Dileme sau nedumeriri cotidiene sau de veghe în lumea de azi (VII)

Motto – „Privește în jur: cele mai multe capete sunt niște muzee de idei fosile.” Lucian Blaga

• Când apar în viața noastră dilemele și nedumeririle? De menționat că cele două aspectE, în parte sinonime, nu le dobândim prin naștere, nu sunt transmisibile de la părinți la copii, precum anumite particularități de natură moral-spirituală, îndeosebi memoria, gândirea, harul creator într-un domeniu (literar, artistic, sportive) etc. La rândul nostru, puține aspecte ce țin de tema reflecțiilor mele le putem lăsa “moștenire” copiilor noștri. Cele mai multe dileme și nedumeriri ne apar când începem să nu ne putem explica ceva, când ni se năruiesc certitudinile sau atunci când viața nu ne validează anumite principii după care ne conducem/orientăm, acționăm în viață. Eșecurile în acțiunile noastre cotidiene sunt un izvor al nedumeririlor ce le avem.
• Pentru cine aștern eu pe hârtie dilemele pe care le-am avut și le am, ori pe cele care le-am întâlnit de a lungul vieții mele, îndeosebi în lecturile mele, ori în experiențele avute? Eu scriu în primul rând reflecțiile mele pentru că ele sunt la vârsta mea bogată în ani, o formă de supraviețuire spirituală, ce îmi este la îndemână. Îmi trimit în lume dilemele și nedumeririle mele nu pentru a scăpa de ele, căci nu se poate scăpa de ele în acest mod, pentru familia mea, pentru prietenii mei pe care îi mai am printre cei vii. De asemenea, am de când scriu, câțiva oameni cărora le place cum scriu și despre ce scriu. Tot ce public eu și o fac cu consecvență în ultimul deceniu numai în Liderul presei sălăjene, cotidianul “Magazin Sălăjean”, cu care am o foarte bună colaborare, îmi “suportă” tot ce scriu. Domnul Daniel Mureșan, directorul publicației, un om, cu totul deosebit, cu o cultură generală de-a dreptul impresionantă, așa cum ne putem da seama din multe editoriale pe care le semnează, este un intelectual cu care mă înțeleg foarte bine, îl consult de multe ori, vorbim des la telefon, mă susține și mă stimulează. Îi mulțumesc și pe această cale. Apreciez și faptul că niciodată nu mi-a cenzurat textele, este foarte comunicativ, dar nu și risipitor de aprecieri. Scriu și pentru elevii din multele generații la care le-am predat timp de 50 de ani și cu care m-am înțeles foarte bine, mulți dintre ei mi-au fost olimpici la limba și literatura română, inclusiv la faza națională. Mai scriu și pentru nelipsiții mei “cârcotași”. Aceștia, ori despre ce scriu, îmi găsesc aspecte pentru care “harul” lor de atotștiutori găsesc “nod în papură”. Nu mă deranjează în niciun fel. Dimpotrivă, mă bucur că ei sunt singurii cititori ai textelor mele, pe care ei le “înțeleg” în felul lor, au un alt mod de a privi lumea. Este normal, nici n-ar fi bine dacă toți ne-am “îmbrăca” în aceeași “uniformă” gândurile și sentimentele ce le nutrim. Citindu-le “perlele”, îmi vin în minte versurile unui mare poet: “Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură/ Dragostea lor desigur, m-ar mâhni peste măsură”.
• O nedumerire ce-o am, de când mă știu. Oare, preoții în profesia lor au dileme și nedumeriri? Nu mă refer la ei ca oameni în viața particulară. Preacucernicii părinți în slujbele lor, îndeosebi în predici, explică pe înțelesul enoriașilor conținutul “Bibliei”, cartea cărților. În textul acesteia, cititorii găsesc explicată pe înțeles lumea. De aceea, mie mi-a apărut dilema și nedumerirea de care vorbesc. Ori eu nu cred că preoții sunt duplicitari. Nu-i susțin pe cei care zic: “Să faci ce face popa, nu ce zice popa!” Desigur, nu toți slujitorii Domnului sunt întruchiparea perfecțiunii umane. Fiind oameni, desigur au și ei păcatele lor.
