Motto: „Poți scrie o carte pentru subiect, pentru tine și – cazul cel mai rar – pentru cititori”.
Nicolae IORGA (1871 – 1940), istoric, scriitor și om politic
Unul dintre evenimentele importante din viața unui dascăl este și scrierea unei cărți. Aceasta poate fi din domeniul în care este licențiat autorul sau aparține unor genuri literare. Desigur, poți scrie o carte, dar nu poți să o lași așa, să nu o lansezi. Asta, fiindcă prima lansare de carte creează o stare emoțională, plină de așteptări și semnificații. De aceea, contează și momentul în care are loc lansarea.
În acest context, profesorul pensionar Teodor CRIȘAN a scris cartea „PAȘI PRIN URSITE”. El s-a născut la 7 septembrie 1948, în localitatea Șard, județul Alba. Este profesor de matematică, absolvent al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Matematică (1976). A fost profesor la Colegiul Național „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei (1976 – 2013), precum și director al acestui colegiu (1990 – 2012). A obținut Diploma de Master în management educațional la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad (2006), fiind membru al Societății de Științe Matematice din România, filiala Sălaj. În plus, este coautor și colaborator la câteva Culegeri de Matematică (2001 – 2011) și al breviarelor colegiului: Anuar – 1994, La cumpăna dintre milenii – 2000, Conjuncturi și permanențe – 2003, Tradiție și modernitate într-o școală europeană – 2009.
Acest volum de poezii a fost lansat în 4 octombrie 2019, cu prilejul sărbătoririi Centenarului Colegiului Național „Simion Bărnuțiu” Șimleu Silvaniei, un moment deosebit de propice, cu multe persoane prezente, printre care erau foști elevi și colegi ai autorului. Despre autor și carte au vorbit: prof. Bianca Șerban – directoare a colegiului și prof. Marcel Lucaciu – inspector de specialitate al Inspectoratului Școlar Județean Sălaj, fost elev al acestei școli. În același fel, a vorbit concis și autorul, care, după felicitările de rigoare, a oferit peste 100 de exemplare ale volumului unora dintre cei prezenți, cu autografe personalizate.
Cartea „Pași prin ursite” a apărut la Editura „Limes” (din Florești, județul Cluj), cu sprijinul considerabil al profesorului Mircea Petean – director al editurii, remarcabil poet și prozator clujean, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru fondator al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România și membru al Societății Române de Haiku. În cele 129 de pagini ale cărții se află 69 de poezii, grupate în patru capitole: Anotimpuri fecunde (17), Pe margini de clipe (24), Rondeluri (18) și Glose (10). În volum se găsește o excelentă prefață (Mircea Petean) și o postfață cu un foarte bun argument (Prof. Dr. Anca Rus, Cluj-Napoca). Poeziile lui Teodor Crișan reflectă o parte importantă din trăirile și activitatea extrașcolară a acestuia, dar și din realitatea societății contemporane. Poetul, da, poetul ne poartă, „pas cu pas”, prin felurite predestinări. Din acest punct de vedere, a dat un titlu inspirat cărții sale. Și prin aceste poezii, Teodor Crișan și-a dovedit creativitatea, realizând o carte valoroasă. Autorul are o voce proprie, iar poemele sale, cu versuri clasice sau cu formă fixă, sunt scrise cu suflet pentru ca cititorul să simtă o emoție, să-i stârnească trăiri și amintiri. I-am apreciat această vocație mai demult, când a citit propria-i glosă „Odă femeii”, la o seară de poezie desfășurată cu prilejul sărbătoririi a 125 de ani de existență a Școlii Gimnaziale „Silvania” Șimleu Silvaniei.
