Înfrângerea magică a bolii și morții. Comunitatea urbană, modernă

Omul contemporan simte nevoia unei noi raportări la sacru sau, pur și simplu, are curiozitatea și dorința de a experimenta formule noi de gestionare a inefabilului. Claude Riviere vorbește despre vrăjitoria contemporană ca despre o variantă a unui sistem vechi de credințe, reprezentări și practici, mai incoerentă decât cea proprie comunităților tradiționale, dar extrem de productivă, față de care omul societății contemporane a dovedit o apetență neașteptată.

Pe scurt, asistăm la un reviriment – poate chiar mai vizibil decât în cazul religiei – al filonului magico-ritual (uneori sub forma practicilor vrăjitorești, alteori sub forme mai rafinate de mancii sofisticate, iar alteori doar ca simpatie pentru paranormal), prin ceea ce ar putea fi definit ca o continuă „seducție a magiei”, receptând aici magia în termeni mai apropiați de zilele noastre, ca fiind „ansamblul de proceduri magice executate în secret de un practician, vrăjitorul, pentru a satisface o cerere care antrenează acțiunea unui om împotriva altui om și care poate să provină fie direct de la oficiant, fie de la un terț pentru care el va acționa” (Dominique Camus, Puteri și practici vrăjitorești, trad. de Muguraș Constantinescu, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 5.), dar și în multiplele sale forme de manifestare din spațiul contemporan.

Descântătoarea satului are urmașe notabile, pentru că recusul la magie este tot mai frecvent apelat în lumea modernă, plină de deziluzii și avidă de spectacular. În ultimă instanță, magia este o formă de a trece prin situații de impas. Mai concret, apelul la magie se datorează, în opinia cercetătorilor antropologi ai fenomenelor magice actuale, unor factori sociali și culturali, cum ar fi criza modernității (care reclamă reașezări ale formelor de credință), amestecul culturilor într-o societate (fapt ce duce la descompunerea imaginilor lui Dumnezeu), dezrădăcinarea urbană (ce produce schimbări ale sistemelor de credințe), îndoiala generalizată în privința certitudinilor oferite de tradiție și necesitatea regândirii identității în căutarea modernă a sensului vieții (Claude Riviere, Socio-antropologia religiilor, trad. de Mihaela Zoicaș, Editura Polirom, Iași, 2000, p. 130.).

Indiferent de cauze și explicații posibile, un lucru rămâne cert: în continuare, și omul societății contemporane, similar confratelui său primitiv, își dorește să gestioneze puterea într-un mod care să îi fie favorabil (fie să ghicească viitorul, fie să-l înfluențeze, fie să-l schimbe), iar magia a rămas mai departe o formulă magistrală prin care puterea poate fi profitabil gestionată și direcționată. Fie că avem de-a face cu descântătoare sau vrăjitoare – în sensul de bioenergoterapeuți care posedă în mod real, dovedit și măsurat științific, puteri sporite, generate de diverse formule de acumulări energetice neobișnuite, fie că este vorba de pseudovrăjitoare sau impostoare notorii, acești manageri ai actului magic știu sau cel puțin mimează o gestiune a puterii care să favorizeze clientul. Iar acest lucru este cel mai redutabil garant al continuității magiei.

Astăzi, când magia terapeutică sau erotică  populară s-a mutat din satul tradițional în saloanele urbane, descântătoarele și vrăjitoarele au o altă „fișă a postului” și o ofertă actualizată, impusă de cererea de pe piața muncii. Ele ghicesc viitorul, folosind pentru divinație palma clientului, cărțile de joc sau de tarot, oglinda, ghiocul, globul de cristal; descântă oamenii deochiați, dezleagă problemele legate de dragoste, avere, înșelătorii între soți sau parteneri de afaceri, vindecă bolile, scapă de argintul viu și, fapt foarte interesant, dezleagă legăturile făcute de alte vrăjitoare; citesc în cărți, mai ales în zodiace orientale, sfințesc cu busuioc și taie cu cuțitul cu lamă de oțel; întorc pe dos hainele și oglinda, folosesc apă sfințită, descântă cu furnici atunci când este vorba de bani sau cu ață roșie și ață albă, ca de mărțișor; pun lumânări aprinse pe apă, prezic rezultatul alegerilor sau succesul politicienilor și deservesc ambițiile celebrităților și vedetelor.