• Cum îmi imaginez eu existența unui om fără dileme și nedumeriri? Sunt convins că există și asemenea oameni. În felul meu, eu îi invidiez. De ce? În primul rând, întrucât ei nu sunt “invadați” de întrebări și probleme cărora trebuie să le răspundă. Eu îi văd ca pe niște indivizi ce nu-și fac niciun fel de probleme. Probabil, ei își zic dacă Dumnezeu așa ne-a făcut lumea și pe noi, nu avem puterea de-a o schimba, așa că, hai s-o trăim, că doar ni s-a dat o singură dată și într-un singur exemplar. Un individ din această categorie duce o viață liniștită, acceptă tot ce I se întâmplă pentru că așa vrea Dumnezeu! Să nu se înțeleagă prin aceasta că ei sunt religioși. Dimpotrivă, unii dintre ei au fost o singură dată într-o biserică, atunci când au fost botezați. Dci nici atunci nu s-au dus ei, ci au fost duși și ei de către părinții și nașii ce i-au botezat. Se zice că această categorie umană este longevivă, are somn liniștit.
• Fiecare vârstă/etapă umană își are dilemele și nedumeririle sale specifice. Spre exemplu, absolvenții de clasa a VIII-a stau în cumpănă, în nedumerire – oare ce profil de liceu li se potrivește, având în vedere cu ce pasiuni, ce înclinații au etc. La absolvirea liceului, din nou pe gânduri – ce facultate mi-aș dori să urmez pentru a mă specializa într-un domeniu care îmi va permite să am o profesie pe care s-o practic cu plăcere și care să-mi permită să mă afirm profesional. În aceste cazuri, cel mai potrivit este să te consulți prima data cu tine însuți, apoi cu părinții și, foarte bine dacă poți face, cu oameni realizați în domeniu. Utile sunt și emisiunile TV de specialitate, folosirea informațiilor pe care Internetul ni le pune la dispoziție. Sunt nu puțini absolvenți care urmează în același timp, mai multe facultăți. Nu îi aplaud, nu sunt de acord cu ei. De ce? Oricât de pasionat ai fi, este foarte greu azi să te poți pregăti simultan în mai multe domenii concomitent.
• Ajunși la vârsta căsătoriei, mulți tineri cu greu se decid ce să aibă în vedere în alegerea consoartei: sentimentul, aspectul fizic sau moral-spiritual al celei alese, profesia ei, starea materială, domiciliul, poziția părinților, a prietenilor etc.
• Revin la o întrebare laitmotiv: care categorie de oameni au cele mai multe dileme și nedumeriri? Opinia mea este că cei care au formată gândirea critică și gândirea pozitivă. Cei cu gândirea critică judecă, cumpănesc mai întâi ceea ce aleg, se dumiresc ce-i mai bun, mai util ,pentru că au șansa, în felul acesta, să facă alegeri mai bune, mai pe plac. Când gândești pozitiv, nu ai prejudecăți. Consider până la proba contrarie că în tot și în toate primează cele mai bune. În popor, li se spune unor astfel de oameni, că văd partea plină a paharului. Este și acesta un semn, un indiciu concret al modului de a gândi civilizat, ordonat, după principii de viață.
