De peste un mileniu în Sălaj şi de un secol în România (XII)

Serialul este o varianta redactată a prelegerii pe tema „De peste un mileniu în Sălaj – Ţara Silvaniei, şi de aproape un secol în România”. Prelegere prezentată în data de 21 septembrie, cu ocazia „Zilelor maghiarilor din Sălaj” din acest an

 

Premise:

Motivaţia elaborării prelegerii şi a serialului: de a comunica spre concitadinii/concetăţenii noştri – câţi şi cine am fost şi suntem, maghiarii din această parte de ţară. Cum vedem istoria care ne leagă şi evenimentele de acum aproape 100 de ani şi ce a urmat, de când această zonă face parte din România. Cred că de ocazia Centenarului, trebuie să vorbim deschis despre trecutul, prezentul şi viitorul relaţiilor româno-maghiare, maghiaro-române.

 

Impactul schimbării statutului maghiarilor după 1918 şi Unirea de la facto – la de iure (2)

 

După cum se ştie, în anul 1918 s-a realizat România-Mare în trei paşi:

– martie-aprilie 1918 unirea Basarabiei cu România;

– 28 noiembrie unirea Bucovinei;

– 1 decembrie: prin Rezoluţia adoptată la adunarea de la Alba Iulia, Transilvania s-a unit cu România.

În săptămânile şi lunile următoare Consiliul Dirigent prin consilii naţionale locale şi gărzile naţionale româneşti – având şi sprijinul armatei române, treptat a preluat puterea peste teritoriile unificate (în sate, oraşe şi comitate). Astfel în intervalul de timp 1 decembrie 1918 – 20 aprilie 1919 s-a realizat unirea de facto a teritoriilor, comitatelor din Transilvania (în sens larg) cu Regatul României.

Mai lipsea ceva: recunoaşterea internaţională, care va fi obţinută la Paris prin cele două tratate de pace: de la Saint Germain (10 septembrie 1919, care recunoştea unirea Bucovinei) cu Austria şi de la Trianon (4 iunie 1920) cu Ungaria, care recunoştea apartenenţa Transilvaniei la România. Perioada dintre 1.XII.1918 – 4.VI.1920, poate fi socotită un fel de perioadă sau regim de tranziţie de la de facto – la de jure.

Anterior unirii Bucovinei şi Transilvaniei cu România, la 10 noiembrie 1918 (penultima zi de război din Primul Război Mondial), România a reintrat în război declarând război Germaniei şi atacând Austro-Ungaria (de fapt Ungaria). Armata română se mobilizează din nou şi va continua războiul şi în anul 1919.

În toamna anului 1918 Austro-Ungaria s-a prăbuşit. Mai întâi s-a descompus în două: Austria şi Ungaria, care se vor proclama republici şi state separare. Iar apoi fiecare dintre fostele componente ale dublei monarhii de odinioară se vor descompune. Pe „ruinele lor” se vor naşte noi state, printre care Cehoslovacia, Iugoslavia şi se „reîntregeşte” România. Românii, cehii şi slovacii, slavii de sud au avut de câştigat, maghiarii (Ungaria) de pierdut prin acest proces istoric complex de după Primul Război Mondial.

Unele cifre concludente: Ungaria, de la suprafaţa de 282 870 km² (de dinainte de război), în urma tratatului de pace scade la 92 963 km², iar populaţia ei scade de la 18,2 milioane în 1910, la 7,6 milioane în 1920. Cu aceste teritorii pierdute de Ungaria, 3,3 milioane de etnici maghiari au ajuns în statele vecine: Iugoslavia, Cehoslovacia şi România. Cei mai mulţi în România, aproape jumătate: 1,6 de milioane de maghiari au trăit în comitatele unificate cu România.

Până în anul 1918 în Transilvania, ca parte a Ungariei, deci sub “regim maghiar” trăiau 2,8 mil. de români (2 811 719 în 1910.) Reprezentanţii lor adunaţi la Alba Iulia au decis Unirea Transilvaniei cu România. Cred că din aceste date se poate înţelege că pentru Ungaria şi pentru maghiari anii 1918-1920 nu sunt tocmai “ani fericiţi” cu “amintiri frumoase”. Majoritatea românească a decis, marile puteri au aprobat şi aceasta este istoria de acum un secol.

Este evident că pentru români, cehi şi slovaci, sârbi, croaţi etc. aceste evenimente au adus împlinirea dorinţelor şi viselor. Repet că pentru maghiari (inclusiv pentru maghiarii din Transilvania), respectivele evenimente au cu totul şi cu totul altă semnificaţie, dar au acceptat (am acceptat) situaţia dată.

Istoricul Nicolae Iorga, care a fost contemporan cu evenimentele mai sus amintite, şi care a avut un rol important în pregătirea lor, înţelege pe deplin faptul:

„Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înţelegem şi prin experienţa proprie, care e lunga de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. (…) Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă suntem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate şi neputinţa de a se conduce în momente de criză.”

