Limba română – de la elogii la degradare!

Motto: „Felul de a vorbi și de a scrie rămân o carte de vizită imbatabilă” (Ioan-Aurel Pop, președinte al Academiei Române, profesor și fost rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca)

Limba română face parte din familia limbilor romanice sau neolatine. Ele provin din latina populară sau vulgară. Cred că mulți români și-au pus vreodată legitima întrebare-ce loc ocupă limba lor maternă în rândul limbilor lumii? Cel mai recent și îndreptățit răspuns l-au primit în anul 2017, când s-a publicat „Barometrul limbilor din lume”, lucrare realizată de către Alain Calvet și Louis-Jean Calvet. În cuprinsul ei, aflăm o clasificare a limbilor principale de pe glob. Ierarhizarea lor se face după două categorii de factori : intrinseci și contextuali. Sub aspect intrinsec, româna ocupă locul al 11-lea în lume (după engleză, franceză, spaniolă…); sub aspect demografic, este pe locul a 21-a, iar din punctul de vedere al prestigiului, este a 24-a. Cele trei criterii cumulate, situează limba noastră pe locul 15. Ținând cont de faptul că pe glob se vorbesc șase-șapte mii de limbi, acest loc este unul mai mult decât onorabil. Potrivit „Dicționarului Tezaur al Limbii Române”, elaborat de Academia Română, în 37 volume, limba noastră cuprinde peste 175000 de cuvinte, iar după unele aprecieri, aproape 250000 de termeni.
La fel de mândri putem fi și ca urmare a felului în care s-a scris despre limba română pe plan european de-a lungul vremii. O primă mărturie/apreciere datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea și ea aparține umanistului italian Antonio Bonfini (1427-1502): „Românii au dăinuit în spațiul lor pentru că și-au apărat mai mult limba decât viața…”. Romanistul Alf Rombard (1902-1996), unul dintre reputații specialiști europeni în domeniu, considera, în 1954, că o „comparație care nu ține seama de latinitatea din est a României (…) te face să te gândești la o masă căreia meșterul s-ar fi mulțumit să-i pună trei picioare în loc de patru, lăsând al patrulea colț al mesei fără sprijin, într-un echilibru puțin sigur.”
Și marii romaniști ai perioadei actuale, precum Ardan Ledgeway (șeful domeniului de la Cambridge) și Martin Maiden (șeful romanisticii de la Oxford), vorbesc tot la superlativ, primul de „minunile limbii române”, iar celălalt de „un bulgăre de aur”, metaforă folosită des de către lingvist pentru caracterizarea limbii noastre. Într-un substanțial eseu intitulat „Cercetătorii străini despre limba română”, publicat în numărul 3/2021 al revistei clujene „Apostrof”, Gabriela Pană Dindelegan, profesor emerit la Universitatea București, Cercetător I la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti” al Academiei Române, ne face cunoscut că „în străinătate, româna se bucură de o considerație specială, de un interes științific cu totul aparte. E suficient să dau exemplul recent al Marii Britanii, unde, în centrele universitare Oxford și Cambridge, se propun numeroase sesiuni științifice destinate limbii române; se țin cursuri de limba română; se propun teze de doctorat și teme de cercetare destinate studiului României…”. Autoarea ne dezvăluie și sursa, izvorul acestui interes special pentru studiul limbii române: „Există trăsături speciale ale românei care îi asigură, în rândul cercetătorilor, o poziție privilegiată, iar sub unele aspecte, o poziție științifică unică…”.
În anul 2001, lingviștii Mioara Avram și Marius Sala au publicat lucrarea „Faceți cunoștință cu limba română”, în care sunt reunite aprecierile deosebite pe care specialiștii domeniului le-au făcut și le fac la adresa limbii noastre. Din acestea nu lipsesc cuvintele ce exprimă sentimentul de admirație la modul superlativ față de limba română: „miraculos”, „extraordinar”, „fascinant”, „inedit”. Epitetele metaforice enumerate sunt recurente și prin ele elogiul limbii române este unul fără echivoc.
În totală antiteză cu cele consemnate până acum la modul cum a fost și este prețuită limba noastră peste hotare se află starea din interiorul țării. Tot mai multe voci ale specialiștilor și nu numai reliefează o tendință mai accentuată de degradare a limbii române scrise și, mai ales, vorbite la toate nivelurile societății. „Tonul” l-a dat îndeosebi criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu prin mai multe editoriale publicate în „România literară”. Bunăoară, în numărul 27/2021, în textul „Să învățăm limba și literatura română”, autorul „Istoriei critice a literaturii române” exprimă opinia sa potrivit căreia „limba vorbită sau scrisă se află de câtăva vreme intr-un proces de degradare alarmant… Aproape că nu există categorie socio-profesională, dascăli de română inclusiv,care să vorbească românește corect.” Un posibil remediu îl vede în alocarea de ore de gramatică la toate liceele… Și măcar o oră de gramatică în toate facultățile… Nu te poți compara cu un om complet, dacă nu știi să vorbești și să scrii…”
În revista „Apostrof”, numărul 1 din 2021, Anca Mănuțiu semnează articolul „Limba română o limbă deșertică”: „De câtăva vreme deja, pentru o întreagă generație de jurnaliști ai presei scrise sau audio-vizuale, limba română se arată a fi o limbă greoaie, inodoră, incoloră, excesiv de aridă… o limbă deșertică (…) Sunt , în schimb, însuflețiți de o generoasă complezență și de o infinită anglofonie prin care să-i redea limbii române noblețea pierdută, consistența alterată…”. Scriitorul Gellu Dorian, redactor-șef al revistei „Hyperion”, inițiatorul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, în articolul „Degradarea limbii române”, apărut în 2019, consideră că „izvorul deformării, stricării limbii române este același, foarte generos mass-media și cu precădere cea care curge nesfârșit și urât zgomotoasă prin toate canalele televiziunilor(…) până și înalți funcționari ai statului, în frunte cu premierul, vorbesc stâlcit și nici nu le pasă de acest aspect nociv”.
