Istoricul băilor minerale din Zalnoc şi legendele cetăţii

Localitatea Zalnoc este o străveche aşezare românească, de la a cărei primă atestare documentară se împlinesc 690 de ani.
Satul Zalnoc este atestat documentar la anul 13271, deşi în unele lucrări, precum monografia lui Petri Mór, se arată că satul este atestat între anii 1205-1235. De-a lungul timpului îl întâlnim sub următoarele denumiri: posesia Zanuk, la 1354, Zanok (1467), Zanek (1477), Zalnok (1605), Szanok (1628), Zalnoc (1633), Sanak (1635), Zánok (1702), Zanakul (1733), Zonok (1750), Zanoku (1850), Zalnoc, începând cu anul 1854.
Numele de „Zalnoc” ar proveni de la Cetatea Zanoc, iar unii savanţi îl consideră de Slav „Zaliv”, adică vale golf de mare; alţii îl derivă tot de la slavul „salnic”, care înseamnă unsoare, pământ gras, ceea ce nu rezistă realităţii, deoarece pământul de fapt pe care este situată localitatea este de calitate inferioară
În regiunea de Vest, la marginea satului Zalnoc, pe un deluşor pleşuv, se mai observă oarecare rămăşiţe din vechea cetate „Zanoc”, în care ar fi locuit contele „Zanuchi”. Acesta era căpitanul cetăţii sau şeful oficiului salinar, unde se lua vama şi expedia pentru toată Ungaria. Sarea era adusă aici de la Dej, iar transportul ei se făcea pe drumurile denumite de popor „drumuri părăsite”, cunoscute sub numele de „magnnum fossatum”.
Din punct de vedere geografic, localitatea este situată la extremitatea de nord-vest a județului Sălaj, pe următoarele coordonate: 47°22’16” (47 grade, 22 minute şi 16 secunde) latitudine nordică și 22°44’28” longitudine estică.
Din punct de vedere administrativ-teritorial, împreună cu localităţile Bobota şi Derşida, face parte din comuna Bobota (din anul 1968). Se învecinează la nord-est cu satul Bobota, la est cu comuna Sărmășag, la sud cu satele Dumuslău și Camăr, toate în judeţul Sălaj, iar la vest cu satele Cehalul românesc și Orbou, care aparţin judeţului Satu Mare.
Localitatea este aşezată pe valea pârâului Zănicel şi este înconjurată de dealuri cu înălţimi de 280-300 m. Dealurile Podireu, Braița, Togu Șterului, Codrișor, Dealul Tășnadului, care înconjoară satul sunt domoale, permițând oamenilor să-și amenajeze locuințe. În trecut, multe dintre aceste dealuri erau acoperite de păduri.
Din punct de vedere morfologic, Dealurile Togliceiului şi Camărului, formate din depozite paleogene şi miopliocene, sunt reprezentate predominant de rocile argiloase galbene cu frecvente benzi de culoare verde şi brună. La diferitele nivele, în formaţiunea argiloasă, pot fi întâlnite intercalaţii de pietrişuri cuarţitice, conglomerate şi gresii dure2.
În hotarul satului se observă o puternică fragmentare generată de apele de infiltraţie care pătrund până la stratul de argilă, pe care alunecă apoi stratele superficiale sub formă de brazde, de unde se păstrează şi toponime precum „Rupturi”, „Alunecări” etc.

Istoricul băilor minerale din Zalnoc

Băile feruginoase din Zalnoc, denumite Băile „9 Mai” Zalnoc, începând cu anul 1976, reprezintă un adevărat brand al localităţii. Ele sunt amplasate în centrul satului, în apropiere de biserica nouă, având în faţă un teren liber care la un moment dat era folosit ca piaţă (târg), unde localnicii ofereau spre vânzare unele produse (lapte, ouă, păsări, fructe), în special celor care veneau la tratament balnear.
Terenul pe care sunt amplasate băile a aparţinut unei femei pe nume Gafia Dohan, primit de la unchiul său, Ardeleanu, de loc din Copalnic-Mănăştur. Gafia a fost femeie săracă, muncind ca femeie de serviciu prin Debreţin, unde a învăţat şi limba maghiară. S-a întors în sat şi s-a măritat cu Onuţ Opre, fecior din sat. Au avut un băiat, pe nume George, care era mai isteţ din fire. Pe la anul 1850, copilul a descoperit în ograda casei lor un loc mlăştinos, cu o vegetaţie specifică mlaştinilor. A săpat, probabil pentru a căuta dacă exista vreun izvor şi a descoperit că apa care ieşea din pământ era roşiatică.