Dar să vedem cum au văzut ei înşişi, maghiarii din Transilvania, din Sălaj, schimbările petrecute la sfârşitul anului 1918 şi la începutul anului 1919.

Săptămânalul local de limbă maghiară „Szilágyság”, în numerele din decembrie 1918 încă nu prevesteşte foarte mari schimbări. Păreau mai importante în acele zile evenimentele revoluţiei din Ungaria. Abia după ce Clujul va intra sub ocupaţia armatei române şi sub administraţie românească (în 24 decembrie 1918), îşi pregăteşte ziarul cititorii pentru evoluţiile ce vor urma şi în Sălaj. În 15 ianuarie 1919, armata română ajunge şi la Zalău (anterior, pe 11 ianuarie au ajuns la Jibou). Ziarul din 24 ianuarie 1919 relatează amănunţit cum s-a petrecut ocuparea oraşului de către armata română:

„Ceea ce am aşteptat frământaţi de îndoieli de mai multe săptămâni, acela s-a petrecut pe15 ianuarie 1919: trupele române în această zi la ora 12 amiază au intrat în oraşul nostru. Anterior au sosit veşti îngrijorătoare despre incidentul de la Ţigani, (Crişeni) între honvezii din reg. 24 care părăseau oraşul nostru şi între trupele române care vroiau să intre dinspre Jibou. Cauza incidentului nu ne este cunoscută, dar spre marea noastră tristeţe şi părere de rău, a tuturor locuitorilor paşnici ai oraşului, care s-a străduit cu prudenţă ca să prevină fricţiuni între maghiari şi români…”

Din cauza acestui incident, armata română nu va intra în Zalău pe calea ferată, ci pedestru, prin Ortelec. Comandantul unităţii militare române, văzând atitudinea paşnică a populaţiei din oraş, nu a fost nevoit să utilizeze forţa. Pentru cazarea militarilor români, conducerea oraşului a oferit cea mai impozantă clădire, sediul Colegiului Reformat. Din cauza gripei spaniole şi a incertitudinii politice, era vacanţă prelungită în acele luni. Cinci dintre notabilităţile oraşului şi comitatului (vicecomitele, viceprimarul etc.) au fost arestaţi de militari şi duşi la Dej. Se zvonea că vor fi deferiţi unui tribunal militar, ca fiind responsabil pentru incidentul de la Crişeni, dar ulterior au fost lăsaţi să se întoarcă acasă.

Tot din acel număr de ziar aflăm că populaţia satelor din împrejurimi a trecut la acţiuni de jaf în oraş: „Românii din împrejurimi, prindu-se curaj după văzul militarilor români, dar mai ales sub influenţa ideilor bolşevice foarte răspândite, au început să jefuiască mai întâi în prăvăliile din oraş, apoi conţinuturile pivniţelor din viile, şi cu mare sârg să care tot ce găseau. Cu ocazia unui incident de acest fel, s-a întâmplat ca să fie trei victime, printre care şi directorul pensionar al şcolii elementare P. Gy. Însă comandamentul local prin măsuri energice, în colaborare cu poliţia locală a reuşit să tempereze masele aprinse.” Redactorul ziarului scoate în evidenţă influenţă bolşevică adusă de soldaţii reîntorşi din Rusia, care au comis şi alte acte asemănătoare în lunile precedente.

Autorul articolului îşi exprimă compasiunea pentru victimele ciocnirii armate de la Crişeni, care au fost înmormântaţi cu onoruri militare şi cu sunetul tuturor clopotelor bisericilor din oraş: „Sărmanii de ei, de care vom fi alături întotdeauna, atunci au trebuit să-şi sacrifice vieţile lor, când deja nutream speranţa, că pacea va salva noi vieţi.”

Tot în acest număr al ziarului „Szilágyság”, se publică şi ordonanţele comandamentului militar român:

– Din 19 ianuarie 1919 se interzice circulaţia cetăţenilor după ora 23.

– Un alt ordin repetă această restricţie de circulaţie pe timp de noapte şi se ordonă deschiderea magazinelor, se interzic adunările publice în grupuri mai mari de 3 persoane. În termen de 24 de ore orice armament şi material militar trebuie predat armatei române. Foştii soldaţi din armata austro-ungară ajunşi acasă, pot purta uniformele lor transformate în haine civile, dar fără însemne şi grade militare. Călătoriile în zone încă neocupate de armata română se permite doar femeilor şi tinerilor sub 17 ani. Motivul acestei interdicţii este ca nu cumva bărbaţii apţi de arme să se deplaseze peste linia de demarcaţie „în Ungaria” şi să se înroleze în armata guvernului republican maghiar. Cetăţenii sunt obligaţi să asigure cazare (cu camere încălzite şi luminate) gratuit ofiţerilor şi soldaţilor armatei române. Nerespectarea dispoziţiilor se pedepseşte conform legii marţiale.

