Despre frumuseţea prieteniei spirituale şi semnificaţia ei

Ce este prietenia, cine este prietenul adevărat, care este rolul ei în relațiile interumane, le găsim cel mai mult și mai plastic sugerate în proverbe și aforisme. Reproduc doar câteva: „Un prieten este acela care îți oferă libertatea de a fi tu însuți”; „Adevărata prietenie nu poate exista decât între egali”; „Singura prietenie de preț este cea care s-a născut fără motiv”; „Prietenia – o inimă în două trupuri” etc. S-au făcut și se fac diverse clasificări ale acestei relații între persoane. Încă în Antichitate, celebrul filozof grec Aristotel considera că există prietenii ce se bazează pe interes, adică ne iubim prietenii pentru propriul bine și prietenii ce se bazează pe plăcere, pe acestea le iubim pentru propria noastră plăcere, astfel de prietenii se destramă ușor, ele având un caracter accidental.
„Perfectă, în viziunea filozofului grec, este prietenia dintre oamenii cu noblețe spirituală, adică cei ale căror afinități izvorăsc din virtute (…). Prietenia lor durează atâta timp cât dau dovadă de virtute, iar virtutea este durabilă”. O convingătoare definiție a prieteniei spirituale ne-o oferă și scriitorul francez Antoine de Saint-Exupery în opera „Micul prinț.” (1943): „Prietenia este, în primul rând, pacea reciprocă și zborul spiritului pe deasupra amănuntelor vulgare.” Așadar, acest tip de prietenie este cea care generează „pacea reciprocă” și care face posibil „zborul pe deasupra amănuntelor vulgare”. Altfel spus, prin ea noi ieșim din perimetrul lumii profane și pătrundem în cea sacră.
Acest gen de relații este durabil întrucât el se naște și se bazează pe virtuțile moral-spirituale ale omului, adică tocmai pe ceea ce definește omul ca ființă superioară între viețuitoarele Terrei. Sunt comori ce înnobilează omul, sunt izvorul nesecat al frumuseții prieteniei spirutuale.
Prin prietenie nu se înțelege doar relația dintre două persoane. Ea există și în „ legătura între grupuri sociale, între popoare, între țări bazată pe aspirații înterioare comune”. Istoria culturii noastre cunoaște multe prietenii spirituale între grupuri sociale, acestea având un rol major în evoluția societății românești. Ele se stabilesc între mai mulți intelectuali care își armonizează eforturile, aspirațiile pentru a se realiza anumite deziderate ale epocii în care trăiesc. Amintesc doar câteva astfel de asociații, grupări, societăți ce și-au valorificat potențialul spiritual în favoarea țării: Școala Ardeleană, Generația pașoptistă, Societatea „Junimea”, Cenaclul și revista „Sburătorul” etc. Istoria literaturii noastre a consemnat și numeroase prietenii spirituale între doi scriitori. Între prieteniile de grup și cele individuale sunt multe deosebiri. Dacă în relațiile de grup ținta strădaniilor unite vizează probleme generale ale națiunii, în cele individuale primează interesele celor doi. Aceasta nu diminuează cu nimic contribuția adusă la evoluția culturii noastre a prieteniilor Mihai Eminescu și Ion Creangă, Mihai Eminescu și Ioan Slavici, Ioan Slavici și George Coșbuc, Mihail Sadoveanu și George Topîrceanu.
Întrebat ce părere are despre prietenia din zilele noastre, un erudit a răspuns: „Azi s-au cam rărit cărările dintre oameni”. Da, s-au cam împuținat cărările dintre oameni. Prietenia nu a dispărut, dar și-a schimbat din temeliichipul și mobilurile ce stau la baza ei. Azi sunt pe cale de dispariție prieteniile clasice românești: ne vizităm tot mai rar, nu mai ieșim la plimbare împreună ș.a.m.d.. Telefonul mobil le ține loc la toate. Regret enorm vremurile în care puteai merge de-acasă fără să pui lacătul pe ușă, ci pur și simplu puneai mătura la ușă, ca semn că ești plecat. Astăzi predomină prieteniile din interes. Ele elimină în relația interumană tocmai omenescul din noi, robotizându-l. A apărut un nou tip de prietenie – cea politică. Ea este văzută ca una sigur propulsatoare pe plan social. Existența ei este una efemeră. Își încheie mandatul în momentul în care tu ca purtător de cuvânt de partid ai rămas în afara locurilor eligibile, indiferent la care tip de alegeri țintești să devii și tu cineva.