Moşierul satului, pe nume Lascai, a observat ciudatul fenomen şi a testat apa, intuind puterea ei vindecătoare. Făcând baie de mai multe ori cu apa adusă din grădina familiei Dohan a observat că într-adevăr are efect vindecător asupra reumatismului. A făcut o ofertă proprietarilor, intenţionând să cumpere terenul, dar aceştia au refuzat.
Observând şi ea puterea vindecătoare a apei, Gafia Dohan, numită şi „băicița”, a confecţionat vane de lemn şi cabine din scânduri pentru bolnavii care începuseră a vizita în număr din ce în ce mai mare „băile miraculoase” de la Zalnoc, în speranța vindecării afecțiunilor reumatice. Astfel că nu după mult timp, proprietara ducea banii încasați de la vizitatori „în ștergură”, după cum ziceau consătenii invidioși că a bătut-o norocul.
Gafia Dohan a avut patru copii și după cum se întâmplă de obicei, după moartea ei s-au certat, neputându-se înțelege asupra modului de exploatare a băilor, care aducea venituri din ce în ce mai mari. În aceste condiții, una dintre fiice măritată în Chegea, după Ioan Piroș, nemulțumită de cota parte a venitului pe care îl primea de la frații de acasă, din răzbunare și-a vândut partea ei cu 10 cruceri unui avocat din Tășnad, pe nume Pakai. Acesta a intentat un proces celorlalți co-proprietari, care a dus la licitația băilor, care au fost cumpărate de Kiș Ștefan. Neavând bani de investiții a vândut-o cârciumarului evreu din Zalnoc, pe nume Weintraub Martin, cu suma de 1000 florini. Noul proprietar a cumpărat și fântâna comunală, tot cu 1000 florini, după care a construit un conac somptuos, cu camere de oaspeți.
În anul 1912, după ce s-a îmbogățit, Weitraub Martin a vândut instalația băilor lui Covaciu Petru din Debrețin, cu suma fabuloasă de 166.000 coroane aur.
Situația terenului unde se aflau amplasate băile era cât se poate de favorabilă, fiind zonă de șes, cu climă domoală și scutit de vânturi. Instalațiile erau alimentate de la 10 izvoare, cu 14 cabine la început, în care venea apa prin apeduct, cu 32 de vane și un bazin comun, împărțit în două. Costul pe zi al camerei-cabine era de 1-3 coroane, iar taxa unei băi de la 72 fileri, până la 1 coroană. Avea două bucătării: una pentru creștini și una pentru evreii rituali. Exista un medic permanent, muzică, oficiu poștal, gara din Derșida la aproximativ 9 km. Zilnic putea primi 80-100 de vizitatori, care să facă o baie de ½ oră.
Apa a fost analizată pentru prima dată de profesorul universitar Dr. Lengyel Béla din Budapesta, în anul 1889 într-un laborator de chimie și a obținut următoarele rezultate: A) la 1.000 unități de apă: Natriu – 0.0314; Kaliu – 0.0075; Calciu – 0.2397; Magneziu – 0.0456; Fier – 0.0457; Aluminiu – 0.0013; Hidrogen cu săruri – 0.0016; Silicat cu săruri – 0.0626; Clor – 0.0374; Sulfat – 0.58820; Carbonat – 0.1740; Aluminiu în hidroxid – 0.0024; Litiu – disparent; Stronțiu – disparent; Mangan – disparent. Total – 1.2312; Sulf carbon CO2 – 02686; B) La 1.000 unități greutate %: Calciu ½ Ca – 57,74; Magneziu ½ Mg. – 18,22; Fier ½ Fe – 7,85; Natriu – Na – 6,57; Cadiu ⅓ Al. – 0,92; Aluminiu ⅓ – 0,67; Hidrogen – H – 7,93; Sulfat – ½ SO – 58,38; Carbonat – ½ CO3 – 27,94; Silicat – ½ SiO3 – 7,93; Clor – Cl – 5,08; Hidroxid – 0,67. Total – 100,00; C) Elemente constitutive socotite în săruri diluante. Sărurile socotite în carbonate la 1.000 gr. apă: Clornatrium – 0.0583; Clorcalium – 0.0044; Calium sulfat – 0.0116; Calcium sulfat – 0.8153; Natrium carbonat – 0.0195; Magnesium carbonat – 0.1595; Carbonat fier – 0.0945; Aluminiu hidroxid – 0.0037; Săruri – H2SiO3 – 0.0642; Stronțium sulfat – disparent; Litiu carbonat – disparent; Mangat carbonat – disparent. Cantitatea totală a elementelor solide diluate – 1.2312; CO2 – 0.2686; D) Sărurile socotite în hidrocarbonate la 1.000 greut. Apă: Clornatrium – 0.0583; Clorcalium – 0.0044; Calium sulfat – 0.0116; Calcium sulfat – 0.8153; Natriumhidrocarbonat – 0.0309; Magneziu hidrocarbonat – 0.2775; Aluminiu hidroxid – 0.0037; Săruri H2SiO3 – 0.0642; Stronțiu sulfat – disparent; Litiu hidrocarbonat – disparent; Mangan hidrocarbonat – disparent. Cantitatea tuturor sărurilor diluate – 1.4109; CO2 – 0.1407.