Și Uniunea Scriitorilor din România printr-un comunicat „își manifestă profunda îngrijorare față de degradarea continuă a limbii române în spațiul public, ca și nivelul cultural general…”(13 noiembrie 2018). În ce constă această degradare a limbii noastre naționale, aflăm în mod concret și din lucrarea „Veghea asupra limbii române”, scrisă și publicată în 2020 de către Ioan-Aurel Pop. Cartea este și o reacție „la maltratarea de către noi a limbii române” (Cf. Marta Petreu, Limba noastră cea de toate zilele). O idee de la care pornește istoricul este aceea că „acum limba noastră pare în schimbare accelerată din cauza internetului și a englezei, iar drept urmare, în mediile cultivate se folosește <>”. Consecința? „Cu fiecare englezism pe care-l găsesc înlocuind un cuvânt din limba română, presupun că ne apropiem de dispariția ei”. În cea mai mare parte din lucrare, Ioan-Aurel Pop analizează cele mai frecvente greșeli de exprimare de acum, dând și varianta corectă. În felul acesta, cartea devine „un inventar al bolilor de care suferă limba noastră cea de toate zilele”. Cauzele care au generat aceste regretabile abateri care degradează limba noastră: graba, ignoranța, neglijența, dorința de a epata etc.
Studii/lucrări ce dezvăluie imperfecțiunile din româna vorbită azi în țară există. Marele necaz este că ele nu se și aplică în practică, rămân doar scrise pe hârtie. Această tristă și malefică realitate lingvistică a fost mai demult timp dezvăluită de doi cărturari-Andrei Pleșu, eseistul, publicistul, dar și de prozatorul Radu Paraschivescu. Fondatorul revistei „Dilema veche”, Andrei Pleșu, a publicat cu mulți ani în urmă, 2008, volumul „Obscenitatea publică”. În această categorie domnia sa a inclus și unele aspecte ce privesc abateri de la exprimarea corectă. Un exemplu este articolul despre „Tutuială” sau cel despre dialog. Cel despre „Tutuială” este pilduitor pentru modul în care în exprimarea cotidiană pronumele de politețe a fost în foarte multe situații de viață abandonat, ceea ce-i sinonim cu a pune între paranteze respectul cuvenit în relațiile interumane.
„Din când în când, mi se pare că o mulțime de rele cotidiene sunt rezultatul unei proaste administrări a tutuielii, efectul exceselor ei. Guvernanții îi tutuiesc cu nonșalanță pe gazetari (…) miniștri tutuiesc instituțiile, instituțiile îi tutuiesc pe cetățeni, cetățenii se tutuiesc între ei și toți laolaltă ne tutuim cu Europa. Diferențele, demnitățile, eticheta, protocolul sunt demodate. Ne scufundăm în omogenitatea lui <>, iar<> evoluează spre<>… Nu ne-ar prinde rău o scurtă epidemie de politețe.”
Radu Paraschivescu este autor al mai multor volume de mare audiență la marele public. Scrise cu mult har, dense în exemple, pe un ton umoristic ele dezvăluie o multitudine de metehne ieșite la iveală în perioada acestei interminabile tranziții, iar printre ele un loc de prim-plan sunt cele de natură lingvistică ce atestă că mulți dintre semenii noștri au înțeles libertatea ca pe o posibilitate de a fi un libertin, adică unul căruia i se permite să sfideze regulile decenței și ale moralei, inclusiv în modul de exprimare. Amintesc doar câteva din titlurile cărților sale, ele sugerând și aspectele de conținut pe care îl cuprind. Acestea sunt publicate la Editura „Humanitas” în Colecția „Râsul lumii”: „Ghidul nesimțitului”; „Fie-ne tranziția ușoară”; „Dintre sute de clișee. Așchii dintr-o limbă tare”; „Muște pe parbrizul vieții. Nou catalog de perle”; „Noi vorbim, nu gândim. Noua colecție de perle românești”; „Cum gândesc politicienii” (Cum? Gândesc politicienii?); „Două mături stau de vorbă” etc. Eu le-aș reuni pe toate cele enumerate sub genericul „Noi vorbim, nu gândim”. Absența gândirii în exprimare generează maladiile limbii, ele degradează limba, urâțind relațiile dintre oameni, alterând calitatea comunicării, scurtcircuitând-o. S-a spus despre personajele lui Ion Luca Caragiale că nu știu vorbi pentru că nu știu gândi. Aprecierea aceasta se potrivește perfect și personajelor ce populează cărțile pomenite și în care facem cunoștință cu chipul hidos al limbii afectate de maladia neștiinței, dar deopotrivă și cea a absenței minimei morale pe care a adus-o cu sine noua societate de după 1989. În ansamblul ei, opera lui Radu Paraschivescu poate fi considerată „un insectar al proastei exprimări”.
Ce-i de făcut? Ce-am urmărit prin acest articol? Cui mă adresez? L-am scris cu gîndul la noul an școlar ce va debuta la 13 septembrie. Școlii îi revine în primul rând menirea de-a tămădui limba română și de-a stăvili procesul nociv al degradării ei. Cum? Făcând din problema cultivării limbii o preocupare nu doar a dascălilor de citire, ci a întregului colectiv al școlii pe toată durata anului școlar. Claritatea și corectitudinea exprimării scrise și orale a elevului să fie un criteriu esențial în evaluarea și notarea elevilor la toate disciplinele de învățământ.
prof. Octavian Guțu