Jurnal de călătorie (1821-1822) (XV)

– selecţiuni –

Wesselényi Miklós-fiul

29 mai 1822
[…] Ne-am întors [la Londra] împreună cu Tilbury şi am străbătut Hyde Park călare pe Gaudy. Ea a câştigat 15 întreceri şi, deşi partea din faţă a fost puternic solicitată, dovedeşte în continuare multă forţă, iar în ansamblu pare să fie un pur-sânge arab. Este puternic legată, o iapă îndesată, de talie mare. Va avea nişte mânji minunaţi.
Prin mijlocirea [ambasadorului] Eszterházy, am primit calitatea de membru al „Travellers Club”, pe o perioadă de două luni. Azi am luat masa acolo împreună cu Széchenyi. Acest club are un venit anual de 4000 de lire sterline. Niciun străin nu poate fi membru cotizant. Selectarea se face prin balotaj şi cu greu obţin să fie primiţi. Sediul clubului, amenajarea interioară, servirea sunt absolut distinse, „gentleman like”. Are o bibliotecă drăguţă. Se găseşte orice băutură şi mâncare, de calitate şi ieftin. Împreună cu Széchenyi, am plătit 18 şilingi şi, pe lângă bucate, am băut o butelie de vin de Madeira, bere şi „Ale”.

30 mai
Am fost împreună cu Weatherley ca să văd câţiva cai, dar în rest mi-am petrecut aproape toată ziua acasă.

31 mai
Am luat trăsurica şi ne-am dus împreună cu Széchenyi să adunăm caii, pentru ziua de mâine. Gaudy arată foarte bine cu echipamentul maghiar şi „schabracke” (păturica de sub şa). Aici se găsesc frâie ungureşti deosebit de originale. Am luat prânzul la Clubul Călătorilor.