Din analiza făcută de profesorul universitar Dr. Lengyel se poate observa bogăția în fier și sulf, elemente minerale care au efect în cura multor boli precum reumatismul, migrenele, boli nervoase, „boli femeiești”, iar ca apă potabilă în bolile de stomac.
Sezonul balnear începea în luna mai și dura până pe la sfârșitul lunii septembrie. Vizitatorii se cazau în special la particulari, unde era mai ieftin. Într-un sezon, numărul vizitatorilor a ajuns să depășească 3.000 de persoane. În anul 1889 au avut 400 bolnavi, în 1891 – 534, totalul vizitatorilor a fost de 1.115, dintre care 914 au întrebuințat baia în scop de însănătoșire, făcând 2.618 băi. În butoaie s-au turnat 234 hl. apă caldă. În anul 1892 numărul vizitatorilor a crescut la 1.999 persoane3.
În anul 1920 proprietar al băilor minerale din Zalnoc devine evreul Engel Bernath din Săuca. Tot acum aflăm că mai exista o scaldă rituală a evreilor, situată pe „uliţa popii”, în apropierea băilor4.
Următorii proprietari, până la naționalizarea băilor, au fost Benczur Gabor și Ana5.
După naționalizare și colectivizarea forțată a agriculturii, în perioada cât președinte al CAP-ului Zalnoc a fost Liviu Oprea, băile au fost modernizate și redeschise în ziua de 9 mai, zi după care au primit denumirea de Băile „9 Mai” Zalnoc6.
În anii `80, în ziarul „Năzuinţa” apărea articolul intitulat „Băile din Zalnoc vă aşteaptă şi vă oferă condiţii excelente de tratament, cazare şi masă!” După ce sublinia vechimea şi importanţa băilor din Zalnoc, afirmându-se că erau printre cele mai vechi din Transilvania, se aducea la cunoştinţă sălăjenilor că băile au fost reamenajate şi redate în folosinţă, „oferind curanţilor condiţii dintre cele mai bune”. În continuarea articolului se aminteau noile amenajări şi proprietăţile terapeutice ale apelor minerale de la Zalnoc: „Blocul băilor a fost reconstruit şi compartimentat. În vecinătatea pavilionului central s-a construit o clădire administrativă cu 13 camere de cazare a câte două paturi, bucătărie şi sală de mese. Băile dispun şi de mai multe căsuţe.
Apa curativă este captată din două puţuri şi are următoarele proprietăţi: feruginoasă, sulfatată, bicarbonatată, calcică, magneziene, aluminoasă, hipotonă.
Indicaţii terapeutice. Apa de Zalnoc se recomandă în cură de diureză, în afecţiunile aparatului urinar, litiaze, pielonefrite şi în urmările după intervenţii asupra căilor urinare, precum şi în afecţiunile hepato-biliare, urmări după hepatită acută, hepatită cronică, în colecistitele cronice şi în deschineziile căilor biliare.
Ca tratament, se recomandă în special bolnavilor de artrită şi reumă, precum şi bolilor derivate din acestea”.
În finalul articolului se dau date informative legate de cazare şi programul băilor, care era între orele 8-22, iar duminica între orele 10-22.
După anul 1990, băile au fost cumpărate de către o familie de investitori români. Din păcate, situația financiară a băilor s-a înrăutățit continuu, ceea ce a dus la faliment.
În prezent, renumitele băi feruginoase de la Zalnoc sunt dezafectate și într-o nemeritată paragină.
Credem că dacă ar fi cumpărate de către un investitor serios și eventual ar fi accesate fonduri europene, băile s-ar putea revigora și redeveni brandul satului Zalnoc. În aceste condiții, credem că s-ar putea revigora și economia satului Zalnoc, care acum se găsește într-o scădere demografică îngrijorătoare.

