Dileme şi nedumeriri cotidiene sau de veghe în lumea de azi (V)

Motto: „Oamenii care au dileme sau nedumeriri sunt cei care fac ca lumea să progreseze.” (Autorul)

• Instituțiile statului sunt pline de angajați. Când se întâmplă vreun rău în domeniul în care ei răspund, nu se găsește nici un vinovat. Abia după aceea se stabilesc măsuri și responsabilități. Dilema este – de ce înainte nu s-a putut, iar apoi da? Nepăsare, indolență, incompetență, superficialitate, ori și aici se aplică principiul românesc: se poate, e bine și așa! De ce ar trebui altfel? Un alt motiv pentru care românii preferă să se angajeze la stat, unde responsabilitatea este una scăzută, fără ca urmarile ei negative să aibă repercusiuni cuvenite. Nesfârșitele anchete care se fac post-factum, se prelungesc la infinit, până când posibilele culpe se prescriu.

• Alegerile parlamentare din țara noastră se apropie. Mă nedumirește, mă surprinde neplăcut că sunt multe situații în care un parlamentar actual care nu a făcut nimic pentru județul său, este, din nou trecut pe lista celor propuși pe locuri eligible ale partidului. Atunci, cum să ne așteptăm ca în legislația următoare parlamentul să-și recâștige încrederea noastră în ea, ținând cont că valoarea o dau componenții ei?

• În general, mă consider un om realist, care nu crede în orice, inclusiv de ceea ce se predică uneori în biserică. Și, totuși, cred în vise, întrucât de ani de zile ele mă avertizează asupra a ceea ce mi se va întâmpla a doua zi în realitate, atât în bine, cât și în rău. Rareori mi s-a întâmplat ca ele să nu aibă dreptate a doua zi. Unele vise se adeveresc 100%. De exemplu, dacă visez morții pe care i-am cunoscut și pe care i-am prețuit mult în timpul vieții, a doua zi mi se întâmplă lucruri pozitive. În schimb, dacă visez indivizi care nu m-au agreat, urmează să am parte de nedorite probleme. Când visez struguri, cireșe sau fetițe, cu siguranță răul nu mă va ocoli! Nedumerirea mea constă în aceea că pot înțelege de ce suprarealitatea din vis este adesea mai puternică decât realitatea cotidiană? Atunci le dau dreptate adepților curentului suprarealist ce pledau pentru ca această realitate să fie temă predilectă a literaturii! S-a încercat și la noi în perioada interbelică o astfel de experiență poetică, dar fără rezultate scontate. A se vedea opera lui Sașa Pană, Tristan Tzara ș.a.m.d. Cred în vise, dar nu și în ceea ce spune zodiacul fiecărei zile din lună!

• Cazurile de malpraxis sunt în România de azi tot mai multe. Ele s-ar micșora dacă celor care le practică li s-ar interzice să profeseze măcar o perioadă de timp. De ce nu se fac restricții pilduitoare în astfel de cazuri? Ele ar fi perfect motivate întrucât, conform DEX-ului, “malpraxisul este un tratament incorect sau neglijent, care produce prejudicii de orice natură, în relația cu gradul de afectare a capacității fizice și psihice.” Prin urmare, culpa este limpede. Ce mai așteptăm să facă respectivii pentru a fi judecați de lege?
• Azi, în România, nimeni nu se mai teme de nimic și nici de nimeni, desi există legi cuvenite, dar ele nu sunt respectate. Parcă am trăi în Țara lui Papură Vodă. Nu mă credeți? Urmăriți emisiunile de știri TV zilnice și veți afla câte fărădelegi au loc peste tot în țară. A omorî azi pe cineva în țara noastră, nu-i o noutate. Mai mult, aceste omucideri/fărădelegi sunt detaliat prezentate în prim-plan de televiziunile de știri, oferind adevărate lecții de cum se pot face inumane fapte cu sânge rece și fără teama de urmări, ori remușcări. Și sub acest aspect, sunt un vârstnic român care nu se mai miră de nimic, faptele scapă oricărei legi. Sincer, mă dau bătut, viața a dovedit încă o dată că bate orice logică, orice bun-simț, orice principii teoretice ori iluzii. O fi aceasta cea mai bună lume posibilă în secolul al XXI-lea? Dacă-i așa, îl prefer ca model pe tânărul DIONIS din nuvela eminesciană “SĂRMANUL DIONIS”. Eroul nemulțumit de lumea în care i sa dat să trăiască, se refugiază în trecut, în epoci pe care le prețuia din ceea ce a aflat despre ea. Noi, cei de azi, când nu ne simțim bine în România, în care epocă trecută a țării ne refugiem? Ușor resemnați cum suntem, o acceptăm pe cea care ni s-a dat sau noi am constituit-o. Tristă consolare. Vrem nu vrem, viața merge înainte și, rememorându-l pe Eminescu, vom zice: “Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi și noi-s toate” (Poezia “Glossă”).

