Reporter: Camelia Burghele, ești etnolog, ești cercetător, ești doctor în domeniu și scrii cărți de antropologie culturală. Ai subiecte de studiu în Sălaj?
Camelia Burghele: O, da, am, și încă mult și multe! O bună bucată de timp m-am interesat în mod special de magie: descântece de deochi (diuăchi), povești fascinante cu strigoi, farmece de dragoste, aruncare magică a bolilor, blesteme ori vrăjitorii, boscoane și făcături, pe care le-am adunat în mai multe volume dar apoi am lărgit subiectul la tot ce se leagă de satul sălăjean, bazându-mă în mod special pe poveștile pe care mi le relatează țăranii și care sunt mărturii de la prima mână despre satul tinereții lor.
Și, invariabil, babele mele dragi din satele pe care le bat de mai bine de douăzeci de ani ajung la nostalgia lui „atunci, dămult” când, la fel de invariabil, era „tare greu, da o fost viața tare frumoasă”, față de „amu”, când „oaminii îs mai răi” iar farmecul vieții a scăzut dramatic… Interesant e că foarte rar bătrânii de la sat mi se plâng de pensii mici sau drumuri proaste sau scumpirea produselor – ca fiind posibile surse ale unei vieți mai puțin fericite; cauzele tristeții lor țin mult mai mult de, aș zice eu, „strălucirea satului de altădată”: oamenilor le lipsesc jocul la șură, statul pe lavița din fața casei, împodobitul casei cu pomul de păsulă, mersul la habă și jocurile de acolo – „gâsca” sau „țâne / lasă”, venitul feciorilor pă didic, claca la desfăcatul mălaiului, deghizarea feciorilor în sfașangoși, ca să le sperie pe fetele care lucrau în hăbiște, tăiatul porcului pe un ger de crăpau pietrele, bucuria primei mâncări de dulce după postul Paștilor, adică o sumedenie de lucruri care nouă ni se par mărunte dar pentru satul tradițional erau esența vieții. Lipsesc veselia, însuflețirea și armonia satului bătrânesc, care, în vecinătatea orașului, sub spectrul globalizării și lipsei de perspective a vieții în mediul rural, concomitent cu îmbătrânirea satului, a oamenilor și a instituțiilor sătești de altădată, au făcut loc agitației, neliniștii sau singurătății datorate migrației copiilor la muncă.
Rep.: Până unde ai ajuns cu poveștile satelor sălăjene?
C. B.: La volumul zece! Și „crește inima-n mine”, cum se spune la noi, pe valea Barcăului, când văd în biblioteca din birou șirul acela de zece volume cu coperte identitice, aliniate, într-o serie ordonată, care trimite clar spre ideea de „colecție”! Simt o mândrie pe care nu am deloc de gând să o ascund în spatele vreunei ipocrizii sau a falsei modestii! Pentru că e o mândrie firească: am scris zece volume despre sălăjeni și despre tradițiile lor, despre sărbătorile Sălajului și despre tot ce înseamnă viața de fiecare zi în satele meseșene. Am făcut din această serie a “Satelor sălăjene și poveștilor lor” proiectul carierei mele profesionale, proiectul meu personal, de sălăjeancă, și proiectul meu de suflet, de mândrie, de drag. Iar acum pregătesc volumul unsprezece…
Rep.: Cum a fost anul 2018 pentru cărțile tale?
C. B.: Anul care s-a încheiat a fost chiar magic pentru mine: am reușit să trec cu brio la „categoria seniori” a etnologiei și antropologiei românești, pentru că am publicat un volum de studii de „antropologie a supranaturalului contemporan”. Adică, mai pe înțelesul tuturor – o analiză a atitudinilor față de magie, vrăjitorie și supranatural pe care le dezvoltă omul modern, pornind de la tiparele mentalitare asumate în satul tradițional. Sau, și mai concret: mai crede omul modern, al anilor 2000, în vrăji, în descântece, în strigoi, în preziceri, în ghicit, în farmece, în blesteme? Și, până la urmă, mai crede în diavol și Dumnezeu, așa cum o făceau bunicii noștri țărani? Răspund la toate astea în volumul „De la vrajă la vrăjeală”, contractat foarte onorant pentru mine de prestigioasa editură a Institutului European din Iași.