Legendele Cetăţii Zalnoc

La fel ca în orice loc istoric mai puţin cercetat şi fără verdicte arheologice clare apar foarte multe legende locale, care s-au păstrat de-a lungul timpului. Este şi cazul Cetăţii Zalnocului, în tradiţia populară întâlnind şi astăzi o serie de legende cu „oroieşi”, artefacte miraculoase, comori sau cu celebrul haiduc Pintea Viteazul, al cărui nume s-a păstrat în toponimia locală (Masa Pintii sau Peşterea Pintii).
După cum se spune, însă, în fiecare legendă se păstrează un sâmbure de adevăr. De asemenea, fiecare legendă reprezintă o poveste transmisă din generaţii în generaţii şi constituie o parte importantă a patrimoniului imaterial.
În continuare, redăm şi noi câteva din legendele păstrate în mentalul colectiv al locuitorilor din Zalnoc, transmise mai departe generaţiilor noastre şi celor viitoare de eruditul preot Ioan Buteanu, care le-a publicat în serial, în ziarul şimleuan Plugarul, în anul 1924:
„În cetate a şezut de mult «oroieşi» (uriaşi). O fată de «oroieş» ieşind din cetate, când păşea de pe un deal, pe altul ajungea, şi a văzut un om arând cu şasă boi şi a zis cătră om: «Cum cutezi de scormoneşti pământul?» Luând apoi pe om cu boi şi plug cu tot în zadie, i-a dus la cetate la tatăl său, care a zis fetei: «Lasă-i fata mea, că aceştia vor domni pământul iar al nostru neam va peri». Nevasta «oroieşului» când fierbea păsuia (fasolea – n. M. Pop), punea oala la foc să fierbă şi până va clocoti îşi mâna bărbatul după cispă (ceapă – n. M. Pop) la Pereceiu, şi după sare la Dej.
În cetate a şezut Pintea cel viteaz dela Mogoja, cu ai săi voinici; beau şi mâncau şi se veseleau cu pretinii lui: Zâi – Marţi (Zăul Marte) cu Horia din Abrud, cu Racolţia, Şamşon din Bobota (din sciptură) cu Zvârtolomeiu (Bartolomeiu) şi Roja Şandor (tâlhariul vestit din pădurea Socaciului). Ei aveau multe bunătăţi strânse dela cei domni şi pivniţele cetăţii erau pline de vinuri. Pintea Viteazul a fost bun şi drept, deşi tâlhar – numai de acolo lua unde ferici în belşug toate. Masa Pintii cu scaunele erau – cioplite tot din piatră (şi azi se pot vedea în pădurea Ursoiu). Fata Pintei a trăit aici în cetate multă vreme, dar a dus-o tatăl său în cetatea Reteagului, unde şi azi trăieşte. E foarte frumoasă şi ademenitoare şi mulţi merg la ea, dar fata sloboade şerpi şi broaşte pe ei şi-i omoară.
La cetate, în vremile de demult, umbla o scroafă şi se băga afund sub cetate, iar când eşea toată era fărinoasă. Purcariul o pândea şi se duseră după ea şi văzu că scroafa deschide o uşe sub cetate şi se bagă afund într-o pivniţă. El intră după ea, acolo erau un bătrân frumos cu părul alb şi cu barba până în gerunţi. Văzu pluguri de aur căruţe de argint, căzi mari pline cu aur. Purcariul se repezi la o cadă să-şi umple straiţa, dar vai bătrânul s-a mâniat foc şi a voit să-l omoară, abia a scăpat cu fuga. Uşile pivniţei cu un sunet groaznic se închiseră şi mai mult nici locul unde a fost pivniţa nu s-a cunoscut, deoarece dealurile s-au rupt de zguduitura cea mare şi a învălit toată cetatea cu pivniţă cu tot în pământ. Dealul Hodlău cu vii, cu butuci cu tot s-a clătit atunci şi locul cetăţii s-a umplut de pământul ce a curs din vii. Acest loc azi e şes. Pivniţele cetăţii şi azi sunt pline de multe bunătăţi.
[Auzite dela Sabou Teodor a Teodorului Iloai, care s-a născut în 1823 şi a fost mulţi ani ca tiner slugă la moşul meu, preot Vasile Muste în Zalnoc (1823-1874)]”7.
