Iuliu Maniu sub canonada comunistă

După 23 august 1944, Clujul a devenit un important centru al luptei comuniste pentru impunerea și difuzarea propagandei noilor stăpâni, numiți de ocupația sovietică în fruntea statului și a administrației regionale. Fiind vorba de orașul capitală al Ardealului de Nord, acolo unde s-a înstăpânit puterea horthystă în urma Dictatului de la Viena, s-a ajuns ca vajnicii eliberatori să trateze cu administrația maghiară, până la pronunțarea deciziei forțelor aliate cu privire la întregul teritoriu transilvănean. Noile forțe comuniste, aflate sub oblăduirea sovietică, au constituit aici o regională a PCR, în frunte cu prof. Teofil Vescan, care s-a preocupat imediat ca sectorul de presă românească să fie funcțional, deoarece propaganda comunistă trebuia să pătrundă cât mai adânc în popor, iar noile directive venite de la Moscova se cereau a fi cunoscute în medii sociale cât mai largi. Pe de altă parte, populația românească din Ardealul de Nord ocupat a fost văduvită, în cei patru ani de ocupație silnică, de orice posibilitate de a-și păstra limba, școala și administrația proprie. Astfel, în timpul ocupației horthyste, pentru dirijarea și organizarea rezistenței populației românești în fața ocupației extrem de agresive maghiare, a funcționat cu aprobarea ocupanților doar un singur ziar românesc „Tribuna Ardealului”, condus de Emil Hațieganu, care a încercat să țină piept acțiunilor discriminatoare maghiare, alături de singura revistă literar-culturală „Viața ilustrată” admisă, aflată sub jurisdicția mitropolitului Nicolae Bălan al Clujului. Toată presa românească s-a refugiat dincolo de granița de pe Feleac, la Turda, Alba Iulia, Sibiu, Brașov, dar și la București, unde ardelenii aflați în refugiu și-au creat propria lor presă, în frunte cu gazeta „Ardealul”. Răzlețiți de ceilalți și în mare taină, unii publiciști care au activat la presa clujeană, precum maniștii Constantin Hagea și Emil Boșca-Mălin, au reușit să se strecoare prin granița de la Feleac, poposind la Turda, apoi la Brașov, unde l-au ajutat pe Gh. Pop la redactarea „Tribunei”, mutată de la Cluj în orașul de la poalele Tâmpei. Revenit la Cluj, în 1946, Boșca-Mălin a mai condus o vreme ziarul „Voința Transilvaniei” (1944-1946), ca apoi să fie arestat și închis. Anii 1944 și 1945 au fost tot mai grei, deoarece orașul a fost împânzit de forțe sovietice, iar viața și activitatea celor două partide, cel Țărănesc și cel Liberal, a fost strict controlată, comuniștii urmărind cu mare atenție diminuarea puterii lor, îngrădirea și chiar lichidarea oricăror urme de influență în popor, prin restrângerea dreptului de proprietate jurnalistică, a procurării hârtiei și a puterii economice de care mai dispuneau forțele zise „burgheze”, până la îngrădirea lor definitivă. În aceste condiții, administrația și conducerea sovietică militară sovietică exercitau un control strict asupra orașului, recurgând în orice condiții la „ajutorul proletar” din partea Dermatei și a muncitorimii de fabrică, puternic maghiarizată, care urma strict directivele unor lideri maghiari, precum Jordaky, Demeter și alții, deveniți peste noapte atașați comuniștilor. Era la mijloc și masa puternică a studențimii, care dorea libertatea cuvântului și reîntoarcerea la normalitate, greu de admis în noile condiții. Centrul Regional PCR a scos destul de repede ziarul „Scânteia Ardealului”, ziar comunist, instituind un puternic centru de manipulare și izolare a fruntașilor celor două partide istorice. Oameni anume școliți, educați sau numai năimiți, erau infiltrați printre colectivele de la locul de muncă, fiind antrenați spre a demasca orice prezență sau inițiativă a acestora în orașele și satele Transilvaniei. Astfel, au fost lansate numeroase fumigene, amplificate de la un număr la altul, spre a clătina încrederea în partidul lui Maniu, mai ales că la Cluj acesta fusese foarte simpatizat și avusese un sprijin puternic în familia lui Romul Boilă, profesor la Facultatea de Drept și care era cunoscut prin semnătura sa de presă, Ohăbeanu. În perioada interbelică, el crease aici un trust de presă puternic, care, pe lângă cunoscutul oficios „Patria”, unde activa cu mare succes