Dileme și nedumeriri cotidiene sau de veghe în lumea de azi (IX)

MOTTO: “Doar cine trăiește într-un turn de fildeș nu poate veghea la dilemele și nedumeririle din lumea de azi din România”. (Autorul)

• Un coleg din generația mea citește tot ce scriu și am scris. Uneori, face comentarii pertinente în ziar sub pseudonimul – CONIC. Parcurgând noile mele reflecții, m-a întrebat cu mirare – de unde mai născocesc atâtea meditații/cugetări, deși am ajuns la vârsta fără gânduri, cum consideră unii bătrânețea, dinaintea încheierii parcursului marii treceri, cum numea poetul Lucian Blaga viața omului. Cu toate acestea, eu m-aș putea autodefini la vârsta octogenară ca un om ce are “fruntea de gânduri plină”. Sunt gânduri ce mi se nasc privind zilnic ce se întâmplă în lumea noastră. Pot afla, fie urmărind emisiuni numeroase de televiziune, fie citind pe Internet ultimele noutăți. Nu mă satur să privesc nici spectacolul unic al străzii din zilele noastre, cu oameni tot mai grăbiți, mai îngrijorați de ziua de azi și cea de mâine, în condițiile în care prețurile te lasă spectator când mergi la cumpărături. Toate la un loc îmi sunt permanent un izvor de dileme și nedumeriri, de-aici autenticitatea lor. Retrăiesc și acele lecture beletristice în care personajele literare sunt în situații dilematice. Le fac prin reflecțiile mele cunoscute mai ales tinerilor de azi, care nu prea citesc decât foarte superficial istoria literaturii noastre, întrucât ea nu se mai studiază în școli în forma diacritică. De aceea, prezumtivii cititori ai scriselor mele sunt curioși de a ști cum au gândit lumea predecesori lor. Inserția livrescă din serialul meu ce-l public în “Magazin Sălăjean” nu-i un act de prisos, nu o etalare de cunoștințe, ci o sursă cognitivă cu mare valoare formativă și educativă. Toate la un loc, dau serialului și o anumită factură enciclopedică.
• Prin dilemele și nedumeririle mele, eu am găsit o modalitate de a pune în practică dictonul latin “Carpe diem”, adică trăiește-ți clipa, ziua de azi în așa fel încât să o consideri ultima din viața ce ți s-a dat! Trăindu-ți clipa, te deplasezi singur în lumea bucuriei, uitând măcar pentru moment de problemele existențiale tot mai grele și nu vei zice – “bătrânețe, haine grele” sau, cum spunea cu durere în glas un fost coleg și prieten, Strugaru Mitrofan – “urâtă-i bătrânețea!” Parcă și pentru a fugi de ea, s-a stins prematur și fulgerător din viață.
• Din dilemele și nedumeririle majorității cetățenilor români de azi: teama de a nu fi siguri că mâine nu vor avea un loc de muncă, deci frica de-a nu îngroașa rândul șomerilor; cetățenii nu au siguranța că odată ajunși în stradă, vor avea protecția asigurată. De ce această teamă, îngrijorare, spaimă? Zilnic, hoții sunt omniprezenți, se fură orice și de la oricine, inclusiv de la cerșetori; omucideri peste tot, a face o crimă nu-i ceva nou, se întâmplă în toate mediile, ucigașii nu se sperie că după inumanele lor gesturi, vor fi “cazați” la “mititica” sau în “beciurile domnești ale poliției”! Unora chiar le place acolo, scapă de grija zilei de mâine, este întreținut bine și gratuit! Vorba lui nenea Iancu – “Trai neică pe banii statului!” Văzând toate acestea îți zici: De s-ar trezi Vlad Țepeș, am rămâne fără păduri!