„La săparea fundamentului cetăţii, armeanul Simai a găsit săbii, suliţe, blide şi bani vechi; însă nu de mare valoare au însă valoare istorică. Bani vechi la Zalnoc mulţi nobili şi boieri au ascuns fiind locul ascuns, cătră uricios unde până la 1880 chiar şi seara veneau lupi şi urşi în sat. – Bătrânii povestesc că în Hodlău este un fag în pădurea popească, a preotului Butean, sub care nemeşii au băgat un corn de galbeni; în satul bătrân-csinalos a fost un măr selbatic roşiu, sub care grofii Zanochi a ascuns un hurdău de bani. În grădina boerească a domnilor Lascai «numită Corbu» sub pădurea Braiţa a fost sub un goron o căldare de bani pe care o aflat cam în 1850, Gligore Timălui (Şandor Gligor) şi a devenit bogat tare. – În Codrişor în grădina lui Alexandru Nichită a Inseichi Ile lângă temeteul român numit Codrişor e ascuns cornul cel de aur al împăratului Traian dela Roma. Pe deasupra grădinii a trecut drumul lui Traian ce venea dela Oradea-Mare spre Moigrad la Porolissum cetatea vestită a Romanilor. – În cimitirul român «Codrişor» se zice că a venit noaptea nişte oameni cu 2 lăzi de bani pe care le-au furat dela Baia-Mare fiindcă noaptea a plouat puţin caii, două iepe, au alunecat n-au putut sui drumul, au băgat o ladă de bani în pământ afund de un metru şi nu au mai venit după ei.
În pădurea Brăiţa (cuvânt slav) precum în tăietura Chemini (grof Kemény) în satul bătrân, se tot găsesc bani vechi cu embleme turceşti din 1640 – Rogyos un ciurdariu de ungur din comuna Camăr în pădurea popească (a preotului Butean) numită Ursoiu sub masa Pintei a aflat o căldare de bani şi a devenit om foarte bogat.
Preotul Vasiliu Muste încă pela 1838 au cumpărat ogrăzile notariului Incze nobil de Mocsolya şi a găsit bani mulţi pe cari îi usca la soare, vara în grădină cu mălaiu, tot despre el se susţine că în vremea de răsmeriţă din 1848 de frica ungurilor, banii i-a ascuns sub altariul bisericei române, alţii zic că acasă i-a ascuns sub un păr selbatic (ce şi azi mai esistă) la cornul şiurei de unde mai târziu i-a scos şi a cumpărat de la nobilul ungur «Astalos» din Zalău pădurea ursoiu cu masa vestitului tâlhariu «Pinte». – Poporul aşa ştie că în ogrăzile «Pintea» şterceanul sunt bani, dar fiind apătoase cu conţinut de petroleum (fotogen) nu să pot săpa căci iese apă multă. – În ogrăzile Halgaş şi a ciobanului pe uliţa popii, apoi în ograda sfătului bătrân Fărcaş visavis de temeteul Codrişor încă sunt bani.
Craiul Racolţia dinpreună cu Pintea viteazul în temeteul Codrişor într-o zi şi o noapte au tot ars contracte de bani de ale domnilor din ţară; iar banii de argint şi aur i-au băgat în pivniţile cetăţii Zanoc, unde până în ziua de azi îi grijeşte un bătrân cu barba albă până la genunchi. Aproape de pivniţele cetăţii, în viele Hodlău sunt 12 pevniţe scobite în arină petroasă cari şi azi se folosesc, în aceste s-au ascuns poporul pe vremea turcilor, iar nobilii şi grofii şi-au ascuns comorile în iele. – În 1901 cu ocaziunea rigolării viilor preotului Butean (10 jugere) lucrătorii cugetând că vor găsi ceva bani, trei pivniţe ale preotului, fiind intrarea acoperită cu mult pământ, cu multă greutate le-au destupat şi intrând în ele au găsit numai ceva fiere ruginite şi oase de animale”8.
În concluzie, credem că localitatea Zalnoc, la fel ca multe alte localităţi sălăjene, are un bogat patrimoniu material şi imaterial care merită cunoscut şi valorificat mult mai bine decât s-a făcut până în prezent. De asemenea, credem că unele aspecte neelucidate până în prezent, precum Cetatea din Zalnoc sau satul bătrân dispărut, care a purtat numele de Csinalos, ar merita o cercetare sistematică din partea arheologilor medievişti.
Băile minerale din Zalnoc rămân, însă, brandul principal al localităţii şi o oportunitate pentru comunitatea locală de a se regăsi şi revigora, în condiţiile unei tot mai accentuate îmbătrâniri şi scăderi demografice îngrijorătoare a satelor româneşti.
Marin Pop
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)