• Multă lume care vede în ziar reflecțiile mele se întreabă – ce rost are să citesc aceste banale gânduri/idei/opinii ale unui octogenar? Mulți vor spune – dascălul de citire este în criză financiară și de aceea publică în ziar. Se înșeală amarnic – colaborările mele externe cu publicația nu sunt retribuite, cei care scriu o fac din plăcere, dând semne că există și ei, cu bunele și relele lor. Am publicat până acum 3 cărți. N-am vândut niciuna dintre ele. Mi-am trimis în lume gândurile și sentimentele nu pentru a le vinde, ci, poate, pentru a oferi un posibil mod de-a gândi și trăi viața. A-ți vinde gândurile și trăirile, mi se pare a fi expresia ultimă a omului ce a ajuns la ceea ce se cheamă “sapă de lemn”. Nu mă refer, desigur, la cei care sunt scriitori și publică volume de versuri, proză, eseistică ș.a.m.d.
• Așadar, de ce ar citi oamenii reflecțiile mele? Ele sunt expresia unor experiențe finalizate, din care se pot reține anumite concluzii. Deci, astfel de texte nu au finalitate estetică, precum o operă literară. Eventual, citindu-le măcar parțial, lectorul se va amuza și va evita să gândească în acest mod păgubos. Trăim doar în democrație, fiecare crede ce vrea și cum vrea. În altă ordine de idei, în limba română predomină cuvintele polisemantice. Prin urmare, orice text scris poate fi interpretat în funcție de experiența de lectură a cititorului, de capacitatea lui de-a înțelege un text, după preferințele lui de lectură etc. Fac excepție de la ceea ce scriu eu așa-zișii analfabeți culturali, din păcate, într-un procent crescând astăzi. Dacă veni vorba de analfabeți culturali, o precizare, o convingere a mea vreau s-o fac publică: după felul în care se scrie literatura beletristică azi, nu-i de mirare. A spune că-I ermetică, e puțin spus. Și cei cu experiență de lectură înțeleg greu sensul/semnificația poeziilor actuale. De aceea și poeții ce se încumetă aș-i publica volumele în mare tiraj, au șansa ca ele să rămână acolo doar cu “colbul” pe ele, întrucât doar Negruzi, pe vremuri, obișnuia să “șteargă colbul de pe cronice bătrâne”, cum ne spune Eminescu în arta sa poetică, “Epigonii”.
• O nedumerire la care cred că nimeni nu-mi poate da un răspuns concret: ce nedumeriri sau dileme vor avea urmașii noștri în legătură cu noi? Ce le vom lăsa neclar în interpretarea lor din ce-am fost, ce-am făcut, ce prieteni am preferat, ce avere am lăsat, cui anume, astfel zis – oare am lăsat vreun testament etc., etc. Ca întotdeauna, gura lumii este slobodă, ea și vântul nimeni nu le poate opri. Își au și ele rostul lor, pe care abia târziu îl putem înțelege. Oare câte dintre dilemele și nedumeririle mele le voi duce cu mine, lăsându-le neelucidate celor care mi le-au cunoscut în timpul vieții? Să mai spună lumea că aceasta nu-I, vorba poetului modernist interbelic Lucian Blaga – “o corolă de minuni”, o lume plină de taine pe care nici judecata logică nu le poate elucida.
• Aproape frecvent posturile noastre de televiziune ne informează despre intervențiile la care sunt solicitați bravii salvamontiști sau salvamari. Mulți turiști nu țin cont de multe aspect ce le presupune o călătorie prin munți: folosirea doar a traseelor stabilite în mod oficial, obligativitatea unei ținute vestimentare adecvate etc. Nu puțini sunt cei care se aventurează pe cont propriu, de parcă traseele montane le-ar fi cunoscute ca-n palmă. De aceea, mulți se accidentează și au nevoie de ajutor sau cad în prăpăstii, indiferent de anotimpuri. Nedumerirea mea și nu numai a mea – n-ar trebui să li se ofere o “lecție” acestora? Cum? Lăsându-i efectiv fără ajutor, poate așa se vor mai lipui o seamă dintre ei. Știu, e o măsură inumană, voi fi eu însuși condamnat că o susțin, dar merită încercat. Oare, cei salvați suportă cheltuielile necesare pentru salvarea lor? De ar suporta-o și s-ar mări, sunt sigur că îi vor “disciplina” pe cei care se cred “stăpânii” munților! Măsuri similare și pentru cei care nu respectă la mare semnalele salvamarilor.