• Președintele Klaus Iohannis își încheie în curând cel de-al doilea mandat, în care, prin modesta sa activitate în slujba țării, a dezamăgit profund majoritatea populației din România. Dânsul, cu orgoliul nemăsurat ce-l are, nesocotește această realitate și face acum eforturi disperate pentru a obține un post important într-o instituție europeană sau în NATO. Ne întrebăm în chip firesc – dacă în țară n-a fost capabil de realizări notabile, atunci când va avea de coordonat mai multe țări va fi în stare s-o facă? Nici românii, dar nici europenii nu au încredere în dânsul!

• Azilele de bătrâni sau azilele morții? În urmă cu câțiva ani s-au descoperit mai multe azile în care cei internați trăiau în condiții de-a dreptul inumane, iar tratamentul medical ce li se aplica le scurta cu știință viața, în loc să le-o prelungească. S-au făcut cuvenitele anchete, s-au găsit și câțiva vinovați. Pentru scurt timp au fost schimbați, dar au revenit pe același post călduț. Credeam că de aici se vor trage cuvenitele concluzii necesare și se vor stabili măsurile reformatoare. O nouă amăgire. Nu peste mult timp s-au descoperit noi și noi așa-zis azile, unele chiar în insalubre subsoluri, mai cumplite decât cele pentru sclavii pe vremuri.

• O realitate de mare actualitate din școala românească prevăzută a se aplica începând cu anul școlar 2024-2025, prevede în “Regulamentul elevilor” instituirea în fiecare unitate școlară a unei săli de detenție pentru elevii indisciplinați. Asta da reformă într-o “Românie educată” concepută de președintele Iohannis! Măsura mi se pare cu totul deplasată pentru vremurile noastre. Ea este expresia clară a neputinței manageriale ale Ministrului Educației Naționale! Eu, bătrânul dascăl de citire, mă-ntreb – oare s-au epuizat toate metodele educative specifice școlii noastre, de s-a ajuns la această logică tipică poliției sau pe vremea lui Moș Teacă în armata noastră – Bulăul (= carceră, închisoare; bulăul este un termen argotic preluat din vechea armată!) Vom avea și noi în școli BULĂUL NOSTRU. O expresie clară a neputinței a celor ce conduc învățământul de azi, sub directa îndrumare a unui dascăl de fizică, care a fugit de la școală în politică. El a fost inițiatorul acestei legi a învățământului ce-și propune, fără a reuși, o “Românie educată”. Vorba lui nenea Caragiale – iată avantajele unui sistem democratic! Și concluzia lui Ghiță Pristanda, din comedia “O scrisoare pierdută” – “Curat constitutional, Curat democratic!” Deci, o măsură “curat novatoare” menită să facă disciplină în școli. De s-ar trezi din somnul de veci, ctitorul învățământului românesc modern – Spiru Haret, ar muri din nou! Dacă prin bulău rezolvăm probleme educative din școli, atunci mă-ntreb: ce rol au dascălii în școală? Să-i păzească pe cei aflați în Camera de detenție? Dar pe dascăli, cine-i păzește de elevii certați cu bunele maniere sau cu lipsa celor 6 ani de-acasă? Pornind de aici, vom ajunge ca la catedră să avem roboți! Oare, elevii recalcitranți, văduviți de bunul simt, vor fi puși la colț de inteligența artificială? Părerea mea – niciodată! Cu toate acestea, parafrazându-l pe Eminescu, zic și eu: “Eu rămân ce-am fost, UN OPTIMIST!” Fără a fi optimiști, suntem cu toții pierduți, nici o “ARCĂ LUI NOE” nu ne poate salva!

profesor Octavian Guțu,
Șimleu Silvaniei