Dileme sau nedumeriri cotidiene (I)

Motto: „Un om care are dileme sau nedumeriri, nu se plictisește niciodată.” (Octav Dângeanu)

Preludiu sau text de escortă

Când am început să scriu, am inventariat gândurile nebotezate, adică pe care încă nu mi le-a validat viața. Apoi, având o experiență oarecare de viață, am adunat în volum gânduri botezate. Peste ani, mi-am adunat gândurile prețuitoare pentru cei pe care i-am cunoscut în viață și ale căror realizări erau demne de a fi cunoscute le-am trimis în lume sub forma unor dedicații prețuitore, pentru ca aceștia să le cunoască.
Acum, ajuns la vârsta senectuții, mă simt „asaltat” de o multitudine de dileme sau nehotărâri, având în vedere dinamica fără egal a vieții de azi în toate sferele ei. Din ea, s-au născut și se nasc zilnic dilemele mele, întrucât este aproape imposibil să poți face ușor o alegere între ce ar fi mai bun sau mai bine pentru ca viața ta să o trăiești cu sens și să n-o risipești în aspecte meteorice.
Propun eventualilor mei cititori și ai gazetei „Magazin Sălăjean”, câteva dintre dilemele sau nehotărârile mele. Ele îmi alungă plictiseala și îmi mențin trează atenția și cugetarea. Sunt convins că nu sunt cu nimic deosebit față de ale altor contemporani, mai mult sau mai puțin dilematici.
• Statul se plânge că nu găsește, încă, soluții pentru o rezolvare a deficitului bugetar al țării. Dacă ar privi cu ochi atenți realitatea cotidiană, ar găsi și soluții. La noi, numărul bugetarilor îl depășește foarte mult pe cel al salariaților privați. La stat, leafa este sigură lunar, indiferent de „randamentul” pe care l-ai avut în luna respectivă. La privat, plata se face doar dacă ți-ai realizat totalmente cele prevăzute în fișa postului. Aici nu se poate chiuli! De mergi la primele ore ale zilei într-un local, el este aproape plin de cafegii sau „prietenii” lui Bachus. Cine sunt ei? Bineînțeles, bugetarii, zicese, cu treburi de serviciu. La privat, nu-ți poți permite așa ceva. Statul mereu anunță că va diminua numărul bugetarilor. Vorbe în vânt! În plină criză financiară, se fac mereu noi angajări la stat. Cine-i de vină? Cei care sunt angajați sau angajatorii? În acest caz, nu-i nicio dilemă, ci doar o permanentă nedumerire – de ce această nesincronizare între vorbele/angajamentele guvernanților și modul în care ei procedează. Nedumerirea cetățenilor de rând este imensă, dar ea, ca formă de nemulțumire, nu o bagă nimeni dintre cei vinovați în seamă! De-aici totala neîncredere a multor cetățeni că o nouă rundă de alegeri va schimba ceva!
• Există suficiente cazuri în care cineva este condamnat de instanță pentru ceva. Omul își ispășește pedeapsa. Ulterior, se va dovedi că el a fost pe nedrept condamnat. N-am cunoscut, încă, ce i s-a întâmplat, ce-a pățit, cum a fost „răsplătit” judecătorul acestei cauze.
• Ceva cu totul de neînțeles în zilele noastre. Mulți tineri își riscă viața pentru a trăi „gloria” de-o clipă, filmându-se în situații de-a dreptul riscante. Este vorba de așa-zisele selfie, adică autoportrete fotografice digitale, realizate în vederea distribuirii pe rețelelor de socializare.
• Sunt un creștin ortodox, nu voi putea înțelege de ce anumite obiceiuri ale acestei religii se încăpățânează să rămână atât de conservatoire. Un exemplu – o înmormântare costă foarte mulți bani pentru o familie. În loc s-o ajutăm cu o sumă modică de bani, preferăm să dăm ceva dublu pe o coroană de flori care nu face decât să se ofilească în 2-3 zile sau să fie furată pentru a fi refolosită de cei care n-au nici un Dumnezeu. Cu banii dați pe ea, am putea sprijini familia pentru a nu se îndatora prea mult, cu atât de multele cele necesare unei înmormântări.
