La 20 de ani, organizatoare de tabere de pictură pe sticlă şi deţinătoare a unui muzeu etnografic

Pasiunea pentru frumos şi tradiţiile populare a făcut ca, la doar 20 de ani, Ligia Alexandra Bodea să organizeze tabere de pictură pe sticlă pentru copii, chiar la ea acasă, în localitatea Iaz, din judeţul Sălaj, unde şi-a amenajat, încă de la 12 ani, un muzeu etnografic cu sute de piese tradiţionale de îmbrăcăminte, alături de alte sute de piese de ceramică şi icoane pe sticlă.
Studentă la kinetoterapie la Oradea, Ligia nu vrea să-şi abandoneze pasiunile, visând chiar la un muzeu etnografic în aer liber pe care l-ar putea pune pe picioare la Iaz, cu sprijinul familiei şi a altor pasionaţi de cultura rurală.
Mai puţin de 1.000 de suflete trăiesc în micuţa localitate Iaz, cunoscută mai degrabă pentru mlaştina în care creşte planta carnivoră Roua Cerului, mlaştină despre care legenda spune că ar fi înghiţit o turmă de oi cu păstoriţă cu tot. Într-o dimineaţă însorită de început de iunie însă, petalele transparente de maci zâmbesc de pe marginea şoselei care duce spre Iaz, iar gândul îţi zboară mai degrabă la tablourile lui Ştefan Luchian, decât la legende întunecate. În curtea familiei Bodea, cinsprezece copii se pregătesc de o nouă zi de pictură pe sticlă, sub îndrumarea profesoarei Floare Vidican Tripe, din Oradea. Desprinzându-se greu de balansoarul de lemn, micii pictori se strâng în cele din urmă în foişorul unde, la umbra răcoroasă a dimineţii, vor încerca să finalizeze icoanele pe sticlă la care lucrează deja de câteva zile bune. Iniţiatoarea taberei, Ligia Bodea, este şi ea alături de copii.
„În anul 2009 am început cursul de pictură pe sticlă, având foarte multe picturi pe sticlă, în colecţia proprie, realizate de meşterii iconari, care erau într-o stare degradată. Atunci am zis că dacă eu învăţ să pictez pe sticlă, cu timpul îmi voi putea restaura singură icoanele. Nu m-am gândit atunci la o tabără, ci doar vroiam să învăţ să pictez. În 2010 am organizat prima tabără de pictură pe sticlă, pentru ca să înveţe şi copiii. Se fac tabere de pictură pe sticlă, dar stilul în care realizează lucrările e unul naiv. Noi facem în alt stil, bizantin, mai elevat, figura umană fiind mai bine reprezentată”, spune Ligia.
La prima ediţie a taberei au fost zece copii, pentru ca acum numărul lor să ajungă la 15, plus alte câteva cereri, anual, care nu pot fi onorate din motive organizatorice. Familia Bodea suportă toate cheltuielile legate de cazare şi masă, în vreme ce materialele sunt achiziţionate cu sprijinul Centrului de Cultură şi Artă Sălaj.
Ochii albaştri ai Oanei privesc cu atenţie detaliile icoanei, mâna micuţei zugrăvind o căruţă cu cai înaripaţi şi mai mulţi oameni lucrând pământul. Deşi părinţii sunt originari din Iaz, Oana, în vârstă de nouă ani, locuieşte în Belgia dar a revenit cu plăcere, pentru al doilea an consecutiv, la Iaz, la tabăra de pictură. „Este foarte frumos aici şi sigur vom veni şi la anul”, spune Andreea, din Suplacu de Barcău, elevă în clasa a VIII-a.
Profesoara din Oradea care este prezentă încă de la prima ediţie este şi ea mulţumită de modul cum decurg lucrurile. „Dacă a ajuns la a patra ediţie, ideea este clară: să se mai facă. Doar că a face o tabără privată presupune multe cerinţe, satisfăcute graţie gazdelor, familia Bodea, care şi-a asumat organizarea acestui eveniment. (…) Suntem la a patra ediţie, produsul nostru a luat amploare şi este foarte bine cunoscut, părinţii sunt foarte mulţumiţi. Părerea mea este că suntem într-o tabără favorizată. Copiii lucrează cu plăcere, sunt conştiincioşi, sunt interesaţi, doresc să fie finalizat produsul lor. Se simt în largul lor şi primesc foarte multe cunoştinţe de specialitate, pe care ei le pot aplica în activitatea lor didactică de la clasă. Deci se îmbină foarte mult partea didactică cu partea artistică şi partea religioasă”, afirmă Floare Vidican, recunoscând totodată că există şi momente în care „elevii” sunt vorbăreţi şi gălăgioşi, „parcă am fi la Babilon”.