Victor Iancu, a fost reînființată „România nouă” de către fruntașul liberal Alexandru Lapedatu, ce încercase a forma o nouă echipă cu influență la public, prin atragerea mai multor condeie formate la Cercul Literar de la Sibiu, în speță Radu Stanca și Ion Negoițescu. Conștient că forțele democratice sunt încă foarte puternice, ziarul comunist va încerca să lovească încă de la început în personalitatea lui Iuliu Maniu, deschizând un război perfid și de lungă durată, urmărind număr de număr lansarea unor atacuri sistematice și convergente. Așa, de pildă, încă din primul număr al ziarului, acesta este acuzat că a refuzat să participe la lovitura de la 23 August, nedorind să colaboreze cu comuniștii la constituirea Blocului Național Democrat, inițiativă care a avut loc în vara anului 1944, când era tot mai previzibil că Germania a pierdut războiul din Răsărit. Blocul era menit să scoată țara din război, prin încheierea grabnică a unui armistițiu, prin ieșirea din Axă, înlăturarea dictaturii conducătorului Antonescu și instaurarea unui regim constituțional. Această propunere s-ar fi făcut la 20 iunie 1944, cu colaborarea Partidului Comunist, a celui Social-Democrat, a Frontului Plugarilor, a Uniunii Patrioților și a Partidului Muncitoresc și Țărănesc. Printre inițiatori s-ar fi numărat Emil Bodnăraș, Lucrețiu Pătrășcanu și grupul de generali din jurul Regelui. Noua formațiune constituită ar fi ținut mai multe ședințe, alcătuindu-se un comitet militar compus din generalul Sănătescu, Vasile Rășcanu, col. Dămăceanu și Emil Bodnăraș, care reprezentau cele patru formațiuni ce au alcătuit Blocul. Maniu este acuzat de a fi fost lipsit de viziune și că n-a venit în întâmpinarea dorințelor populare, făcându-se de râs cu tergiversările lui proverbiale. În numărul următor, ziarul a pus la cale și alte acuze la adresa lui Maniu, precum aceea că ar fi contribuit la „sabotarea lucrărilor Tribunalului Poporului”, și la reforma agrară din județul Someș. Articolele care îl vizează pe Maniu sunt însoțite de o „ediție specială”, exprimând bucuria locuitorilor Ardealului la vestea instaurării administrației românești în orașul Cluj. Comunicatul pentru popor este semnat de Petru Groza și Gh. Tătărescu. S-a lansat și un manifest, prin care se saluta noua situație, a revenirii la un Ardeal democratic, unit cu Patria Română democratică, prin care țara noastră intra în comunitatea popoarelor libere. În chiar acele momente de victorie, ziarul nu se poate abține de a-i numi pe vechii politicieni cu titulatura de „corbi”, într-un articol semnat de Sandu Bujor, care se războiește cu toți cei îmbogățiți fără muncă, împotriva cărora trebuie luptat. E momentul în care intră în joc și ceferistul Ioan Șoltuțiu din Dej, pe care cei din redacție îl vor folosi ca autor al unui serial demascator, în mod sigur confecționat în redacție, pus să analizeze câteva numere la rând, situația „dușmănoasă” a partidelor istorice, lovind cu predilecție în persoana lui Iuliu Maniu. Alte articole referitoare la situație va semna Teofil Vescan, care va saluta politica îndrăzneață a guvernului Groza și cea agricolă a slugii acestuia, Remus Zăroni. Un articol venit de la centru și semnat de Sandu Bujor va fi intitulat Omul din umbră, destinat a-l compromite pe Maniu, condamnând politica sa nefastă dusă de 27 de ani pe teren politic, prin care „infectează atmosfera politică a țării, inducând în eroare masele ardelenești, masele românești în general, mase dornice de adevăr și democrație reală și sinceră”, condamnând „pertractările interminabile, iezuitismul, aspectele teatrale ale «retragerilor» la Bădăcin, falsa sa modestie, probată prin politica echivocurilor studiate și acțiunile sale oportuniste, cu care a reușit timp de aproape trei decenii să prostească pe cei naivi”. Tot el l-a adus în țară pe regele uzurpator, Carol al II-lea, a cărui guvernare „a însemnat geneza dictaturilor și a întronării fascismului în România”. Nici Al. Vaida-Voevod nu e cruțat, fiind numit „bătrânul fascist”. Maniu este din nou terfelit pentru politica dusă în timpul războiului, calificat drept „omul din umbră”, cel care a stat în spatele multor acțiuni nechibzuite, soldate cu măsuri antipopulare.