• O nedumerire mi se amplifică în fiecare zi. De ce legile românești sunt atât de blânde, de permisive cu răufăcătorii, inclusiv cu cei care, cu bună știință, omoară oameni? Un exemplu la îndemână cutremurător dar și revoltător: vinovații găsiți de moartea mai multor bolnavi în doar câteva zile. Pentru moment, unii dintre conducătorii de la ATI ai spitalului bucureștean “Sfântul Pantelimon” au fost reținuți, însă, au fost eliberați! Ce să mai cred sau ce ar trebui să mai faci azi în România pentru a fi sigur că vei suporta rigorile legii! În alte țări, legile nu-s atât de permisive și, mai ales, nu sunt încălcate. Acolo, există inclusiv condamnare la temniță pe viață. La noi, nu am auzit de așa ceva. Cele mai aglomerate spații din patria noastră nu sunt piețele, nici sălile de spectacol, ori stadioanele. Sunt penitenciarele. Dacă ar fi aplicate corect legile, ar trebui să construim nu fabrici productive, ci închisori! Tristă realitate în plină “înflorire”.
• Cum definesc eu viața unui om fără dileme sau nedumeriri cotidiene: “O viață fără gânduri este ca marea fără valuri, muntele fără înălțime, cântecul fără melodie, ziua fără lumina…”
Un astfel de om este mulțumit cu soarta ce i s-a dat, dar și cu etnogeneza neamului din care face parte. Așa este și eul empiric dintr-o celebră poezie a lui Geo Dumitrescu (1920-2004, poet și traducător roman): “Slav, aș fi fost de eram latin,/ Latin aș fi fost de nu eram și dac,/ Dar a ieșit așa: să fiu român,/ și eu cu soarta asta mă împac!” (“Inscripție pe o piatră de hotar”)
• Întrebat de ce iubește femeile, Petre Țuțea (1902-1991, filozof, autor al celor 332 de vorbe memorabile, considerat “Socrate al României”), acesta, fără ezitare, deci fără nedumeriri, a răspuns: “Îmi plac în primul rând pentru că au farmec și apoi pentru că fac oameni!” Un răspuns excelent, logic, pe măsura reputației ce-o are filozoful în țara noastră. Mircea Cărtărescu a publicat un volum de nuvele “De ce iubim femeile”. Volumul s-a vândut ca “pâinea caldă” și datorită titlului, prețuitorii de carte crezând că avem de-a face cu texte de dragoste. Nu-i adevărat, narațiunile nu au conținut erotic.
O concluzie, la ce am scris până aici: “Un om fără gânduri, nu va fi niciodată unul dilemmatic!”
• O cale ușoară de-a ieși dintr-o dilemă. Ea presupune, însă, două condiții – să fii inteligent și să ai umor. Voi da un exemplu concret. Este un text pe care l-am citit mai demult într-o revistă umoristică. Un bărbat este întrebat de o tânără care-l simpatizează – ce nevastă își va lua, una frumoasă s-au una deșteaptă. Tânărul îi răspunde: “Draga mea, bărbații stau totdeauna în cumpănă dacă să-și ia o nevastă frumoasă sau una deșteaptă. Mie nu-mi mai trebuie nici una, nici alta! Eu te iau pe tine!” Așadar, avem în acest caz un îndrăgostit hotărât!
• Întrebat de un tânăr ce limbaj este bine să folosească, eseistul și filozoful Gabriel Liiceanu, directorul Editurii “Humanitas”, i-a spus: “Îți alegi locul social după cum vorbești. Dacă ții cu tot dinadinsul să stai în subsolul societății, atunci vorbește în așa fel încât să batjocorești limba.”