1 iunie
Am fost la Hounslow (la 12 mile de Londra) ca să urmăresc „cavalerie manoeuvre” [manevrele cavaleriei]. Şase regimente de cuirasieri, lăncieri, husari [împlătoşaţi]. Nişte bidivii aleşi pe sprânceană. Cavaleria grea dispune de cai deosebit de puternici, iar cavaleria uşoară foloseşte gonaci nu prea mari, deosebit de agili. La atelajele tunurilor trag cei mai frumoşi „carossier” (telegari), într-un ansamblu care se îmbină elegant. Trupele sunt bine echipate, potrivit misiunilor. Toate materialele sunt excelente, mai ales pielea. Dintre multele prejudecăţi care sunt difuzate la noi împotriva englezilor, acestea sunt cu totul eronate: că britanicii nu ştiu să călărească, că au şei proaste şi că nu se pot răsuci în lateral. Dimpotrivă, eu constat că sunt cavaleri pricepuţi, că stau siguri şi ţanţoşi pe şeile ungureşti. Zăbala este pusă corespunzător şi prinsă puternic, dar nu atât de strânsă şi de presată ca la noi, ci fierului şi părţii de sub bărbie le este lăsat un joc, necesar scopului dorit. Trupele au o ţinută corectă, nici prea crispată, nici nesigură. Fac multe exerciţii, cu mare rapiditate. „Attaque”-urile împrăştiate sunt cam lipsite de vlagă. Călăreţii sunt admirabili, în deplinătatea forţelor. Dintre husari, cele mai războinice chipuri par de-a dreptul maghiare. Sunt echipaţi corespunzător: coiful, dolmanul şi brâul sunt bine făcute, dar pantalonii nu li se potrivesc nicicum (nu sunt nădragii mulaţi pe picior ai husarilor noştri). Echipamentul ofiţerilor este cu adevărat înzorzonat. Nu se pune un accent exagerat pe respectarea formalităţilor şi a „Vorschrift”-ului (regulamentului), ca la noi. Am văzut ofiţeri, care mânau o căruţă, de pe capra vizitiului, în uniformă sau care călăreau cu o umbrelă în mână etc., etc. De remarcat faptul că toţi aceşti cai (ai trupelor, ai spectatorilor, cei înşeuaţi sau cei înhămaţi) erau obişnuiţi să se afle într-o mulţime; n-am prea văzut animale sălbatice, speriate, neliniştite. Eu am trecut printre ele cu o trăsurică „gig”.
În Anglia, soldatul este ceea ce trebuie să fie. Nu este elementul eterogen, cu sentimente ostile, un altfel de stat în stat; nu este instrumentul orb al pedepsei de temut şi al constrângerii din mâna unui singur om, care legiferează abuzul şi transformă legea într-o joacă. Nu este o garanţie a umilirii oamenilor, care, prin puterea de a genera teamă, fidelizează (ce termen ridicol!) poporul şi etichetează orice forţă progresistă cu stigmatul „revolutio” (revoluţie). Aici, nu numai că ei slujesc statul cu adevărat, ci servesc şi fiecărui cetăţean. Unde toţi sunt soldaţi, bineînţeles că devine implicit ca, în primul rând, organizarea militară să determine respectarea ordinii. Dar în statul unde există permanent o „armadia”, ea trebuie pusă, potrivit sentimentelor populaţiei, prin intermediul legilor, într-o stare care să determine dependenţa armatei de stat, astfel încât să devină nemijlocit servitorul şi gardianul plătit de naţiune, altminteri va decădea şi va ajunge să fie ajutorul şi apărătorul despotismului.
Am urmărit azi poliţia militară, care avertiza cu maximă politeţe trăsurile pornite să dea buzna şi le disciplina; iar, dacă vreun soldat imberb a acţionat cu un exces de zel, el a devenit imediat ţinta protestelor tuturor. „Răcanul” a chemat un ofiţer, care a cercetat cauza disputei şi apoi l-a mustrat pentru atitudinea necorespunzătoare dovedită.
Nu consider adevărată afirmaţia că de armata Angliei nu se leagă prea multe fapte respectabile şi, prin urmare, ea nu ar fi deloc dezirabilă. Este adevărat că cetăţeanul nu tremură de frica soldatului, iar omul liber îi dispreţuieşte pe mercenari, dar niciunde în lume cinstea nu este atât de adevărat ataşată de structura militară precum aici, unde ostaşul are parte de distincţiile binemeritate şi de răsplăţile cuvenite. Pentru a se bucura de cinstirea naţiunii, soldaţii aspiră nobil la o recunoaştere mai presus de medalii (uşor de obţinut prin linguşire sau intervenţii de sus). Poporul aşează cu recunoştinţă şi dragoste coroanele de lauri pe mormintele eroilor, ceea ce reprezintă cea mai potrivită răsplată pentru sudoarea din timpul luptei şi sângele vărsat.
Am vizitat „The British exposition”. Câteva picturi deosebit de frumoase. „Venus şi Adonis” de Titian este un tablou plin de o senzualitate fermecătoare. „Reposo” de Murillo (Sfântul Prunc se odihneşte în timpul fugii către Egipt). Dominată de linişte, [radiază] un calm înălţător. „Supliciul Sfintei Ecaterina” de Guercino denotă o „resignatio” (împăcare cu soarta) blândă.
Mergând către Oxford, am trecut de Uxbridge, unde frumosul parc al Ducelui de Somerset vine în stânga, iar în dreapta se află domeniul unui francez bogat. [A urmat] Beaconsfield. Vizitiul burtos şi bucălat mi-a informat că aici este locul de veci al poeţilor Edmund Waller şi Edmund Bürke. Am coborât într-o vale deosebit de frumoasă, pe o pantă abruptă, cu frâna pusă. [Aici se găsesc] multe mori de hârtie, printre care şi cele care fabrică materialul pentru bancnotele engleze. În dreapta e West Wycombe: cu o biserică faimoasă. O regiune foarte frumoasă, surâzătoare.
Întrucât în Rudgeley s-au adunat o mulţime de „Fox Hunter” (vânători de vulpi), am auzit mai multe păreri despre acest subiect. Cel mai bun judecător al unui cal poate fi numai un Fox Hunter, deoarece nimeni altcineva nu ştie mai bine ce poate un gonaci. Nu le plac cei pur-sânge, deoarece îi consideră fragili şi cu umbletul ţăpănos. Un adevărat „hunter” trebuie să aibă, în primul rând, un temperament bun (a good temper). […]
După-masă, am ieşit să călăresc împreună cu Mister Lackin. Împreună cu Sahländer, am pus o iapă brun-roşcată să sară destul de mult, aşa că, în cele din urmă, s-a întors şchiopătând, dar nu datorită salturilor de acum, ci deoarece îi intrase un spin în vâna piciorului din faţă, pe parcursul exerciţiilor dinainte de prânz. Deşi nu am bătut palma, am propus ca, dacă va fi complet vindecată şi îmi va fi trimisă în Oxford (cu o înştiinţare în prealabil), s-o cumpăr cu 60 de guinee. A acceptat imediat.
Seara m-am îmbăiat. Mi-a prins tare bine după ce toată ziua am îndurat zăpuşeala.

Traducere de Györfi-Deák György