Marea Unire din 1918 a fost numită de Nicolae Iorga “cea mai mare faptă din toată viaţa neamului nostru” . Ea aparţine, desigur, acelei vremi şi acelei generaţii ca realizare, dar nu şi ca idee. Pentru că, fără îndoială, ideea unirii tuturor românilor nu s-a născut doar atunci, în 1918. Ea a venit dintr-o veche istorie şi a fost îndelung pregătită, în faţa altarelor şi a catedrelor, prin glasul unor vrednici preoţi şi dascăli ai mulţimii. Anul 1918 nu reprezintă, astfel, decât apogeul luptei naţionale a românilor, momentul în care “a biruit dreptatea” şi pentru ei, momentul în care şi-au desăvârşit unitatea naţională. O unitate firească, realizată la vremea potrivită, în deplină solidaritate naţională şi în consens cu ceea ce s-a petrecut în spaţiul central-european la sfârşitul primului război mondial .
Drumul spre Marea Unire a început, în primăvara anului 1918, cu Basarabia: „Noi am înfăptuit cel mai mare eveniment, ale cărui consecinţe sunt fără număr: suntem uniţi cu ţara mamă. La 1859, pe orizontul politic al Europei s-a ivit deodată un om nou, care a vrut să fie recunoscut. Acest om era România. În timp de 60 de ani, ţara aceasta unită din două principate slabe, s-a întărit şi s-a impus respectului Europei. Acum ea caută să adune la sânul ei şi celelalte ţări locuite de fiii neamului nostru. Cea dintâi asupra căruia a căzut norocul, este Basarabia, care astăzi se uneşte cu România.
Binecuvântat fie ceasul în care în minţile noastre s-a născut ideea de Unire! Urmările ei vor fi din cele mai binefăcătoare. Istoria va scrie acest act solemn cu litere de aur în paginile ei. Să dea Dumnezeu ca acest act istoric să fie ca un sunet de alarmă pentru unirea tuturor provinciilor româneşti răsleţite. Cu Dumnezeu, şi într-un ceas bun” .
Cu asemenea cuvinte se referea N.N. Alexandri la actul de dreptate istorică săvârşit la 27 martie 1918, în Chişinău. Atunci şi acolo, în numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării, instituţia reprezentativă a ţării, declara: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna de uneşte cu mamă-sa România” .
Şi unirea Basarabiei cu România a fost, într-adevăr, sunetul „de alarmă” pentru toţi românii din provinciile aflate încă sub dominaţie străină. Basarabia a fost prima provincie reunită cu ţara, prima care a dat speranţă, atunci când totul părea fără speranţă. Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, ştia şi el acest lucru: “Noi azi am făcut unirea. Credem că va veni un timp când vom face o unire şi mai mare ca cea de azi” . Profetice cuvinte. Vremea acelei viitoare mari uniri nu era departe, 1 Decembrie 1918 însemnând deplina încununare a vechilor dorinţe de împlinire a unităţii naţional-statale.
Procesul de unire a tuturor românilor într-un singur stat a început, aşadar, în cea mai asuprită dintre provinciile aflate sub dominaţie străină. În Imperiul ţarilor nu erau premise drepturi naţionale pentru alte popoare decât cel rus. Românilor li s-a interzis folosirea limbii, în acte oficiale, mai întâi, şi în şcoli, mai apoi. Cărţile lor au fost arse, biserica le-a fost rusificată. Viaţa le-a devenit un calvar. S-au făcut şi multe colonizări de populaţii străine, astfel că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, doar 48% dintre locuitorii Basarabiei se mai declarau români .
Iată însă că anul 1917 aduce vremea revoluţiei. Ţarul abdică. În Basarabia, la fel ca în celelalte provincii ale Rusiei, apar ziare şi partide cu programe şi revendicări naţionale. Popoarele îşi cer, în congrese şi adunări, drepturile fireşti. Se face propagandă pentru autonomie, autodeterminare politică, chiar pentru separarea de Rusia. Destrămarea imperiului era aproape.
Congresul soldaţilor moldoveni (la care iau parte şi voluntari transilvăneni, proveniţi din foştii prizonieri din armata austro-ungară) din toamna lui 1917, hotăreşte, la Chişinău, printre multe altele, formarea unui Sfat al Ţării pentru cârmuirea Basarabiei. Acesta era format din deputaţi aleşi de comitetele orăşeneşti, comisiunile judeţene şi comunale, corporaţiile profesionale etc., cu scopul de a coordona viaţa administrativ-politică şi a redacta proiectul de proclamare a autonomiei.
Sub preşedinţia lui Ion Inculeţ, Sfatul Ţării va proclama, la 15 decembrie 1917, Republica Democratică Moldovenească, ca membră cu drepturi egale în cadrul Republicii Federative Ruse. Tot în decembrie 1917, a fost format un organ executiv al Sfatului Ţării, numit Consiliul Directorilor, cu atribuţii guvernamentale.