Practicile magice reactualizate și adaptate la o grilă modernă ce include digitalizarea, informatizarea sau cibernetizarea par să redevină o soluţie eficientă de a şti cum va arăta viitorul, de a-l influenţa direct şi de a opera schimbări, de orice fel, în destinul personal sau colectiv. Astfel, șansele de succes vor crește, iar intențiile dușmanilor vor putea fi anihilate și sentimentul de securitate va reveni la cote normale.

Căutările omului comunității postmoderne, marcate de o acută lipsă de securitate în fața schimbărilor prea rapide din mediile economice și socio-politice, generează o reorientare a acestuia spre ceea ce André Juillard și Dominique Camus numeau „vrăjitoria zilelor noastre”: „recurgerea la magie (…) propune mai ales răspunsuri la starea de rău a societăţii actuale, având deci o funcţie securizantă. (…) Astfel se pot înţelege practicile şi ritualurile legate de magie ca tot atâtea spaţii individuale ale libertăţii de interpretare şi reintrepretare a prescripţiilor dogmatice ale Bisericii sau a conformismului elitist şi îngust al ştiinţei…” (André Julliard, Urgia sorţilor. Vrăjitoria zilelor noastre în Franţa, în Robert Muchembled „Magia şi vrăjitoria în Europa din Evul Mediu până astăzi”, Editura Humanitas, București, 1997, p. 280).

Dincolo de etichete, denumiri sau taxonomii, este important de remarcat că scenariul magico-ritual secționează mentalul colectiv într-o manieră știută: apelul la „soluția magică” se face, în continuare, în cazul unei „situații anormale” (situația anormală se traduce printr-o irumpere a nenorocirilor, prea importante și prea frecvente, situație pe care omul nu mai poate să o controleze și căreia nu-i poate prevedea sfârșitul – Dominique Camus, Puteri și practici vrăjitorești. Anchetă asupra practicilor actuale de vrăjitorie, trad. de Muguraș Constantinescu, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 63); practicile magice au rămas, ca scenariu, intenție și finalitate, relativ aceleași, doar că ingredientele, recuzita sau canalele de comunicare s-au adaptat realităților moderne (cărbunii au fost înlocuiți cu chibrituri, cărțile de joc cu soft-uri cibernetice, vorbele cu reclama media); autoritatea magiei provine tot din credință, receptată ca un fenomen individual și social, iar esența magiei rezidă în posibilitatea acțiunii la mare distanță și are ca fundamente constante similitudinea și contagiunea magică.

Și omul societății tradiționale, și cel modern, știau că „magia urmărește să trasforme lumea” (Claude Riviere, Socioantropologia religiilor, trad. de Mihaela Zoicaș, Editura Polirom, Iași, 2000, p. 128), așadar apelau la magie atunci când voiau să manipuleze destinul, să provoace un demers prejudiciator cuiva din invidie sau gelozie sau să își remedieze sănătatea. Insecuritatea resimțită în comunitatea tradițională era legată de slăbirea forței vitale a omului, animalelor sau mijloacelor sale de subzistență economică, concepția persecutivă asupra răului, văzut ca nenoroc personal, având ca efect stări afective împinse până la paroxism: boala, ruina economică, moartea, iar repetarea inexplicabilă a nenorocirii reclama apelul la vrăjitorie (practici divinatorii, erotice sau terapeutice, unde vrăjitorul mai mare trebuie să anihileze răul aruncat de vrăjitorul mai mic, apelând, pentru aceasta, la mijloace magice).