• Nu-mi pot explica un fenomen curent pe care îl aud – oriunde se întâmplă ceva rău pe glob, trebuie neapărat să fie implicat și un român. În schimb, nu se întîmplă și contrariul decât foarte rar, ca atunci când o izbândă cucerește lumea, să se precizeze că la reușita ei, măcar parțial sau întâmplător, a fost și un cetățean de-al nostru. Ce ne spune o astfel de permanentă realitate? Este un barometru al cât de mult „respect” avem printre străini sau simple scăpări din vedere? Adevărul este că noi prea mult îi punem în prim-plan pe alții de pe alte meleaguri, ori ei, poate nici nu știu de existența noastră pe glob.
• Cine îmi va citi nevinovatele mele nedumeriri, mă va considera un amărât urmaș al celebrului personaj din opera lui Ion Creangă, „Moș Ion Roată și Unirea”. Într-adevăr, asemeni acestuia, nici eu nu prea cred în vorbe, ci în fapte!
• Potrivit legislației în vigoare, la înscăunarea unui demnitar, indiferent de nivelul la care ea are loc, acesta rostește un jurământ de credință. Cel existent azi și în România, îl consider cu totul și cu totul depășit. De ce? Prin el aleșii neamului se angajează că vor respecta legile statului, iar dacă nu, să nu le ajute Dumnezeu! Culmea este că majoritatea lor sunt atei.
• Precum un mare poet și eu am fost toată viața în căutare de certitudini. N-am fost adeptul bisericii care spune – „Crede și nu cerceta!”. Dimpotrivă, pentru credință sau pentru tăgadă, am dorit să pot spune pe baza unui argument concret – „Veau să te pipăi și să-ți urlu ESTE”. De aceea, n-am avut prejudecăți în a-i judeca pe acei oameni, am dorit să-i judec mai puțin după vorbe și mai mult după fapte! Rareori m-am înșelat!
• Viața mi-a dovedit că azi, expresia „Pe cuvântul meu de onoare” este total desueta! E o certitudine și nu o nedumerire! Cu ce înlocuim expresia? Nu-i cazul, ea nu se mai „poartă”!
• Unii spun că noi am început să căutăm timpul pierdut odată cu apariția romanului „În căutarea timpului pierdut” al lui Marcel Proust! N-au dreptate. Au spus această sintagmă atât de densă în mesajul ei, bătrânii noștri! Oare, de ce acelor ajunși la vârsta senectuții le place să-și povestească o parte din cele trăite și neuitate? Nu-i aceasta o formă de recuperare a timpului ce s-a scurs și care li se pare că a fost risipit, iar acum, prin povestire, se poate recupera! O tristă amăgire, deoarece spunem și noi asemenea poetului – „căci morți sunt cei muriți”.
• În unele cazuri se dovedește cu probe clare/concrete că cineva a furat startul. Este condamnat pentru o perioadă. El rămâne, însă, cu ce-a luat. Rar am fost informați că el a restituit ce-a luat ilegal. Îl închidem o perioadă. Mai cheltuim în plus cu întreținerea gratuită a lui. Nu-i aceasta un dublu „câștig” pentru el? Pe deasupra, unii deținuți își etalează virtuțile creatoare în celulă. Scriu cărți. Li se publică și pentru ele beneficiază de anumite privilegii! Cazurile nu sunt puține și sunt notorii și în România. Culmea este că ei nu sunt acuzați de plagiat, nici cei care le-au scris cărțile nu pățesc nimic. Mai mult după eliberare, le dispare virtutea „creatoare”, harul scriitoricesc! Adevărul este că nu se poate scrie oriunde și oricând. Se pare că pentru unii confrați, celula este un „turn de fildeș”! Aici este pentru muză un spațiu stimulator! Ce? Dante nu a coborât în infern pentru a putea scrie „Divina comedie”?