Îmi înveselesc anii ofiliți ai senectuții constatând că în rândul intelectualilor autentici prieteniile spirituale n-au dispărut. Dimpotrivă, după 1989 bestsellerurile nu mai sunt din rândurile beletristicii. În locul ei s-au impus „genurile biograficului”(acad. Eugen Simion), adică literatura subiectivității. Este vorba de memorii, jurnale, autobiografii, interviuri, ceea ce unii numesc literatura de frontieră/de graniță. Numărul aparițiilor editoriale de acest tip în acești ani este impresionant de mare și de divers. Voi enumera câteva dintre iele, dând câte două exemple pentru fiecare: cărți epistolare (Mircea Zaciu – Octavian Șchiau, Gabriel Liiceanu – Andrei Pleșu); cărți dialog (Daniel Cristea Enache – Nicolae Manolescu, Ioana Revnic – Alex Ștefănescu); memorii (Neagu Djuvara, Memorialul Închisoarea Pitești); jurnale intime (Mircea Zaciu, Mircea Cărtărescu); biografii (Viața lui Arsenie Boca, Cioran – ultimul om liber); autobiografii (Octavian Paler –Autoportret într-o oglindă spartă, Povestea vieții mele – Maria, Regina României).
Aceste categorii de opere au succes în rândul cititorilor de azi. De ce? Motivele sunt multiple: în ele ni se oferă ceea ce înainte de 1989 era pur și simplu exclus, respectiv reflectarea intimității marilor personalități, pătrunderea în atelierul de creație al acestora. Cărțile de tipul celor pomenite anterior demitizează statutul creatorilor de frumos artistic, le oferă acestora posibilitatea de-a se confensa necenzurat. Cunoaștem din ele ceea ce au trăit aceste personalități, cum s-au format, factorii ce le-au stimulat talentul nativ, cărțile ce i-au ajutat să devină oameni de succes. Toate speciile culturale enumerate sunt niște spovedanii cuceritoare făcute fără reticențe, cu modestie și într-un stil plăcut, în care se evită exprimările criptice sau voit elitiste. O adevărată supratemă a lor este prietenia. Aflăm din variatele destăinuiri cum și de ce se împrietenesc spiritele alese, cum se nasc și cum dispar ele. Cititorul , după lectura deosebit de atractivă ce ne-o oferă noile creații de raftul întâi , simte că a găsit calea spre el însuși. Abia parcurgând paginile de acest tip, înțelegem ce înseamnă cu adevărat prietenia spirituală și menirea ei.
Pentru mine, modelul de prietenie spirituală în zilele noastre o reprezintă Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. M-a convins o dată în plus și lucrarea apărută în 2020 la Editura Humanitas: „Despre destin”. Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor. Ea cuprinde un dialog epistolar pe tema destinului. Sunt zece scrisori schimbate între Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu pe parcursul lunilor iulie – septembrie 2020. Primele epistole sunt adevărate eseuri despre prietenie. Prieteni spirituali de-o viață, cei doi intelectuali au la fel de multe puncte comune, precum și deosebiri esențiale.