Am lansat cartea în mediul științific, dar și în librării sau televiziuni de câte ori am fost invitată să o fac, și feed-backul a fost mereu același: deși omul nu a fost niciodată mai tehnologizat, digitalizat, globalizat sau urbanizat, deși operăm chirurgical la nivel de celulă sau zburăm în cosmos, ne tentează magia mai mult ca niciodată! E drept că nu mai stingem cărbuni în apă să ne fie de deochi sau nu mai facem turtă sărată de Indreiul fetelor, dar suntem atenți la horoscopul zilnic, mergem la prezicătoare să vedem dacă ne vom mărita sau la ghicitoare să vedem dacă ne înșală bărbatul, cumpărăm margarină pentru că prăjiturile făcute în reclamă ne duc într-o lume de basm, bem șampanie să ne transformăm în Crăiasa Zăpezii ca Shakira din reclamă, urmărim „Harry Potter” fascinați de îndemânarea cu care zboară pe mătură sau ne declarăm fani „Lord of the Rings” pentru că elfii și gnomii ne țin mereu în priză… Mai mult, aproape că înțelegem de ce Iliescu a premiat public vrăjitoarele, de ce Băsescu a apelat la un bio-energo-terapeut care l-a sfătuit să poarte cravată violet și… a câștigat alegerile, de ce același vrăjitor modern a executat un atac energetic asupra lui Geoană și l-a anihilat, de ce un mentalist a câștigat cel mai tare concurs de talente din România, de ce un spital celebru din Viena plătește mii de euro pentru a anihila duhurile rele care se plimbă prin saloane sau de ce japonezii își rectifică chirurgical linia vieții din palma stângă doar ca să-și dreagă viitorul prezis de aceasta!
Rep.: Și totuși, Sălajul…
C. B.: 
Da, m-am reîntors cu picioarele pe pământ… și, împreună cu colegii mei de la Muzeu, Olimpia Mureșan, Marin Pop și Eugen Crihan am scris o carte despre arhitectura țărănească sălăjeană, dar contextualizată cultural, ca un soi de „gramatică a arhitecturii”, susținută de mărturiile oamenilor cu care am vorbit în satele de pe valea Someșului. Volumul se numește „Case, oameni și povești. Arhitectură și locuire pe valea Someșului” și este rodul muncii de echipă și a perspectivelor multiple asupra arhitecturii sălăjene și transformărilor sale din ultimele decenii.
Rep.: Dar Centenarul? Vreun proiect de Centenar?
C. B.: Am crescut într-o familie în care respectul față de istorie și destinele eroice au fost parte a unui sentiment patriotic bine echilibrat și asumat; așadar, am văzut mereu în Iuliu Maniu un model de comportament demn și înțelept și m-am gândit că în contextul Centenarului ar fi potrivit să vorbim nu doar despre ilustrul om politic, ci și despre satul său. M-am bucurat – ca de atâtea ori! – de sprijinul Centrului de Cultură al județului Sălaj și de înțelegerea managerului său, Daniel Săuca, astfel încât am putut organiza, împreună cu Universitatea din Craiova, o tabără de etnografie tocmai la Bădăcin; produsul cultural al acestei cercetări pluridisciplinare de teren a fost volumul „Bădăcin – satul memoriei culturale”, pe care am avut marea onoare să îl dăruiesc, la începutul acestui an, consătenilor lui Iuliu Maniu, la Bădăcin, la invitația părintelui Cristian Borz și a prietenei mele, Maria Borz.
Rep.: Proiecte?
C. B.: Cel mai mult îmi doresc să găsesc înțelepciunea și priceperea să pot vorbi în continuare despre cele două subiecte care îmi jalonează preocupările antropologice: satele sălăjene și magia, sub toate formele ei. Îmi doresc să scriu iar despre babele mele, poate un soi de „portretistică antropologică”, o alăturare de chipuri (portrete) și închipuiri (povești)… ceva scurt, punctat, tușant, un soi de „pastile” din zicerile babelor mele, ca un „to do list” patriarhal… Și îmi mai doresc un volum: să re-scriu istoria unui destin fascinant, de film – vrăjitorul din Călin, badea Miculaie, care și-a pus amprenta asupra multor destine sălăjene și nu numai… am zeci de mărturii despre el! Îți promit că vă țin la curent!
– interviu realizat de Olivian Vădan