Atacurile la persoana lui Iuliu Maniu se întețesc de la un număr la altul, întrucât acesta ocupă locul central al preocupărilor redacției, fiind calificat pur și simplu ca fiind „port-drapelul reacțiunii românești”, caracterizare pe care i-a dat-o Radio Moscova. Acuza principală are în vedere politica sa privitoare la minoritățile naționale, care l-ar fi definit prin modul ambiguu de a lua atitudine împotriva șovinismului afișat și a criticii conducătorilor maghiari, ațâțând mereu curentele naționaliste și șovine. În numărul 13 din 3 iunie 1945, s-a pus la cale o nouă lovitură, aceasta având în obiectiv compromiterea lui Maniu în postura sa de deputat în Parlamentul de la Budapesta, din perioada anterioară Marii Uniri. Un oarecare St. G. publică articolul Adevărata față a trădătorului Iuliu Maniu, prin care omul politic Maniu este prezentat ca un deputat necompetitiv în parlamentul budapestan, unde ar fi slujit interesele altora. Plecând de la cele afirmate de Iorga în lucrarea Istoria unei legende, Iuliu Maniu este acuzat că ar fi devenit sluga grofilor ardeleni, cerând nu luptă împotriva asupririi acestora, ci doar toleranță administrativă, și că și-ar fi dat „adeziunea la opresiunea și crimele monstruoase ale monarhiei austro-ungare”, înrolându-se ca voluntar în armata austro-ungară și ajungând apărătorul grofilor. Postura aceasta de loialist i-ar fi creat adevărata față de „reacționar și adversar al poporului din România”, deoarece atunci când a ajuns la cârma țării, a adus cu el vrajbă și șovinism. Acum sunt căutate în biografia sa alte aspecte vulnerabile sau interpretabile, menite a dezvălui mari scăpări de caracter. Pentru analiștii comuniști, el e un om politic eșuat, deoarece a adoptat o postură împotriva României (nr. 14 din 16 iunie), exprimând rezerve la unirea cu România, considerând că situația locuitorilor din Ardeal ar fi fost mult mai bună decât a celor de peste munți. Reținerile lui la unire ar fi generat „o politică trădătoare de neam, urmărind visul de a rămâne stăpân pe Ardeal, cum ar fi susținut în broșura Ardealul ardelenilor, tipărită clandestin în 1922 la Viena, din care citează unele fraze, prin care nu subliniază unitatea românilor, ci separatismul lor, el neomițând nicio diversiune posibilă în cadrul cârdășiei cu dușmanii cei mai înverșunați ai poporului”. În numărul 15 se revine asupra modului în care „a sabotat formarea frontului antifascist”, așezându-se de partea lui Antonescu și crezând în înfrângerea militară a Uniunii Sovietice. Dar de aici nu e decât un pas spre a-l declara „apărătorul legionarilor” (nr. 16), fiind numit de „Scânteia” drept „adevăratul conducător spiritual al legiunii”. Se învederează faptul că șeful legiunii, Zelea Codreanu, îl considera pe Maniu „cel mai luminat și mai corect om din țară”. La rândul lui, Maniu și-a exprimat încrederea în modul de organizare și acțiune al legionarilor lui Codreanu, fiind convins de „sinceritatea și loialitatea lui Codreanu”, mărturisind favorabil pentru căpitan. Prin intermediul lui Zaharia Boilă și Ghiță Pop, el s-ar fi întâlnit cu fruntașii Gărzii de Fier și a purtat grija legionarilor, iar după moartea lui Codreanu a continuat tratativele cu Horia Sima, visul lui fiind acela de a deveni „dictator al României”. Pentru a realiza acest deziderat, el s-a întâlnit la 4 septembrie 1940, la Ploiești, cu Antonescu, fiind însoțit la întâlnire de Mihai Popovici și Domocoș. În numărul 18, un nou articol vorbește despre Demascarea manevrelor lui Maniu, pe motiv că a continuat să calomnieze guvernul Groza, punând la îndoială sprijinul de care acesta se bucură în sânul societății românești, deoarece „reacționarii români își dau seama că timpul lucrează împotriva lor”.