• Răspunsuri pentru cei nedumeriți de ce la anii mei încărunțiți mai scriu dileme și nedumeriri cotidiene, în loc să-mi scriu testamentul, le voi răspunde alegând “cuvinte înaripate” datorate unor cărturari pe care-i prețuiesc fără tăgadă: Descartes – “Cuget, deci exist!” Așa și eu, scriu – semn că mai exist. “Puterea de a gândi și în cântec al omului, îl face pe acesta să poată fi un etern adolescent, adică un om cu sufletul și spiritul nealterat!” (Nichita Stănescu) “În mintea unui om există mii de gânduri, pe care el nu-și dă seama că le are până nu le așterne pe hârtie.” William Thackeran, 1821-1863)
Proverb chinezesc: “O pasăre cântă nu pentru că așteaptă un răspuns, ci pentru că are de oferit un cântec.” Eu scriu pentru că am încă “fruntea plină de gânduri.” (Apud poezia “Sara pe deal”, de Mihai Eminescu). Marin Simion: “Nu anii dau vârsta maturității, ci modul cum gândești.” Adesea m-am întrebat îndemnat de curiozitate – dilemă: “De fapt, cui dăm noi vârstă? Trupului? Gândirii? Felului de-a fi și de-a trăi viața, de-a ne simți cineva, de-a fi ca om?”
“Sufletele cele mai alese își fac din întreținerea gândurilor răsplata cea mai mare.” (Michel de Montaigne, părintele eseului)
“Atât ești, cât exprimi.” (George Călinescu)
Într-adevăr, cuvintele sunt haina în care ideile se fac cunoscute și înțelese. Adevărata valoare a unui gând nu trebuie judecată după intențiile autorului său, ci după efectul ce-l are în viață, după ecoul său în rândul cititorului.
Normal ar fi ca măcar la epilogul vârstei a treia, să am “înțelepciunea unui proverb”. Greu de ajuns aici într-o lume tot mai “ploată și poluată” de dileme și nedumeriri.
• O noutate în textele mele prin care îi invit pe cei care mă citesc cu plăcere să găsească și sensul unor întrebări – dilemă: de exemplu – Care este cel mai lung cuvânt în limba română care citit invers înseamnă același lucru? Fiindcă sunt la prima experiență de acest fel, ofer eu răspunsul: AERISIREA. Iată-mă și eu în ipostaza lui Dan Negru, invitând lumea la “Jocul cuvintelor”.
Propun cititorului și în mod de a mă exprima tipic dilematic sau nedumeritor, să nu zic prețios/ori livresc peste măsură.
• Știți care-i modul cel mai subtil de-a ieși dintr-un labirint (unele dileme sunt adevărate labirinturi)? Răspuns: “Un mod de a ieși dintr-un labirint, dintr-o încărcătură este de a găsi “Firul Ariadnei”. Expresia aceasta se utilizează pentru un mijloc de îndrumare, ca un fir conducător ce ne înlesnește să ieșim dintr-o încurcătură, dintr-o situație întortocheată ca un labirint.
• Sunt în țara aceasta foarte mulți oameni care prețuiesc limba română nu doar folosindu-i cuvintele, ci și preocupându-se de cultivarea ei, de apărarea ei de “stricătorii de limbă”, de cei care exagerează promovând așa-zisa ROMGLEZĂ. Alții, mai puțin optimiști privind viitorul limbii române, se întreabă, când ar fi posibil să dispară această limbă “ca un figure de miere”? Acestora le-a dat un răspuns pertinent, regretatul critic și istoric literar Nicolae Manolescu: “O limbă poate dispărea nu numai dacă nu este vorbită, ci și dacă este vorbită atât de prost încât își periclitează identitatea, care stă în rădăcinile ei”.
• Această lungă vară fierbinte cum n-a mai fost încă în istoria noastră din ultimele decenii, a adus românilor numeroase situații neobișnuite care le cer acestora soluții pline de necunoscut, adevărate dileme înflăcărate – să recurgem la religie, la jocuri magice, ori la soluții științifice prin a învăța și mașina de a produce/a provoca cerul să se încumete să deschidă robinetul, așa cum iarna “cerne nori de zăpadă cristalină” prin mașinile ce aduc ninsoare artificială pe pârtii. Vara imposibilei răcoriri nici la umbră (și aici temperaturile sunt de 40 de grade și mai bine), le aduce aminte iubitorilor de poezie – “Moartea căprioarei”, de Nicolae Labiș, poetul ucis de “Pasărea cu colt de rubin” la o vârstă când poetul era în plină glorie literară. Prin poezia “Moartea căprioarei” cititorii iubitori de “cuvinte potrivite” pot cunoaște un mod de-a dreptul superlativ de-a reflecta un fenomen netrecut prin imagini ce te cutremură pur și simplu. Avem aici însemnele concrete ale marii poezii românești ce după perioada realismului socialist a renăscut, iar cel care a dat semnul la semnalul acestei renașteri poetice a fost Nicolae Labiș, “albatrosul ucis al poeziei noastre”, cel de la care am moștenit două volume: “Primele iubiri” și “Lupta cu inerția”.