În această vreme, erau revolte peste tot. Armata rusă era în plin proces de descompunere. În Chişinău, ca în întreaga Basarabie, domnea haosul, provocat de revoluţionarii noului regim bolşevic şi de soldaţii ruşi în drumul lor spre ţară. Se cere sprijinul românilor pentru asigurarea ordinii în Basarabia. Armata română este primită, în ianuarie 1918, cu bucurie de basarabeni. În Sfatul Ţării, generalul Broşteanu este salutat de preşedintele Ion Inculeţ, care informează deputaţii despre venirea trupelor române: “Scop politic nu au, nici nu au avut. Trebuie să înţelegeţi că de îndată ce bolşevicii au ocupat drumul de fier, oştile române au fost puse în cea mai mare primejdie. Românii nu-şi mai puteau duce de aici nici furaj, nici pâine, şi nu-şi mai puteau duce nici muniţia (…) ne garantează toate libertăţile noastre. Pe fraţii noştri care au venit cu acest scop, îi primim cu braţele deschise şi le zicem din toată inima: Bine aţi venit” .
Armata reuşeşte, spre nemulţumirea noului regim sovietic care rupe relaţiile diplomatice cu România şi confiscă tezaurul trimis spre păstrare la Moscova, să liniştească spiritele şi să asigure paza depozitelor, transporturilor şi căilor ferate, fără a se amesteca în treburile politice interne. De fapt, în tot ceea ce s-a făcut pentru unire din partea Vechiului Regat, atât în cazul Basarabiei, cât şi al Bucovinei şi Transilvaniei, armata română n-a avut nici un rol de constrângere, ci dimpotrivă, a deschis sufletul românilor basarabeni, bucovineni, transilvăneni, şi l-a unit cu cel al munteanului şi moldoveanului, dovedind existenţa conştiinţei naţionale la români, în toate provinciile din cele două imperii.
În cazul basarabenilor, această conştiinţă naţională a fost materializată în trei acte de importanţă covârşitoare. Astfel, la 24 ianuarie 1918, legând simbolic această dată de unirea din 1859, Sfatul Ţării proclamă independenţa Republicii Autonome Democratice Moldoveneşti. Şi constituie, în locul Consiliului Directorilor, un Consiliu de Miniştri.
Al doilea act este chiar proclamarea unirii Basarabiei cu România, de către acelaşi Sfat al Ţării, la 27 martie 1918. Hotărârea este luată cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 de abţineri. Actul unirii este primit, în numele guvernului român, în aceeaşi zi, de către premierul Alexandru Marghiloman: “În numele poporului român şi al Regelui Ferdinand I iau act de unirea Basarabiei cu România de aci înainte şi în veci! Trăiască România Mare!” . Regele Ferdinand a fost înştiinţat telegrafic de proclamarea unirii. Imediat, a adresat la Chişinău o telegramă, în care, printre altele, spunea: “Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în timpurile din urmă în inimile Moldovenilor de dincolo de Prut a primit prin votul înălţător al Sfatului Ţării o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe fraţii basarabeni revenind iarăşi la Patria Mumă. Aduc prinosul meu de călduroase mulţumiri Domniilor Voastre şi Sfatului Ţării, ale cărui patriotice sforţări au fost încununate de succes”.
Unirea Basarabiei cu România s-a făcut cu anumite condiţii, păstrând pentru Sfatul Ţării dreptul de a rezolva unele probleme. Dar, după unirea Bucovinei, proclamată la Cernăuţi (28 noiembrie) şi unirea Transilvaniei, proclamată la Alba Iulia (1 decembrie), Sfatul Ţării renunţă (10 decembrie 1918) la autonomia prevăzută în actul unirii: “În urma unirii cu România mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului şi a celorlalte ţinuturi ungureşti, locuite de români, în hotarele Dunării şi ale Tisei, Sfatul Ţării declară că Basarabia renunţă la condiţiunile de unire specificate în actul de la 27 martie a.c. fiind încredinţată că în România tuturor românilor regimul democratic este asigurat pe viitor. Sfatul Ţării, în preziua Constituantei României, care se va alege după votul universal, rezolvând chestiunea agrară după nevoile şi cererile norodului, anulează celelalte condiţii cuprinse în Actul Unirii din 27 martie şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România” .
Procesul început în martie 1918 era încheiat. Unirea Basarabiei cu România primea un conţinut deplin. Legile de unire au fost ratificate de primul parlament al României întregite, la 29 decembrie 1919, iar Conferinţa de pace de la Paris, din anii 1919-1920, le-a recunoscut. România era, “de fapt şi de drept, stat naţional unitar constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români” .
A venit însă pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, împărţirea sferelor de influenţă între Stalin şi Hitler şi un alt război mondial. În iunie 1940, prin ultimatumuri şi ameninţări, Stalin a anexat Basarabia şi nordul Bucovinei la U.R.S.S. Iar după război şi înfrângerea lui Hitler, a reuşit nu doar să păstreze ce a obţinut prin alianţa cu Germania, ci şi să-şi extindă dominaţia peste jumătate de Europă. Dar românii basarabeni, pentru care odiosul pact din 1939, deşi condamnat de toate părţile, continuă, prin urmările sale, să existe, sunt şi vor rămâne fii ai aceluiaşi neam românesc.
Note:
1 – Istoria Românilor, vol.VII, tom II, Bucureşti, 2003, p. 524
2 – M. Ştirban, Din istoria României, vol. III, Târgu Mureş, 1998, p. 41.
3 – Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente, Chişinău, 1995, p. 217.
4 – Idem, p. 215.
5 – M. Ştirban, op. cit., p. 58.
6 – F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, p. 269-271
7 – Unirea Basarabiei şi a Bucovinei …”, p. 142.
8 – Idem, p. 210.
9 – Idem, p. 215
10 – M. Ştirban, op. cit., p. 59.
11 – Istoria Românilor, vol. VIII, Bucureşti, 2003, p. 6.
Dănuţ Pop