Seria a doua a ziarului începe cu numărul 1 din 7 aprilie 1946. Chiar în acest număr apare articolul Românii, ungurii și maniștii semnat de Teodor Vâlcu, criticându-l pe Gh. Ohăbeanu, nepot al lui Maniu, pentru autointerviul intitulat Strâmbătatea din „Patria”, acesta fiind numit „omul care a susținut cu sinceritate și entuziasm toate regimurile dictatoriale și antisovietice”. Omul lui Maniu din Ardealul de Nord ar fi susținut în articolul incriminat din „Patria”, că 95% din români sunt țărăniști. Comuniștii nu vor să accepte acest adevăr, de aceea vor lansa noi atacuri la adresa lui Maniu, care ar duce o politică de învrăjbire națională. În tot ceea ce face, el blamează guvernul Groza și relațiile bune cu Uniunea Sovietică. Pentru a-l discredita se apelează din nou la trecutul său politic și la relația cu maghiarii, care au săvârșit mari crime și omoruri în Ardeal în 1940, autorul articolului arătând că noua putere respectă legile și se aplică pedepse pentru toți criminalii. Pentru a-l discredita se apelează din nou la criticile lui Ion Șoltuțiu, care califică guvernările maniștilor drept istoria maniștilor, istoria bâtei, a temniței și a morții (nr. 3), arătând că în timpul guvernării lor au fost desființate sindicatele muncitorești și au fost condamnați cei mai mulți fruntași comuniști. În timpul crizei economice au fost condamnați: Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Vasile Luca, Doncea, Petrescu, iar la Cluj, Emil Popa, Pavel Bojan, Stănescu și alții, încât își permite să întrebe în final: „Câte jertfe ați dat voi pentru libertatea poporului român?” Serialul semnat de Șoltuțiu pare a fi cea mai ingenioasă găselniță a ziarului, deoarece prin atitudinea acestui muncitor ceferist de la Dej s-ar exprima public chiar marele mase ale poporului român. Redactorii ziarului sunt convinși că punând la cale această infamie, vor atrage de partea lor cât mai mulți votanți și adepți. Așa că pentru fiecare număr găsesc câte o nouă formulă pentru a continua incriminarea lui Maniu și a partidului său, perceput ca principalul adversar în lupta electorală care se pregătea. Noua intervenție care îl vizează pe Maniu rezumă titlul serialului antimanist și anume: Adevărata înfățișare a maniștilor, acuzați că: „Au mințit totdeauna, mint și acum”, solicitând demascarea lor și traducerea lor în judecată prin sloganul: „Jos masca! Judecata vine și poporul nu iartă! Istorici sunteți și în istorie vă vom trimite”. Noile argumente se învârt în jurul problemei: „Ce înseamnă războiul pentru maniști” și cum au făcut ei din dl Markham un agent electoral. În final, ei vin cu sloganul de a-l înfiera pe nepotul său de la Cluj, solicitând: „Noi cerem ca Zaki Boilă să răspundă pentru afacerea Skoda și pentru că nu recunosc importanța URSS în noul model de viață din România”. Și mai departe: „Noi cerem, spune ziarul, ca maniștii să răspundă de ce sunt dușmanii URSS. Ei urmează să dea seama deoarece s-a pornit un «proces al marii trădări», care tocmai a început, prin împrocesarea lui Antonescu și Ică, purtătorii de vină, fiind susținuți de Maniu și Brătianu, iar aceștia «au aruncat țara într-un război, transformând țara în bază de atac contra popoarelor»”. Mareșalul Ion Antonescu și ministrul de externe Mihai „Ică” Antonescu vor fi declarați vinovați, fiind considerați responsabili de moartea a 600.000 de români, care au pierit pentru interese străine.