Motivația demersului magic este similară și pentru pacientul modern, nuanțele ținând de cotidianul contemporan: pierderea locului de muncă, ghinionul repetitiv, viitorul incert, destrămarea unei legături erotice, dorința de răzbunare, eșecul medicilor în vindecarea unor boli.

Într-un astfel de context, a bate în continuare la pas satele sălăjene în căutarea unor reminiscențe ale vechilor structuri magico-rituale terapeutice cu rol de „fentare” a destinului, a bolii și, deseori, a morții chiar, este un act recuperatoriu de primă urgență; descântecul, practica descântatului și babele descântătoare au devenit rarissime și se pot recupera aproape exclusiv la nivelul memoriei culturale, și aceea, deseori, trunchiată:

„S-o descântat de diuăki, s-o știut să să stingă cărbuni și să faci o cruce păstă ei și le-am dat la prunci să beie apa aceie.

Le cotau de diuăki, tătă lumea știa. Io i-am zis Tată nost și le stânjam cărbuni, făceam cruce păstă cărbuni și țupam apa aceie la țâțâna ușii și zâcea că cum să închide ușa de repede, așe să treacă de repede și diuăkiu după uom și restu să țupa la streșină. Așe făceau când plânjau pruncii, să treacă iute diuăkiu după uom, cum de repede să închide ușa.

Apa trebuia să fie ne-ncepută, de la fântână: meream și o scoteam dimineața. Da și din vale, da luam apa cum merea valea, nu invers. Țâneam cana așe, culcată, și luam apa cum curjea apa. Cărbuni luam din foc. Luam on cărbune mai mare și îl sfărmam cu cuțitu și făceam nouă cărbuni mai mici. Și începeam de la nouă, și îi număram de la nouă înjos până la unu, înjos. Cărbunii să aruncau în apă și sfârâiau tare și dacă să duceau la fund, zâceau că îi diuăket. Apă îi dădeam la copil să beie de trii uări și făceam cruce păstă el cu două jejete de la mâna dreaptă: păstă cap, păstă frunte, la kept și la tălpile de la picioare și îi dădeam să beie apă de trii uări. Făceam cruce cu cuțitu, de trii uări și zâceam Tatu nost. Era și o descântare, da io nu u-am mai știut.

On uom diuake când își întoarce capu și să uită direct în uăki. Atunci unu din oameni să diuake. La diuăki, ai rău de la stomac și amețești. Da cu cărbuni trece. Și la scrintit, să trăjea cu unsoare de porc.

La pruncuți se lega on picuț de fir roșu și cu o cruciuliță la mână. Era roșie, să fugă Sătana de el. Era bine că dacă l-ai lăsat singur pă copil în casă, în leagăn, lângă perinuța lui să pui on cuțit să nu să apropie lucru rău de el, că zâcea că Sătana să teme de cuțit. Și carte de rogăciuni” – Veronica Moș, Surduc – Sălaj.

„Pruncii să diuăkeau, da le stinjau cărbuni. Nu chibrite, ce cărbuni. Și la animale le poți potoli cărbuni și faci cu șepte cărbuni, faci de șepte ori cruce. Bei și o arunci afară, restu. S-o pus fir roșu la mânuță ca să fie repede, să nu-l diuată, că roșu prinde mai iute” – Rablău Maria, Surduc – Sălaj.

„Umblau strigoii la vaci și le luau laptele. Erau oarice femei din sat, am auzit; io nu am pățit, da așe am auzit. Vaca, când venea din ciurdă, nu mai vinea acasă, ce merea direct la ea. Nu ședea, da răjea și merea vaca acolo până îi desfăcea. Și erau femei care cotau, da nu la noi, ce pă sate. Mereau care aveau probleme acolo. Le descânta ceva” – Maria Pop, Surduc – Sălaj.

dr. Camelia Burghele, etnolog

(articol apărut cu sprijinul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, www.muzeuzalau.ro)