• Eu cred că guvernanții noștri nu-s cu picioarele pe pământ. Cresc zilnic împrumuturile de la bănci sau din străinătate. Cu alte cuvinte, visteria țării e goală. Cu toate acestea, se promit noi măriri ale pensiilor și a salariilor. Se anunță că, de la 1 septembrie 2024, se vor recalcula toate categoriile de pensii și că ele vor fi mărite substanțial la toate categoriile de pensionari. De unde se vor lua banii aceștia? Mai mult, ministrul Muncii, doamna Bucura, ne mai informează că de la 1 ianuarie 2025, pensile vor crește lunar în funcție de inflație. De unde să aibă statul bani din moment ce noi suntem o țară de consum, noi avem foarte puține unități productive. Am avut, până în 1989, astfel de unități peste tot în țară. La “înțeleapta” propunere a prim-ministrului de atunci, Petre Roman, le-am demolat, considerând că ele nu-s altceva decât niște “fiare vechi”. Le-am demolat, dar în locul lor nu s-a construit nimic, iar ce produceau ele, noi azi importăm! Nu am investit aproape deloc în unități productive, iar în cele existente, productivitatea este scăzută. Pe deasupra, unii muncitori cer să introducem săptămâna cu 4 zile de muncă.
• Dorim să fim plătiți ca afară, dar să muncim tot ca la noi. De vină, zic eu, sunt criteriile după care sunt plătiți cei ce muncesc în producție. Mai degrabă cred că se aplică și azi principiul – noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc! Există vreo dilemă în acest în acest caz? Cred că nu!
• O altă nemulțumire/nedumerire o are populația în legătură cu alarmanta creștere aproape zilnică a prețurilor la toate categoriile de produse de larg consum. O cauză este și aceea că guvernul, cu toate structurile sale supraaglomerate, nu a găsit modalități de stopare a acestei galopante măriri de prețuri. O cauză este că multe produse de pe piața agro-alimentară sunt importate, în timp ce producătorii noștri particulari, n-au ce face cu marfa. Crescătorii de animale sunt de cele mai multe ori nevoiți să arunce laptele produs de animalele lor, în timp ce noi importăm lapte din țări vecine. La fel se întâmplă și cu roșiile, castraveții, ori fructele românești. Doamne, ce livezi mai aveam noi în jurul Șimleului, de unde toamna culegeam până târziu fructe cu elevii. Astăzi ele sunt o raritate, iar pe piață găsim fructe de import. Firește, toate cele importate sunt la prețuri mult mai mari. Atunci, cum să vorbim de scăderea valorii coșului zilnic?
• Mă nemulțumește mult și nu mă pot dumiri după ce criterii apreciază unii contemporani pe semenii lor. Încă nu a fost eliminat din criteriile de apreciere a valorii unui om, vârsta. De multe ori se apreciază că după o vârstă de 70-80 de ani, oamenii să fie trași pe dreapta, indiferent de puterea lor de muncă ori creatoare. Americanii l-au ales ca președinte pe Joe Biden, desi este trecut de 80 de ani! Noi nu cred că am fi făcut-o! Un exemplu recent mi-a adus în prim-plan această esențială problemă. După Campionatul european de fotbal din 2024, antrenorul Edward Iordănescu, n-a mai dorit să conducă echipa națională, desi a obținut cu ea rezultate bune, chiar neașteptate. Mai mult, a format o nouă generație de fotbaliști la natională, numită de specialiști “generația de suflet”.