• O firească întrebare – cum iești dintr-o dilemă? De cine să ascultăm – de glasul rațiunii, al sentimentului, al experienței de viață,de sursele oferite de Internet, de sfaturile prietenilor/apropiaților? Nu pot oferi un răspuns convingător, dar fiecare își poate găsi singur răspunsul deoarece nu suntem toți la fel, fiecare are o personalitate a sa inconfundabilă, mai ceva decât AND-ul! La anii mei, bogați în număr, pot spune doar că pentru a nu regreta o decizie/opțiune luată într-un moment, nu trebuie să lași totul la voia întâmplării, altfel zis, nu e indicat să joci precum la alba-neagra sau la loto! Am optat, în studenție, pentru o astfel de variantă, iar apoi am regretat ani de-a rândul că am făcut-o! Factorul decisiv trebuie să fie de natură logică, dar și sentimentală, întrucât omul este „o trestie gânditoare”, dar deopotrivă și sensibilă! Ele sunt cele care îi dau o verticalitate morală și spirituală, în caz contrar, el el este asemeni unei marionete! Ele îți dau dreptul de a fi tu și numai tu! Adică, cum ar zice Nichita Stănescu – „UN ROȘU VERTICAL”.
• Dilemele sunt sau nu „dăunătoare” omului? Dimpotrivă! Ee sunt benefice. De ce? Pentru că ele îl determină pe orice individ să nu acționeze mecanic, ci doar apelând la gândirea/judecata critică, ce îl ajută să opteze pentru varianta cea mai bună și nu să acționeze la întâmplare. Doar fatalistii, adică cei care cred orbește în destin, acționează după instinct. Pentru ei, omul are un destin prestabilit, pe care nu-l poate schimba.
• Cele mai reușite personaje literare din proza românească sunt dilematice. Spre exemplu, Ion din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu și Ghiță din nuvela „Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici. Ambii au de ales – unul dintre dragoste și pământ, Ion, iar celălalt între bani și „liniștea colibei”. Ambii vor fi victime ale propriei opțiuni!
• Nicicând, precum în zilele noastre, oamenii nu au fost puși în atâtea situații de toate felurile, între care trebuie să aleagă varietatea profesiilor/joburilor, cea politică, culturală (spre exemplu, între atâtea posturi TV) Etc., etc. Bunăoară, în aceste luni, cu toții trebuie să ne decidem – pe cine din numeroșii pretendenți la postul de președinte al României îl vom alege în noiembrie și decembrie (cele 2 tururi). O dilemă mai profundă, nu se poate trăi în lumea de azi, deoarece, verdictul ales va avea repercusiuni esențiale asupra întregii națiuni!
• Eu consider pelerinajele la moaște drept nu o expresie atât de elocventă a credinței în puterea vindecătoare a acestor neputincioase oseminte, cât o disperată, ultimă speranță a oamenilor că cineva, de undeva, le va veni să-i mântuiască. Nimic mai trist pentru un popor în secolul XXI.
• Cred că niciodată, precum în zilele noastre, n-au fost mai credibile versurile: „Munții noștri aur poartă/Noi cerșim din poartă în poartă”. De ce? Pentru că, zic eu, nicicând în istoria României, ea nu a avut atătea datorii externe precum azi! De n-am fi în Uniunea Europeană, ar fi vai și amar de noi. De ce în „epoca de Aur” s-a putut fără datorii, azi nu?
Cu riscul de a fi catalogat un nelecuit nostalgic al epocii așa-zis comuniste, nu pot înțelege cum de atunci s-a putut construi atât de mult și de multe, iar azi, când vedem o investiție creatoare de locuri de muncă, ne minunăm!!!
• Eu nu-mi pot explica modul în care țările ce-au păstrat o așa zisă conducere comunistă (China, Coreea etc.) sunt și azi pe primele locuri în lume în ce privește nivelul de dezvoltare.
• Cine-i de vină – profesorul sau elevul pentru rezultatele consemnate la evaluările naționale sau la bacalaureat? Mereu dăm vina pe cei din bănci, că nu învață cât trebuie, că toată ziua butonează la Internet etc., etc. Periodic, are loc și evaluarea profesorilor. Nu cea pe care o fac Inspectoratele Școlare Județene. Ea este una neconcludentă întrucât majoritatea inspecțiilor școlare sunt foarte bine „regizate”, încât ai impresia că totul merge strună în școala românească. Adevărata evaluare a dascălilor sunt examenele scrise pentru obținerea de grade didactice sau ocuparea unui post vacant prin concurs ce prevede o medie de promovare. Aici vin surprizele – numai în acest an școlar au fost eliminate mai multe cadre didactice din concurs pe motiv de fraudă! De asemenea, numărul celor care promovează examenul cu note mai mari este mic, iar cei respinși nu sunt puțini! Atunci, mă întreb – cine-i de vină? În acest caz, nedumerirea mea nu-și găsește locul. La așa dascăli, așa elevi! Dilema apare, însă, atunci când un dascăl respins la un concurs cu o notă sub cinci, este încadrat în noul an școlar din nou! Cum e posibil ca noi să ne tăiem „creaca” de sub picioare, angajând astfel de pseudo-intelectuali?