Similitudinile sunt mai puține decât atributele ce-i diferențiază. Andrei Pleșu este aidoma modului în care reprezentanții clasicismului concepeau un personaj literar: un om cult, manierat, stilat, rațional în toate, echilibrat, elevat în exprimare. El reprezintă tipul înțeleptului clasic,un apolinic. În schimb, Gabriel Liiceanu este, în viziunea mea, un personaj de tip romantic, deci dionisiac. Mai puțin riguros în ceea ce face în sensul că nu-i tributar unor canoane clasice, dezinvolt, spontan, mai volubil, mai expansiv, mai entuziast. Gabriel Liiceanu îmi apare ca tipul rebelului benefic, al omului fără astâmpăr, al provocatorului, al etern nemulțumitului, așa cum îl reprezintă și textul său „Apel către lichele”.
Cei doi intelectuali mărturisesc că sunt diferiți: „În „Declarație de iubire” am simțit nevoia să punctez diferența dintre noi, diferența care ne-a însoțit de- a lungul atâtor decenii de prietenie tumultoasă și care, paradoxal, ea tocmai ne-a ținut laolaltă (…). Dar poate tocmai asta este splendoarea prieteniei mele cu el: îl pot iubi așa cum e. Ceea ce înseamnă: diferit de mine (Gabriel Liiceeanu). În stilu-i caracteristic, Andrei Pleșu nuanțează și sintetizează specificul modului lor de a fi: „noi nu suntem asemănători, ci mai degrabă complementari”. Consider că acesta este unul din sensurile prieteniei, adică nu de-a fi unul pentru celălalt un aplaudac, ci unul care-l completează. Aceste diferențe îi fac pe cei doi „solidari și afectuoși” (Andrei Pleșu). Dialogul lor este, spune același Andrei Pleșu, ca între „două suflețele-creierașe care nu se aseamănă”.
Gabriel Liiceanu ne face cunoscute și aspectele esențiale care i-au apropiat: „Am trăit amândoi iubindu-ne locul în care ne-am născut spiritual” (Școala lui Constantin Noica de la Păltiniș) „refuzând pârtiile gândirii gata făcute”; „amândoi am ales să ne trăim gândul și mai puțin să ni-l gândim”, „am făcut amândoi, scriind, tot ce am putut pentru a-i întâlni pe ceilalți”, „am vrut să vorbim ușor și pe înțelesul tuturor despre cele mai grele lucruri”. Și cartea-epistolară „Despre destin” s-a născut tot din prietenie. Andrei Pleșu recunoaște că la un moment dat s-a aflat într-o „apatie sterilizantă”: „ Nu mai sunt suficient de motivat să mai scriu, să mai citesc, să mai livrez intelectualmente”. Cel care-l va salva din această stare de neputință creatoare este Gabriel Liiceanu. Cum? Provocându-l la acest dialog ideatic despre destin. Cu eleganța-i cunoscută, Andrei Pleșu va recunoaște rolul avut de prietenul său, acela ce pune în lumină într-un aspect concret al valorii prieteniei autentice: provocându-l la dialog, Liiceanu l-a scos din apatia sterilizantă, reașezându-l „pe orbita scrisului”, convingându-l să nu-și „spânzure lira în cui”.
Cei doi erudiți/eseiști/filozofi/ scriitori au mai publicat o carte de genul celei „Despre destin”. Ea se intitulează „Dialoguri de duminică”. Aceasta însumează 17 dialoguri pe care le-au avut cei doi cărturari de elită la Televiziunea Română în anul 2015. Concepute ca forme de „igienă mentală”, dialogurile sunt despre „ce și cum trăim”. În ultimul dialog, cei doi scot în relief rostul acestor convorbiri, dar și al prieteniei: „aș spune că frumusețea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viață avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul…” (Andrei Pleșu). „Discuțiile cu tine m-au făcut să înțeleg mai bine lumea. Ne-am înțelepțit și poate și alții odată cu noi” (Liiceanu).
Acești intelectuali de elită, adevărați „boieri ai minții”, prin natura relației lor doresc parcă să-i dea dreptate lui Octavian Paler, cel care în lucrarea sa diaristică (jurnal) „Deșertul pentru totdeauna” este de părere că „prietenia e un har”.

Octavian Guţu,
dascăl de cetire și simțire românească