Pentru postul de selecționer al naționalei de fotbal a fost ales domnul Mircea Lucescu. Are 79 de ani, are rezultate deosebite ca antrenor la mai multe echipe din străinătate. Revenit în țară, cu greu a acceptat să devină dânsul selecționerul așteptat. Ce credeți? Și în acest caz, s-au găsit suficienți chibiți de fotbal care să spună că Mircea Lucescu ar fi prea bătrân pentru acest post de mare răspundere. Ei ori nu știu, ori nu vor să știe că Mircea Lucescu este un antrenor cu adevărat profesionist. Șimleuanul Viorel Hexan a lucrat ani de zile cu Mircea Lucescu, iar în cartea sa autobiografică descrie detaliat modul meticulos și foarte bine documentat în care el pregătea până noaptea târziu meciul de a doua zi pe care-l avea. Pe Mircea Lucescu, rutina nu l-a găsit acasă, în viziunea lui, fiecare partidă de fotbal are specificul ei și trebuie pregătită ca atare printr-o documentare și proiectare minuțioasă. De aceea, reușitele lui ca antrenor n-au surprins pe nimeni. Ne poate vorbi despre ele și fundașul stânga Răzvan Raț, care a fost mulți ani antrenat de Mircea Lucescu.
• Multe locomotive iau foc pe drum, alte trenuri deraiază, timpul de mers cu trenul înregistrează ore de întârziere, gările noastre renumite arată multe ca niște ruine, terasamentul căilor ferate este total neîngrijit, gospodărit. Pe vremea copilăriei mele, vara se angajau de către echipele de întreținere locală tineri la plivit, iar echipele aranjau terasamentul, se înlocuiau traversele din lemn cu cele din beton. Le știu toate acestea, pentru că tatăl meu a fost șef de echipă la întreținerea căii ferate dintre Giurtelec și Șărmășag, iar eu lucram vara ca zilier la întreținere pentru a-mi câștiga banii necesari cumpărării toamna a uniformei școlare, a manualelor și rechizitelor necesare. Este unul din sectoarele cele mai grele de muncă. Azi se dau tot felul de sporuri pentru muncile considerate grele, obositoare, stresante. Pe atunci, nu se vorbea de așa ceva. Se dădeau periodic anumite sume de bani ca premii pentru echipele de întreținere găsite foarte bine la Revizia mecanizată cu vagonul. Azi se dau sporuri unde nici nu te aștepți – pentru munci de secretariat, pentru membrii corpului instanțelor judecătorești, inclusiv la grefiere. Când o grefieră iese la pensie, are o pensie mult mai mare decât un dascăl. În viața mea, am făcut de toate, am fost și mare și mic, dar vorba cântecului popular: “nimeni nu m-a umilit”, precum sunt azi o seamă de intelectuali, ajunși la pensionare.
• Serialul meu de reflecții cuprinde “cuvinte înaripate”. Ele, prin forța lor, deschid cititorului drumul spre înțelepciune. Expresia “cuvinte înaripate” îi aparține anticului grec Homer, autorul nenumăratelor epopei – “Iliada” și “Odiseea”. Reflecțiile mele sunt concluzii izvorâte din viața trăită. Prin concluzii, putem să găsim calea spre esența lucrurilor și, în ultimă instanță, devin “cuvinte înaripate”. Într-un alt sens, excelenta metaforă homeriană înseamnă că aceste aspecte la care ne-am referit au o largă circulație mondială. Ele sunt precum expresiile nemuritoare – “Sabia lui Damocles”, “Călcâiul lui Ahile”, “Pânza Penelopei” etc. Ele au același sens în toate țările unde sunt utilizate, deci nu au un conținut semantic limitat. Desigur, reflecțiile mele sunt pentru toți care le citesc și rețin idei generale, nu de-o zi, ci de durată. Acesta este un alt motiv pentru care scriu acest serial este unul pentru oamenii care vor să iasă din tipare în modul de-a vedea lumea într-un mod subiectiv.

profesor Octavian Guțu,
Șimleu Silvaniei