• Consiliul National al Audiovizualului (CNA) este o instituție ce are rolul unui „cenzor” moral și lingvistic al emisiunilor de radio și televiziune. La emisiunile considerate că nu respectă aceste binevenite „norme”, se afișează pe ecran AP. Adică, minorilor sub o anumită vârstă, li se interzice să le vizioneze singuri, ci doar împreună cu familia. Nedumerirea mea este – de ce la emisiuni cu un impact informativ, educativ și creativ, precum „Jocul cuvintelor” prezentată de inegalabilul Dan Negru, este trecut pe ecran AP. Și-o fi schimbat logica-logica? N-am aflat încă! Aseară, pe un canal de televiziune am urmărit cu un vădit interes, vechiul film „Setea”, realizat după romanul lui Titus Popovici prin anii 1950, avându-i printre protagoniști pe Ștefan Iordache și preauitatul actor Ștefan Ciubotărașu. Nimic indecent, nimic trivial în film, dimpotrivă, din el tinerii au ce învăța din experiența unui elev de liceu implicat în lumea în care trăiește.
• Multă lume este nedumerită de ce o persoană, chiar avocată fiind, este realeasă, desi este scandalageoaică în Parlament. Eu nu am nici o îndoială, desi a ajuns inclusiv în Parlamentul European. În toate expresiile dânsei, le spune și lucruri adevărate ce se întâmplă în România, pe care alții nu au curajul s-o spună din teama de a nu fi aleși. Sinceritatea ei din astfel de momente este cuceritoare pentru mulți. Ea îmi amintește de personajul SPIRACHE din piesa dramaturgului român din perioada interbelică, Tudor Mușatescu. Este este comedia „Titanic Vals”. Spirache este un modest funcționar al Prefecturii. Numeroasa lui familie este mereu nemulțumită de modesta leafă pe care o câștigă. De aceea, îl înscrie într-un partid și ajunge să fie propus candidat pentru Parlament. La o întrunire cu alegătorii, Spirache le cere acestora să nu-l voteze, întrucât el nu are nicio calitate pentru a putea face ca parlamentar ceva pentru ei. Sinceritatea lui cucerește publicul și este ales pentru că, spre deosebire de ceilalți candidați care i-au „îmbătat” cu promisiuni deșarte, el este deschis și sincer.
• Cine se uită la emisiuni de știri ale majorității posturilor noastre de televiziune, trăiește cu impresia că la noi în țară au loc numai aspecte condamnabile: hoții, jafuri, omoruri, violuri, accidente de circulație etc. Rar câte o știre cu vești bune. Te mai miri de ce astfel de aspecte proliferează într-un ritm de a dreptul îngrozitor! Spre exemplu, unui tânăr ucigaș a doi tineri nevinovați, Pascu, i se acordă mai mult spațiu de televiziune decât unor elevi olimpici români ce s-au clasat pe locuri fruntașe în competiții internaționale. Din nou interesul financiar, audiența cu orice preț a posturilor de televiziune și nu îndrumarea publicului spre noutăți binefăcătoare, azi de divertisment pentru că lumea este sătulă de războaie, conflicte ș.a.m.d.
• Nu-s deloc nedumerit de ce azi omuciderile în România, sunt azi într-un număr de a dreptul înspământător. Se ucide pentru orice foarte ușor – gelozie, trădare sentimentală, emulțumirile de cât pot oferi familiile unor urmași etc. Violurile sunt de a dreptul o puzderie în România. De incest nici nu se mai vorbește! Tata își violează fiica de câțiva anișori și recunoaște cu seninătate acest înfiorător gest, mai ceva decât animalic. De vină sunt legile românești, cu ale sale prevederi prea blânde! Închisoarea pe viață pentru astfel de inumane fapte este o pedeapsă prea blândă, de aceea ea este atât de epidemică în România de azi.