Informațiile furnizate de ziar aduc vești despre judecarea lotului VII de criminali de război, dar se vântură ideea că și Maniu ar trebui tras la răspundere pentru politica dusă în trecut, când, în anii 1924, 1929, 1933, 1941, Partidul său a comis crime împotriva clasei muncitoare, „pe care poporul român nu le va uita”. În consecință, Maniu ar trebui să răspundă „pentru cine și pe spinarea cui s-au făcut economii”. Concluzia e că „d. Maniu a dat mâna cu hoții” și a pus la cale demonstrații studențești la Cluj, pe care ziarul le califică drept „huliganice”. Laudă în schimb intervențiile muncitorilor maghiari de la Dermata, ce au atacat Căminul studenţesc „Avram Iancu”, răspunzând, ziceau ei, la „provocările studenților”, care, în timpul demonstrației lor, ar fi aruncat spre muncitori cu diferite obiecte, studenții fiind postați la geam spre a-i urmări. Situația falsă pe care o prezintă ziarul continuă cu articolul Muncitorii și studenții, semnat de Alex Popovici, care își arată indignarea față de revolta studențească, deoarece aceștia l-au huiduit pe delegatul Uniunii Populare Maghiare, au pătruns în Teatrul Național și au făcut scandal. Studenții, atacați de muncitorii maghiari, sunt numiți pur și simplu „fasciști”, exprimându-și pe față atitudinea antimuncitorească, prin faptul că au rupt în public exemplare din ziarul „Igazság”, iar grupul de maniști ieșiți din cămin au insultat-o pe dna Lepădăteanu de la Tribunalul Poporului, iar la 26 mai au intrat cu forța în sediul Tineretului Progresist, „înjunghiind trei tineri activiști” (?!). Acțiunile lor sunt calificate „acte legionare”, răspândind manifeste și acționând în colaborare cu conducerea partidelor dușmănoase față de guvernul Groza. Indicațiile ziarului sunt incriminatorii și dure, urmărind înăbușirea exprimării libere a studențimii, și atragerea ei de partea guvernului dr. Petru Groza: „Studențimea să urmeze exemplul muncitorimii conștiente”, întrucât guvernul se preocupă de soarta studenților, dar are de pus o țară la punct, pe care „propovăduitorii de azi ai «românismului» au dus-o la pieire. Aceia care au strigat: «Jos teroarea!» erau practicatorii ei, iar aceia care au strigat «Jos epurația!» erau cei care trebuiau înlăturați. Același semnatar al articolului, Alex Popovici, mai face o afirmație halucinantă: „După 23 august, administrația n-a putut intra imediat în Ardeal din cauza gărzilor lui Maniu, care au prădat și au făcut crime, după exemplul legionarilor și al horthiștilor”. Aliații au tolerat această situație, amânând astfel introducerea administrației românești în nordul Ardealului: „Sângele morților noștri, afirmă el, nu era destul pentru ca să sature pe Maniu și clica lui. Îi trebuia sânge străin, al popoarelor pentru care a promis libertate în 1918; îi trebuia panică în dosul frontului, voind să mai dea un ultim sprijin prietenului Hitler… Astăzi, nemulțumiți de ordinea instaurată de regimul democratic, Maniu și Brătianu încearcă prin toate mijloacele să o sape, ațâțând la ură și provocând conflicte. Cum să nu sprijine ei pe muncitorii și bancherii unguri, ca și cu Antonescu? Fiecare act antidemocratic, fiecare crimă, după modelul celor al gărzilor lui Maniu, periclitează integritatea granițelor. Clasa muncitoare din România va apăra regimul democratic și toți ațâțătorii la ură de rasă, care tulbură liniștea țării, vor fi striviți de pumnul greu al muncitorimii conștiente.”

