Groza. Mircea Groza

Sebastian Olaru

Cu şapca militărească trasă pe ochi, purtând o barbă de câteva zile şi haine kaki, pe Mircea Groza îl poţi vedea dimineaţă de dimineaţă, venind cu bicicleta, la piaţa din Zalău, pentru a cumpăra, direct de la ţărani, verdeţuri, brânzeturi şi poate chiar o bucată de slănină preparată tradiţional. Foloseşte bicicleta pentru că e mai sănătos, dar şi pentru că nu-i place şofatul. Modest, cu mult bun simţ şi cu o bicicletă la care nu renunţă indiferent de vreme, aşa îl ştiu zălăuanii pe cel mai vestit bucătar al Sălajului, pe cel care a reuşit să transforme o pasiune într-o meserie pentru care este apreciat în judeţ, dar şi în ţară.
„M-am apucat serios de gătit după ce m-am căsătorit”, îmi spunea glumind, cu câţiva ani în urmă, Mircea Groza. Lăsând gluma la o parte, Groza are, de fapt, o serioasă moştenire genetică în domeniul artei culinare. „E o tradiţie în familie. Bunica a fost socăciţă în Hida, în casele grofilor unguri şi ale evreilor mai bogaţi. A fost o persoană foarte ordonată şi a notat multe reţete. Şi mama a fost o foarte bună gospodină”, îşi aminteşte bucătarul care începând cu anul 1977 a umblat în foarte multe ţări, în calitate de angajat al defunctului Oficiu Judeţean de Turism (OJT), prilej cu care a văzut şi a adunat o sumedenie de reţete ale unor specialităţi culinare de pe toate meridianele globului, peste tot având uşa deschisă cu o sticlă de pălincă. Dintre bucatele din ţara noastră, le apreciază cel mai multe pe cele tradiţionale ţărăneşti, fie ele româneşti, maghiare sau evreieşti, dar şi bucătăria din imperiul roman, care folosea, nu întâmplător se pare, multe din ierburile ce cresc astăzi în perimetrul castrului roman de la Porolissum.
Încet dar sigur, Mircea Groza a devenit, de-a lungul anilor, un căutător şi un păstrător al reţetelor tradiţionale din Sălaj, pe care le pune în practică cu o dexteritate şi o plăcere greu de egalat. De la această plăcere i se trag multe emisiuni de televiziune, multe mese festive preparate pentru oaspeţi şi turişti care trec prin Sălaj şi, nu în ultimul rând, o apariţie consistentă în ultimul album de fotografie „ROST – Esenţe, gusturi şi stări româneşti”, al artistului fotograf Răzvan Voiculescu.
Am avut plăcerea să fac mai multe deplasări pe teren, în judeţ, cu Mircea Groza, în căutarea unor subiecte jurnalistice. Am fost împreună cu Mircea şi soţia lui în două locuri mai puţine cunoscute şi umblate, mai exact satul Stana – unde se află casa în care a locuit Onisifor Ghibu dar şi aşa-numita Casă a Ciorii, fostă reşedinţă a arhitectului maghiar Koss Karolyi şi satul de slovaci Făgetu – unde l-am găsit pe bătrânul ce a cântat pe scenă alături de Maria Lătăreţu.
Dacă eu am fost interesat de partea de documentare jurnalistică, Mircea Groza nu a pierdut prilejul de a mai aduna câteva reţete, de sarmale cu hribi şi cartofi sau de pălincă de cireşe amare şi de secărică.
Una peste alta, un om colorat într-o lume de multe ori cenuşie, un om cu care nu te plictiseşti niciodată pentru că ştia să povestească – nu doar să gătească – întâmplări care mai de care mai interesante, de la vânătorile clandestine ale lui Nicu Ceauşescu în Sălaj până la subiecte de actualitate.
Cam aşa îl văd eu acum pe Groza. Mircea Groza.