparat. Pe masă văd și o farfurie cu fasole frecată sau păsulă frecată, zolită, bătură, cum vreți voi. Ligia îmi spune că e păsulă frecată cu pârgălaș, un fel de sos pe bază de ceapă friptă în ulei sau untură de porc, sos în care se pune boia. E o mâncare de post apreciată și în zilele noastre. Nu lipsește nici blidul cu silvoiță. Știți cu toții cum se obține, povestea e frumoasă. E un fel de dulceață de prune. În trecut, silvoița era păstrată și câte un an sau doi, uneori se întărea și era înmuiată în baie de aburi, deasupra apei clocotite. Era un preparat de bază în perioada de post.
Am ieșit afară din casa Ligiei și mi-am aruncat privirea spre obiectele din colecția sa. Deține și câteva batoze vechi, unele salvate, toate cu povești uluitoare. Cine știe câți oameni au muncit pentru ca aceste mașinării să funcționeze, să aleagă grâul pe vremea când combinele nu apăruseră încă. Ligia mi-a arătat și pietrele de moară, gardul de nuiele, ulcelele, costume, cămăși, pantaloni, opinci, toate având cu ele o bucățică de istorie, iar Ligia este cea care le-a strâns și le pune în valoare. An de an, muzeul Ligiei este vizitat de nenumărați turiști, mulți străini, toți impresionați de locul cu case, de micul sat cu uliță, un colț amenajat de Ligia în amintirea unor vremuri apuse, vremuri grele, dar și frumoase. Da, aici este locul unde te poți pierde de atâta liniște și frumusețe.
Adrian Lungu