Iată, prin urmare, că pentru aducerea fruntașilor PNȚ în fața justiției s-a mai găsit o crimă, cea legată de activitatea Sumanelor Negre, care au fost întemeiate de Iuliu Maniu, tocmai cu rolul de a-i apăra pe cei neajutorați, și a stăvili răzbunarea ungurească tot mai intensă. De fapt, miza cea mare pusă în joc era cea a alegerilor, a căror dată se apropia vertiginos. Din această pricină, guvernul a luat măsuri tot mai radicale spre a-l compromite pe Maniu, aducând în discuție publică soarta Sumanelor Negre, calificate drept „organizații teroriste”. Autorul articolului decreta: „Sumanele Negre au fost finanțate de Ministerul de Interne, condus de generalul Aldea, care urmează a fi anchetat. Situația din Cluj devine conflictuală, iar pentru liniștirea apelor este trimis aici Vasile Luca, apoi Lucrețiu Pătrășcanu. În timp ce Vasile Luca (născut László Luka) i-a găsit vinovați pe studenți, Laurențiu Pătrășcanu a avut o poziție mai nuanțată, arătând că studenții au răspuns la agresiunea din afară, ei apărând în viziunea sa drept victime”. Autorul articolului găsește că Pătrășcanu a greșit, deoarece a îndreptat tot focul criticii împotriva revizioniștilor unguri. Gazetarul exprima desigur punctul de vedere care îi incrimina pe români. Pătrășcanu a restabilit echilibrul, vorbind în intervenția sa de faptul că retrocedarea bunurilor românești este un act de dreptate. Pentru a ieși cu fața curată din situație, comuniștii au proiectat un congres al studenților și profesorilor democrați, subliniindu-se că România de mâine are nevoie de oameni cu carte și nu de bătăuși. În numărul 13 din 1 iulie, ziarul a adus vestea că Sumanele Negre, finanțate de Ministerul de Interne Aldea, au fost capturate. A fost constatată cu acest prilej și vinovăția Partidului Țărănesc, arătându-se că atunci când „marile mase muncitorești nu au mai putut suporta greutățile și prin greve au căutat să-și revendice drepturile, Maniu le-a dat gloanțe. Grivița, Lupeni, Ploiești, tot atâtea pete de sânge pe figura «Sfinx-ului»”, se spunea acolo. În discuția despre poziția studenților a intervenit și Maria Almășan, membră a Comitetului Executiv FDU, care a semnat articolul Manevre demascate, arătând că acel comitet studențesc condus de Anania „a încercat de a monta greve în toate centrele universitare, așa cum se arată în chemarea semnată de Valeriu Anania ca președinte. Acestui comitet fantomă ea îi răspunde acuzator: „Să înțeleagă domnul Valeriu Anania că încercarea sa a avut un scop politic, acela de a exprima încrederea în viitorul «guvern Maniu» , care nu se va întâmpla, iar «jocurile sale periculoase» nu și-au atins ținta”. În urma îngroșării situației la Cluj a avut loc Întrunirea Frontului Democrat Universitar, care a hotărât repararea căminului. Mai gravă a fost socotită declarația lui Lucrețiu Pătrășcanu, găsit țap ispășitor, pentru a face loc noilor comuniști proletari, întrucât acesta provenea dintr-o familie burgheză. Pentru a-l incrimina a intervenit însuși Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a redactat textul cu titlul Poziția PCR față de curente șovine și revizioniste, acuzându-l pe Pătrășcanu că a îndreptat focul principal împotriva revizioniștilor unguri și nu a accentuat răspunderea politică a partidelor istorice la întreținerea urii șovine. A uitat de asemenea să facă referiri la asuprirea națională la care a fost supusă în trecut populația maghiară din Transilvania și la provocările recente inițiate și conduse de către partidele istorice. Această poziție a fost detaliată de un alt semnatar al ziarului, Petre Aruncuteanu, care, la rubrica „Universitare” a condamnat faptele studenților români, arătând că „greva pornită și inițiată de aceste cercuri politice interesate, în frunte cu «părintele» Anania, ar fi o justă atitudine a studențimii”. S-a revenit la cursuri. Au loc mari adunări la Cluj cu V. Luca și V. Vaida, și deschiderea campaniei electorale a tineretului. În curând a avut loc și evenimentul major al anului, alegerile mult așteptate. Deși populația a votat cu Maniu și Brătianu, rezultatele au fost de partea BFND. La timpul cuvenit s-au dat informații despre constituirea comisiei electorale la Cluj, unde au avut loc mai multe adunări pregătitoare. În urma succesului mult