Despre poet și cartea sa, cuvintele lui Mircea Petean, în prefață, denotă profunzime și competență, pe măsura valorii lui. Acesta spune: „Ceea ce m-a frapat de la bun început la Teodor Crișan a fost strădania sa de a-și apropia o bună tehnică a versificației. Nici nu e de mirare! Matematician, de formație, el are un apetit înnăscut pentru rigoare, ordine și armonie. Iată-l, așadar, lăsându-se sedus mai degrabă de dorința de a performa literar, depășind obstacole pe care singur și le ridicase – de la orgoliul de a scrie în vers clasic, la acela de a compune poeme cu formă fixă, precum rondelul sau glosa – decât de nevoia de a se exprima liber și dezinvolt, în răspăr cu reguli și exigențe de orice fel. (…) În plus, el este adeptul declarat al tradiției, în sens larg, și al tradiționalismului, ca modalitate poetică. (…) Una dintre temele favorite, la care revine mereu, în diverse forme, de-a lungul cărții, este tăcerea. (…) Într-unul dintre cele mai frumoase poeme ale cărții, de o subtilă melancolie pricinuită de sentimentul pierderii tuturor reperelor, el vorbește despre „carapacea tăcerii”, ca o sugestie a unei societăți închise în propria abstracțiune, condamnată la sterilitate. Spaima de prăbușire a unei lumi aflate în degringoladă creează viziuni aproape apocaliptice în poeme ca „Transcendență” și „Valori pustii”. Încrezător în și apărător al valorilor morale tradiționale, poetul se simte profund atașat de strămoșii țărani, truditori pe glia străbună, dar și făuritori de cântece nepieritoare, precum și de cei ce vin. (…) Poetul se simte, astfel, îndreptățit să sancționeze metehne precum lăcomia, aroganța, ori cinismul, care otrăvesc corpul social, în versuri aspre, revoltate („Izbândă”), dezamăgite („Golanii liberi”). (…) Spre onoarea sa, nu e mai puțin aspru cu sine însuși, cel ce se îndepărtează uneori – vinovat – de înaltele comandamente morale care ar trebui să-i jaloneze existența: „Vremelnic cu mine fac pace, / mă cert și mă iert episodic, / rănesc bariere opace / ce urcă perfid și metodic”. (…) Rondelurile cele mai reușite sunt: al „omului nefericit”, al „morilor de vânt”, al „capului pierdut”, al „razei de soare”, al „soției supărate”, al „unei lacrimi”, al „farului aprins”: „Ai fost cândva un far aprins, / stăpân peste întinsa zare, / ce dominai fără hotare / înveșmântat în necuprins. // De vitregii n-ai fost atins, / căci flacăra nemuritoare / învăluia farul aprins / stăpân peste întinsa zare. // Dar într-o zi ai fost învins / de valuri grele, zdrobitoare, / ce reușeau să te doboare / în furia ce le-a cuprins / c-ai fost, cândva, un far aprins”. Cartea se încheie cu zece glose. E o performanță în sine cutezanța de a scrie așa ceva în zilele noastre. (…) Îndrăzneț, bun meșteșugar, apărător al valorilor morale creștine, vrednic român cu privirea ațintită atât înspre trecutul, cât și înspre viitorul neamului său, cetățean al universului, în același timp, Teodor Crișan sfârșește prin a convinge…”.
De asemenea, în aceeași circumstanță, argumentul doamnei Anca Rus este edificator: „(…) Am avut astfel ocazia să intru într-un spațiu al unei ample meditații poetice asupra timpului și asupra luptei omului cu inexorabila sa curgere, cu tot ce implică ea ca forță distructivă la nivel individual și social. Am întâlnit în acest spațiu imaterial ochiul pătrunzător al poetului așezat „pe margine de clipe”, privirea lui avidă să prindă tot ce există și se manifestă, bun ori rău, în lumea pe care își propune s-o scruteze și s-o reprezinte artistic. Am văzut această privire convertită în vers usturător la adresa derivelor morale și sociale ale lumii contemporane, în ciclul intitulat „Glose”. Însă vederea exactă a ceea ce nu ar trebui să fie, însă este, a ceea ce a fost bun și s-a pierdut nu-l împiedică pe poet să vadă în juru-i și „anotimpuri fecunde”, „transcendențe”, „dăinuiri”, „dialoguri cu clopotele”, cu sacrul ivit de te miri unde, din firul ierbii, dintr-o „floare de lotus”, dintr-o cută de pe obrazul ființei iubite. Căci nicio clipă privirea critică a poetului nu sufocă fragila, eterna speranță în forța de renaștere și de curățire interioară a omenescului. Invit cititorul să se lase cuprins de vraja poeziei și purtat de ea prin „salonul albastru de vise” construit de Teodor Crișan”.
La rândul meu, vă invit să citiți poemul „Rugă”: „Revarsă, Doamne, mângâiere / peste șuvoiul umilinței, / ce poartă lacrimi în tăcere / într-un alai al suferinței! // Alungă gândurile rele, / ce urcă peste noi în pâlcuri, / alină patimile grele, / ce ne coboară în adâncuri! // Desprinde ancora coruptă / de legea blândă și captivă, / pornește sunetul de luptă / pentru salvarea din derivă! // Zdrobește lanțul lăcomiei, / ce ne desparte de virtute, / renaște aura frăției / și țelul nobil din dispute! // Oprește aspra pribegie, / cu resemnările de jale, / și pune veșnic energie / în simfonii universale! // Aprinde flacăra străbună / de omenie și onoare / și dă-ne-o iarăși în cunună / de armonie ziditoare!”.
Așadar, Teodor Crișan a pășit cu brio în rândul poeților, având tot ce-i trebuie pentru a continua și pe acest tărâm minunat al poeziei, cea considerată „regina” sensibilității umane. Prin sensibilitatea-i caracteristică și spiritul inventiv, el a demonstrat că matematica și poezia fac „casă bună”!
Felicitări, domnule Teodor CRIȘAN!
Prof. Marin ȘTEFAN