• Reproduc începutul poemului-capodoperă labișiană, “Moartea căprioarei”: “Seceta a ucis orice boare de vânt./ Soarele s-a topit și a curs pe pământ./ A rămas cerul fierbinte și gol./ Ciuturile scot din fântână nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri.”
Din nou cel mai nedumirit din mine întreabă retoric: de ce în școli nu se introduc astfel de creații lirice, emoționante prin mesaj, dar și prin imaginile artistice de-a dreptul superlative, modul de text ca factură pastel, dar și de meditație. Nu mai vorbesc de finalul poemului, ce pare desprins dintr-o tragedie antică, dar și cu o încărcătură ideatică deosebită. Ca să trăiască omul, în multe situații el trebuie să ia dreptul la viață al unor viețuitoare nevinovate, precum CĂPRIOARA. Tulburat, copilul din poem mărturisește: “Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, și-aș vrea…/ Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!/ Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!/ Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!”
Deci, exist, supraviețuiesc. Trăiesc! Dar, cu ce preț! Iubesc foarte mult căprioarele. Pentru mine ele sunt un simbol al gingășiei, al frumuseții, al ființei pline de viață. Mereu le-am considerat “adevărate balerine ale naturii!”
• O nedumerire a multor contemporani. Într-o epocă a digitalizării, Internetului, atâtor posturi de televiziune, o epocă în care tehnica sofisticată este prezentă peste tot și mereu în înnoire, multă lume, chiar în rândurile unor pretinși intelectuali, consideră că literatura, cultura în general, este una chiar de prisos, o pierdere de vreme, o “Cenușăreasă”. Acestor nedumeriți, mulți adepți judecăților fără rost, mult prețuitul de mine Andrei Pleșu, adevărat model de intelectual, le răspunde într-un text al său: “Cultura e facultatea de a decide ce e de făcut când nu știi ceva, cum să pui întrebarea, la ce ușă să bați, în care orizont să te miști”.
• Dacă alte țări ar avea o cultură atât de bogată precum a noastră, ea având valori de talie universală, s-ar mândri cu ele și nu le-ar lăsa într-un con de umbra, ferite nu de căldură, ci de atenția, interesul oamenilor încă iubitori de cuvântul scris. Este și cazul scriitorului Octavian Paler, un reprezentant de prim raft al eseisticii românești. Din cărțile lui Octavian Paler (1926-2007): “Umbra cuvintelor”, “Apărarea lui Galilei”, “Scrisori imaginare”, “Polemici cordiale”, “Viața pe un peron”, “Un om norocos”, “Viața ca o coridă”, “Autoportret într-o oglindă spartă”. Ca om, a trăit doar în lumea cărților, a fost un mare singuratic, nu a avut vocația prieteniei, cum singur a mărturisit. Cărțile lui sunt adevărate opere de înțelepciune, poți extrage din ele citate memorabile și pentru n situații de viață. Un singur exemplu, deși ca mare admirator al lui, mi-e foarte greu să aleg .Citatul pe care-l propun este o adevărată “lecție” de ceea ce nu trebuie să uite esențial omul în viața sa, adică să aibă timp pentru sufletul său: “Când oamenii vor rezerva mai mult timp și pentru ei însuși, vor fi mai fericiți. Avem timp pentru toate. Nu e timp pentru tandrețe. Când să facem și asta, murim.” Pentru mine, ca prețuitor fără rest al scrisului său, o astfel de idee-opinie-concluzie existențială, este o