trâmbițat, ziarul a publicat articolul A căzut masca, în care este luată în discuție atitudinea reacționară a lui Iuliu Maniu, elogiat de ziarul „Dreptatea”, care a publicat un portret laudativ al liderului țărănist, caracterizat ca „un mare democrat de factură europeană”, „întemeietor al umanismului românesc”, „mare creștin” și „mare vorbitor” (=orator), fiind numit printr-un cumul de epitete, „sfânt, ale cărui haine au împrumutat vraja tămăduitoare”. Or, după părerea presei comuniste, acesta a greșit foarte mult sub raport politic, refuzând să participe la actul de la 23 august, iar mai apoi organizând grupurile de apărători ai satelor, considerate de guvern „gărzi de criminali ce au însângerat Ardealul”, inversând rolul jucat de ele spre a accentua vina lui Maniu în fața poporului. Modul în care ziarul comunist a înțeles acest fenomen necesar e unul cu adevărat straniu, scriindu-se negru pe alb: „Cu un cinism rar întâlnit chiar și la indivizii cei mai înrăiți, președintele Partidului Național Țărănesc a recapitulat într-un discurs toate actele de trădare ce-i încununează cariera, alternând cu o criminală premeditare atacurile perfide”. Oamenii săi, pe care îi numește (Horațiu Comăniciu, gen. Rădescu sau Ion Domocoș), „pentru a nu cita decât câțiva din lotul principalilor îndrumători ai organizațiilor teroriste, plănuiau declanșarea războiului civil. De aceea, se condamnă amestecul partidelor istorice în organizarea bandelor de asasini, găsind totdeauna o scuză și o justificare pentru crimele lui Antonescu, care „neascultându-i sfatul a greșit foarte mult”. Se referă la cazuri izolate de exces al gărzilor pentru care nu se consideră vinovat. Autorul îi invocă pe generalul Aldea și pe Ilie Lazăr. Aldea a recunoscut legăturile cu partidele istorice, specificându-se zonele de activitate. Aldea a declarat că a avut cu Maniu trei întrevederi, și că acesta l-a recomandat lui Ionel Pop, în casa lui Aurel Leucuția, iar legătura era menținută prin Boșca-Mălin, care îl vizita des acasă, aducându-i și buletinul confidențial PNȚ. Era clar că prin astfel de mistificări, viitorul acestor partide era previzibil și că Iuliu Maniu trebuia scos din funcțiune. Realitatea e că alegerile pe care comuniștii le-au considerat o mare victorie au fost trucate. Într-un document al consulului Franței în România, Gabriel Richard, publicat în lucrarea Documente franceze despre Transilvania (Ed. Vremea, 2001) se afirmă: „Ceea ce caracterizează înainte de orice, campania electorală care s-a desfășurat la Cluj este imposibilitatea totală, absolută, în care s-a aflat opoziția, nu numai de a-și face cunoscute ideile și programul, ci și de a răspunde acuzațiilor adesea calomnioase aduse șefilor ei. Partidele de opoziție nu au putut ține nicio adunare, nu au putut publica niciun ziar, nu au putut nici să răspândească ziarele pe care mai au încă dreptul să le publice la București: «Liberalul» (brătienist), și «Dreptatea» (manist). Aceste două ziare au dispărut complet din circulație, cu câteva zile înainte de alegeri, la ordinul autorităților, care i-au amenințat pe difuzorii lor cu arestare și cu închiderea chioșcurilor de vânzare. Abia dacă au putut circula pe sub mână în perioada preelectorală câteva exemplare aduse de la București de călători și cei care le aveau riscau să aibă neplăceri destul de grave”. Alegerile de la 19 noiembrie nu au avut aceeași desfășurare în satele din jur. S-au dat și cifrele, toate schimbate, iar concluzia e: „Partizanii guvernului, care nu ignoră adevărata situație, nu-și ascund uimirea în fața atașamentului încăpățânat al maselor țărănești transilvane față de șeful Partidului Național Țărănesc. Autoritățile și-au salvat situația bruscând lucrurile și înlocuind tradiționalul bobârnac cu o lovitură de pumn, din păcate un pic prea brutală pentru a trece neobservată”. E concluzia care repune lucrurile în adevărata lor semnificație de atunci, și care devoalează cu lux de amănunte prigoana comunistă împotriva partidelor istorice, care au și fost scoase în afara legii la scurt timp. În istoria bulversantă a acelor ani, Iuliu Maniu a fost omul providențial care a rămas neclintit pe meterezele istoriei, așa cum justiția de astăzi a recunoscut-o.

Mircea Popa

(Articol apărut în revista Caiete Silvane)