• Pentru mine nu-i nici-o nedumerire de ce azi a scăzut atât de mult încrederea populației în instituțiile statului: guvern, președinte, parlament, poliție, justiție și altele. Cea mai mare încredere o mai au încă în biserică și în pompieri. Parlamentul actual al României este mereu criticat pentru legile care le adoptă și din care apoi, nu puține Curtea Constituțională nu le validează! Atunci cum să aibă oamenii încredere în aleșii lor? Invalidarea legilor este dovadă a incompetenței celor 2 camere ale Parlamentului. Unele decizii judecătorești sunt contestate la Tribunalul de la Haga. De multe ori acesta dă dreptate celor condamnați, iar statul suportă cu stoicism consecințele financiare.
• O îndreptățită nedumerire, o au mulți părinți și elevi în legătură cu obiectivitatea corectării lucrărilor la examenele de absolvire ale elevilor. Se știe că sunt comisii de evaluare stufoase, se corectează fiecare lucrare de câte 2 profesori, ei sunt apoi verificați să nu fie diferență mai mare de un punct între cei 2 evaluatori, notele se trec pe lucrări abia după aceea sub supravegherea președintelui Comisiei. Și, totuși, la contestații, se constată mari nedreptăți, incorectitudini în evaluare, ajungându-se la multe puncte diferență între prima notare și cea de la contestație! Cei vinovați rămân necunoscuți și nepedepsiți. E un mod de a stimula nedreptatea, nu mă pot nicicum dumiri!
• Urmează să aibă loc alegerile parlamentare. Din nou vom vota liste de personae a unui partid sau altul! Eu aș dori un vot uninominal, să știu pe cine am votat. Nimeni nu schimbă sistemul, așa că rămânem cu aceleași persoane de care suntem mereu nemulțumiți. Îmi place sistemul de vot de la alegerea primarului! Se votează separat fiecare candidat! Știu pe cine l-am ales și pe cine îl pot lua la rost! Am dreptul s-o fac!
• În România sunt multe partide. Cele mai mari sunt finanțate de la stat, fără ca apoi acestea, după alegeri, să deconteze modul în care au fost banii alocați! Te mai miră că statul roman nu are bani să-și plătească pensionarii? De ce partidele nu se autofinanțează? Singurul din România care o face este UDMR! Partidele n-au decât să se autofinanțeze din cotizațiile lunare ale membrilor ei! Atunci n-ar mai fi atât de risipitoare cu banii, îndeosebi în campanii electorale când este o adevărată concurență în a afișa postere cu cei propuși spre a fi aleși, încât împovărează stâlpii și gardurile din localitate! Ca să nu mai vorbim de cât costă adunările electorale locale, dar și diversele minireviste în care candidații la primărie și consilierii se prezintă!
• În România nu sunt bani la buget și pentru că se încurajează nemunca. Mulți, desi li se oferă locuri de muncă, preferă ajutorul de șomaj și să stea toată ziua la crâșmă!
• Există facultăți la care nu se dă examen de admitere. Înscrierile
se fac pe bază de dosar. Deci, practice, nu se face o selecție valorică a candidaților. Atunci de ce ne mai mirăm/nedumerim că nu avem profesori, absolvenți de facultate, cu o modestă pregătire profesională. Atât este nivelul lor spiritual. Cum să obțină ei cu elevii rezultate așteptate? La facultățile ce pregătesc viitoarele cadre didactice nu se mai studiază psihologia, metodica, nu se mai face practică pedagogică! Sistemul Bologna adoptat fără discernământ a fragmentat studiile universitare în două etape – 3 ani de studenție propriu-zisă, iar apoi masteratul, unde, de cele mai multe ori, ce se studiază nu mai continuă cu ce s-a învățat în primii ani!
Astăzi pot preda în învățământul preuniversitar și cei care n-au pregătirea superioară de specialitate, ci doar cu un curs facultativ de pedagogie. Nu-i suficient pentru a fi un bun profesor. Excepțiile nu lipsesc desigur, dar ele nu predomină. Atunci, de ce să ne nedumerim de rezultatele de la definitivat sau titularizare.

Un profesor mereu nedumerit,
Octavian Guțu,
Șimleu Silvaniei