Cea mai veche şi mai strălucită sărbătoare a creştinătăţii este Învierea Domnului, numită şi sărbătoarea Paştilor, adică ziua în care noi „prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului“, pe Hristos, „Paştile nostru“, Care „S-a jertfit pentru noi“ (I Corinteni 5, 7-8). Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştele a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În conştiinţa Bisericii noastre, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare creştină, ci şi începutul şi culmea tuturor sărbătorilor şi a praznicelor, după cum precizează şi Sfântul Ioan Damaschin: „Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor este şi sărbătoare a sărbătorilor“ (Cântarea a 8-a din Canonul Paştilor).
”În creştinism, denumirea de „Paşti“ (în ebraică „Pesah“ – trecere) pentru sărbătoarea Învierii Domnului s-a păstrat deoarece Însuşi Mântuitorul S-a folosit de acest cuvânt atunci când le-a vorbit Apostolilor despre apropierea sărbătorii Paştilor: „Ştiţi că peste două zile vor fi Paştile şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit“ (Matei 26, 2).
Întrebându-L pe Mântuitorul unde să pregătească Paştile, Apostolii au folosit acelaşi cuvânt: „Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?“ (Matei 26, 17). Este foarte posibil ca termenul ebraic „Paşti“ să fi trecut în vocabularul creştin mai ales pentru faptul că momentele istorice comemorate în cadrul sărbătorii noastre (Patimile, moartea şi Învierea Domnului) au coincis cu Paştile evreilor din acel an. Terminologia neotestamentară avea să influenţeze într-o măsură considerabilă viziunea creştinilor primelor secole, care înţelegeau prin cuvântul „Paşti“ atât Cina cea de Taină şi Patimile Domnului, care au avut loc în apropierea Paştelui iudaic, dar şi Învierea Domnului. Potrivit specialiştilor, săptămâna pe care noi o numin astăzi „Săptămâna Patimilor“ se numea în vechime Săptămâna Paştilor sau simplu, zilele Paştilor“, explică preotul paroh Nicolae Preda.
„Paştele Crucii“ şi „Paştele Învierii“
Referitor la sărbătoarea Paştilor, putem afirma limpede că, încă de la început, praznicul acesta a fost sărbătorit în toată lumea creştină, însă nu peste tot la fel. Izvoarele amintesc că în Biserica primară au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi Paştelui. Creştinii din părţile Asiei Mici şi ale Siriei, care aveau ca temei practica veche moştenită de la Sfinţii Apostoli Ioan şi Filip, luau în calcul ziua anuală sau lunară şi sărbătoreau mai întâi moartea Domnului („Paştile Crucii“) la 14 Nisan, apoi Învierea („Paştile Învierii“) la 16 Nisan, indiferent de ziua din săptămână în care cădea această dată. Partizanii acestei practici iudaizante mai erau numiţi şi „quartodecimani“, fiindcă sărbătoreau Paştile la 14 Nisan, adică în aceeaşi zi cu iudeii.
Iudaizanţii mai moderaţi („protopashiţii“) sărbătoreau Paştile duminica, însă întotdeauna legau această duminică de Paştile iudaic, chiar dacă de multe ori Paştile creştin cădea înaintea datei reglementare.
Cea mai mare parte a creştinătăţii însă (Apusul, Egiptul, Grecia şi Palestina) lua drept normă ziua săptămânală. Ei sărbătoreau, aşadar, moartea Domnului întotdeauna în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Învierea – în duminica următoare, care cădea totdeauna după 14 Nisan sau după prima lună plină, după echinocţiul de primăvară. Moartea Domnului sau „Paştile Crucii“ era zi de întristare şi era sărbătorită cu post prelungit până în ziua Învierii. Învierea Domnului sau „Paştile Învierii“ era zi a bucuriei şi se sărbătorea, ca şi astăzi, prin agape şi cine. Practica aceasta era fondată pe învăţătura Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
O parte dintre creştinii din Galia sărbătorea Paştile la o dată fixă: 25 martie sau chiar 27 martie.
Cele două denumiri originare ale Paştelui creştin („Paştile Crucii“ şi „Paştile Învierii“) au fost conservate de către Biserica Romano-Catolică, care foloseşte doi termeni diferiţi pentru a indica atât „Paştile Crucii“ (Pasqua di Passione), cât şi „Paştile Învierii“ (Pasqua di Resurrezione).
Stabilirea datei sărbătoririi Paștilor este strâns legată de astronomie
Diferenţele cu privire la modul şi la data sărbătoririi Paştilor au dat naştere la dispute şi controverse aprige între creştinii primelor veacuri, în special în cursul secolului al II-lea, când au fost înregistrate adevărate schisme. Uni-formizarea datei serbării Paştilor s-a încercat pentru prima dată la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325. Ca normă, Părinţii acestui Sinod au adoptat practica generală deja existentă în Alexandria, numită şi „computul pascal alexandrin“.