Tabăra nu are doar partea de pictură, ci sunt şi activităţi recreative şi multe excursii, la obiective turistice din zonă.
„Într-o zi au mers la o stână, în altă zi la o moară pe apă, să vadă cum se măcina grâul, la comunitatea de slovaci din Făgetu, la mlaştina de la Iaz, în pădure, la ruinele unei cetăţi. În fiecare zi sunt activităţi recreative”, precizează Ligia Bodea.
Pentru iniţiatoarea taberei, pictura pe sticlă nu este singura pasiune. Încă de mică, Ligia s-a simţit atrasă de frumuseţea portului popular, a obiectelor tradiţionale din casa bunicii, pe care a reuşit să o transforme, încă pe când avea doar 12 ani, într-un muzeu etnografic vizitat astăzi de turişti din colţurile lumii. În aceeaşi curte în care copiii învaţă să picteze, o casă tradiţională cu pridvorul „sufocat” de flori te invită la o călătorie în lumea frumuseţii populare româneşti de pe Valea Barcăului şi Zona de Sub Meseş.
„Am început în anul 2004, când aveam 12 ani – acum am 20 – la un an după moartea bunicii mele, care a locuit în această casă şi de care am fost foarte ataşată, pentru că ea m-a crescut. Aici am locuit şi eu. Avea şi bunica obiecte în casă, cum era în orice casă ţărănească: lădoi, pat cu perne, costume populare. Toată lumea care venea pe la noi – rudenii, prieteni, cunoscuţi – le spuneau părinţilor mei să demoleze casa, pentru că nu arată bine pe lângă cea nouă. Eu m-am împotrivit, spunându-le că nu vreau să o demoleze, pentru că eu vreau să fac muzeu. Nu m-au crezut. La început, adunam obiectele cu sacul. Mergeam la femei din sat, făceam diferite munci, le spălam haine, ca să îmi dea diferite obiecte, pentru că nu aveam bani să le plătesc. După aceea au intervenit şi părinţii, care m-au sprijinit financiar”, rezumă tânăra colecţionară povestea casei-muzeu.
La mai puţin de zece ani de atunci, colecţia Ligiei Bodea numără sute de piese tradiţionale de îmbrăcăminte, alături de alte sute de piese de ceramică şi icoane pe sticlă. Din toate acestea, doar circa 10% sunt expuse în muzeu, din lipsă de spaţiu.
„Am inventariat 550 de piese, numai ţesături, dar acelea nu sunt expuse. Farfurii şi icoane pe sticlă, ceramică – am sute, nu le ştiu numărul. Lăzile toate îmi sunt pline cu haine. Nu mai am spaţiu. De aceea am şi relocat o casă pentru a putea expune şi acolo. Turiştii care vor să experimenteze o noapte într-o casă tradiţională, o vor putea face. Acea casă va fi mobilată cu obiecte vechi, pe care le deţinem în colecţie”, afirmă tânăra.
La fel de pasionat de tradiţiile locale, tatăl Ligiei, Alexandru Bodea, s-a zbătut pentru a aduce în gospodărie încă o casă tradiţională şi o stupină, iar planurile pentru viitor sunt mult mai ambiţioase. Mai exact, familia Bodea pune la dispoziţie un teren de peste 20 de hectare, pe care şi-ar dori să ia naştere un muzeu etnografic în aer liber. Deocamdată, e vorba doar de planuri îndrăzneţe, dar zâmbetul din privirea Ligiei şi hotărârea din privirea tatălui sunt dovada că nimic nu este imposibil atunci când faci totul cu pasiune. Pasiune pentru tradiţiile populare, pasiune pentru frumos.

Sebastian Olaru