mare surpriză. Pledează pentru tandrețe, un intelectual de raftul întâi, care toată viața a trăit singur! Nu degeaba ne spune că marile spirite creatoare sunt și mari enigme ca oameni! Oricum, ideea din citatul reprodus, este una ce exprimă un adevăr de care prea des uităm, magnetizați de alte interese sau plăceri. Uităm că orice profesie am avea, ce preocupări deosebite ne rețin atenția necontenit, să nu uităm să dăm glas nu numai prin vorbe și sentimentelor umane ce ne fac viața mai frumoasă, mai suportabilă și ne feresc să ne înstrăinăm de cei dragi nouă ca semeni, preferând alte bucurii. De ce să nu-i dăm dreptate autorului “necuvintelor”, Nichita Stănescu, cel care în poezia “Leoaică tânără, iubirea” sugerează că iubirea este “regina sentimentelor”! Nu din pricina iubirii s-au născut mari războaie, mari tragedii, dar și mari împliniri? A nu se uita una din operele “Iliada”, “Romeo și Julieta”, dar și, Sonetele” lui Petraca, faptul că și Nichita Stănescu, atunci când, în sfârșit, a întâlnit femeia pe care a iubit-o și care l-a stimulat creator, el a scris cele mai bune volume de poezii ale sale.
• O dilemă nevinovată cotidiană. Cum e mai bine să spui: “ori eu, ori tu” sau să spui “și eu, și tu”? Desigur, a doua variantă este cea de dorit pentru că ea nu izolează oamenii unii de alții, e frumos și “roditor” dacă colaborează și să nu uităm că într-o prietenie, relație adevărată, nu există ierarhii. Când ele apar, prietenia nu mai este ce-ar trebui să fie! Inclusiv lumea a început cu Adam și Eva, deci în doi.
• O realitate și mai multe nedumeriri. Realitatea – azi, bucuria lecturii, la toate vârstele, este pe cale de dispariție! Cine-i de vină, pe cine să punem pe banca acuzaților? Pe profesorii de citire, pe părinții ce nu-i obișnuiesc să citească încă de mici, pe modul cu totul neatractiv în care se scrie azi beletristica, concurența altor factori ce-i atrag pe om sprer a-și petrece timpul? Toți factorii enumerați au o parte de vină și nu divină. De-a dreptul divină ar fi acel factor care l-ar face, mai ales pe tineri, să iubească lectura ca izvor de înțelepciune. E foarte greu, vorba lui Marin Preda din romanul “Moromeții” – “timpul nu mai avea răbdare”. Azi, lista de valori, preferințe de toate felurile s-a schimbat, de aceea și judecata faptelor, a oamenilor, trebuie să fie făcută prin alte prisme. În România anului 2024, a fi un tânăr Cool, presupune alte criterii decât au fost mai ieri. Azi, “Patul lui Procust” a fost trecut în “Muzeul amintirilor de până mai azi”. Pe zi ce trece, el va deveni mai neîncăpător pe scena reușitelor, bucuriilor, preferințelor, s-au schimbat criteriile, ele au devenit mai dinamice și foarte multe dintre ele devin repede “perisabile”. Noutățile stau la rând cu duiumul. Și-atunci, vom zice, ne vom întreba – vor crește în viitor dilemele și nedumeririle oamenilor? Nu cred, vor dispărea cele vechi, erodate și noutățile de toate felurile vor aduce altele mai sofisticate. Astăzi, nu mai putem zice precum poetul Grigore Alexandrescu în epoca modernă (1830-1860) că “minuni în lumea noastră nu văd a se mai face”! De-ar reînvia, Alice, s-ar trezi din clasica “Țară a minunilor” de odinoară și s-ar minuna de cea nouă!
profesor Octavian Guțu,
Șimleu Silvaniei