Potrivit calculelor astronomice, data Paştilor putea varia într-un interval de 35 de zile, adică între 22 martie şi 25 aprilie. Stabilirea datei Paştilor a reprezentat încă din primele secole o preocupare a Bisericii; începând cu secolul al III-lea au fost alcătuite „Pascalii“ (tabele care cuprindeau data Paştelui pe mai mulţi ani), care însă erau mai mult sau mai puţin imperfecte ca urmare a echinocţiului de primăvară, care nu era fixat peste tot la aceeaşi dată.
Sărbătoarea Luminii
Văzând în praznicul Învierii cea mai strălucită sărbătoare, creştinii au încercat în diferite moduri să exprime această realitate. Expresia desăvârşită a acestei înţelegeri o reprezintă fără doar şi poate imnografia, adică cântările din noaptea Învierii: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit“ (Cântarea a 3-a din Canonul Paştilor). Trebuie precizat însă că, alături de această viziune spirituală, s-a cristalizat la fel de bine şi o practică care se va generaliza începând cu împăratul Constantin cel Mare († 337), în sensul că, pentru a umple de lumină şi strălucire această sărbătoare, creştinii împodobeau cu lumini nu numai bisericile în care se săvârşea slujba Învierii, ci şi casele, oraşele, drumurile publice şi dealurile. Toate aceste lăcaşuri împodobite cu făclii înalte şi coloane de ceară sau torţe aprinse făceau din noaptea Învierii o noapte la fel de luminoasă precum ziua, o adevărată „sărbătoare a luminilor“.
Ouăle roşii
Prezenţa în creştinism a ouălor roşii este una simbolică şi reprezintă o altă mărturie clară a vechimii acestui mare praznic. În multe dintre mormintele vechi ale creştinilor au fost descoperite şi coji de ouă. Se pare că acest aliment nu lipsea de la agapele ce se făceau în acele vremuri. În antichitate, în special la egipteni, oul era simbol al lumii şi al eternităţii din moment ce forma lui pare a fi una perfectă şi fără început. Pentru iudei, dar şi pentru păgâni, ouăle erau simboluri ale creaţiei şi ale învierii. Creştinii, încă de la început, au legat de ouăle roşii simbolismul învierii neamului omenesc prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar şi pe cel al creării din nou a lumii, culoarea roşie însemnând Sângele Domnului cel curs pe Cruce pentru noi şi pentru a noastră mântuire. „Oul pascal“ reprezintă, pe de altă parte, simbolul văzut al învierii morţilor, a cărei garanţie este însăşi Învierea cea din morţi a Domnului, Biruitorul morţii şi al iadului.
Din tradiţia creştină mai ştim că Maria Magdalena s-ar fi înfăţişat împăratului Tiberiu cu un ou roşu şi i-ar fi spus: „Hristos a înviat!“. Există păreri potrivit cărora acest fapt ar fi generat intro-ducerea ouălor roşii în ca-drul sărbătorii Paştilor.
Pentru Fericitul Augustin, oul este expresie şi icoană a învierii morţilor: „Rămâne speranţa, care, după cum mi se pare, se aseamănă oului; căci după cum oul nu are sfârşit, aşa şi speranţa (în înviere) nu se termină niciodată“. Întrebuinţarea ouălor roşii în Biserică, la sărbătoarea Paştilor, reprezintă o practică nesigură, afirmă pr. prof. Ene Branişte. Cu toate acestea, ea a fost asimilată de Biserică; drept dovadă, avem în Molitfelnic chiar şi o rânduială specială în „Sfânta şi marea Duminică a Paştilor“, în cadrul căreia se citeşte rugăciunea de binecuvântare a ouălor şi a brânzei.
Paștele – sărbătoarea cu cele mai frumoase rânduieli liturgice
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai solemnă dintre toate sărbătorile creştine din timpul anului bisericesc şi ei îi corespund rânduieli liturgice dintre cele mai frumoase. Rânduielile liturgice din Duminica Paştilor sunt diferite de cele săvârşite în tot restul anului bisericesc, în sensul că nici Vecernia, nici Pavecerniţa, nici Miezonoptica, nici Utrenia şi nici Ceasurile bisericeşti nu mai corespund rânduielilor obişnuite. Aceste rânduieli vor fi săvârşite pe durata a şapte zile, adică până în Sâmbăta Săptămânii Luminate (la evrei, sărbătoarea Paştilor ţinea tot şapte zile). Cu alte cuvinte, în vechime, ca şi astăzi, sărbătoarea Paştilor se prelungea pentru o săptămână întreagă, timp în care se săvârşea zilnic Sfânta Liturghie.