Pentru a restabili ordinea şi legalitatea se publică şi o a treia ordonanţă:

„I. Comandamentul militar român este foarte indignat de purtarea unora dintre locuitori, care în loc să-l ajute la restabilirea ordinii şi a apărării avutului public, din contră ne aduc cele mai mari greutăţi, deoarece se duc în diferite sate, unde fac prădăciuni şi omoruri.

1. Populaţia românească trebuie să fie bine încredinţată că dacă a venit armata română, nu a venit să sprijine prădăciunile şi omorurile. Din contră, va lua măsurile cele mai aspre contra făcătorilor de rele, neţinând seama de naţionalitate.

            III. Se pune în vederea populaţiei că le este interzis, cu începere de la data afişării acestei ordonanţe, a părăsi satele fără autorizaţie scrisă a primarului.

1. Acei care vor fi prinşi în neregulă la prădăciuni, sau asupra altor fapte rele, vor fi arestaţi, ameninţaţi, daţi judecăţii şi eventual, pedepsiţi chiar cu moartea…”. Toate ordonanţele sunt semnate de maiorul Rosin, comandantul garnizoanei Zalău.

Ulterior, în urma măsurilor energice, situaţia din Zalău s-a mai normalizat spre sfârşitul lunii ianuarie, deşi mai sunt informaţii şi unele reclamaţii ale cetăţenilor despre probleme şi delicte contra bunurilor publice sau private.

Însă pe 22 februarie batalionul comandat de maiorul Gyurotsik Mihály (din regimentul 24 din divizia secuiască), sprijinit şi de un alt batalion, printr-un atac surpriză a reocupat (recucerit) oraşul Zalău. Trupele româneşti staţionate în oraş, luate prin surprindere, s-au retras spre Ortelec, iar ulterior, după ce au primit noi întăriri, pe 25 februarie au recucerit Zalăul.

Din surse militare româneşti avem informaţii despre „bătălia pentru Zalău”, un episod al războiului româno-maghiar din 1918-1919:

”Deoarece detaşamentul invadator (Batalionul lui Gyurotsik) a refuzat să părăsească oraşul în termenul fixat de comandamentul Regimentului 15 de infanterie Războieni, trupele române au fost nevoite să utilizeze demonstrativ artileria, astfel că, în ziua de 25 februarie, oraşul era reluat de trupele române. Organele de propagandă maghiară au făcut o zarvă enormă în jurul acestei chestiuni, susţinând că oraşul ar fi fost distrus cu sălbăticie şi că străzile ar fi pline de morţi şi răniţi.”

Un ofiţer din armata română, care a participat la recucerirea oraşului – căpitanul Cretzulescu, ofiţer în Regimentul 15 Războieni, scrie o scrisoare pe 4 martie prietenului său clujean, Amos Frâncu:

„Iubitul meu naş (permite-mi acest calificativ)

            Plecat din Cluj, am ajuns tocmai la timp: am luat parte la recucerirea Zalăului,

smuls din mâinile camarazilor mei printr-un atac mişelesc. Mânuşile au fost aruncate şi-n fine s-a putut simţi şi ungurii, cum ştie românul să dea, atunci când e scos din fire.

            Să fii sigur, iubite naşule, că Zalăul – cuibul viperelor – şi-a primit lecţia care a meritat-o. Ne-am purtat bine la început şi am fost răsplătiţi cu gloanţe de populaţia ungurească; ei bine, le-am răspuns şi noi cu gloanţe şi ghiulele. Ce a fost nu vor uita-o niciodată…”

            Relatările participanţilor sau plângerile localnicilor pot fi păreri subiective sau chiar exagerări, dar în urma „bătăliei” pentru ocuparea, respectiv pentru recucerirea Zalăului, atât populaţia, cât şi clădirile au avut de suferit. Ca dovadă: În procesul verbal din 25 aprilie 1919, primul prefect român al Sălajului, Dr. George Pop, cu ocazia preluării sediului comitatului, afirmă: „Constată prefectul că geamurile edificiului sunt aproape toate sparte şi edificiul e bombardat de proiectile şi aşa numai şase camere sunt în stare de a putea fi locuite…”  (Prefectura de atunci, funcţiona în clădirea impozantă din secolul al XIX-lea, unde funcţionează astăzi Primăria Zalău)

În urma bătăliei de la Zalău, o bună parte a populaţiei maghiare din oraş s-a retras (s-a refugiat de teama unor represalii) în zonele de dincolo de linia de demarcaţie (care putea fi numită şi „graniţă provizorie” dintre Ungaria şi România). Din refugiu se vor întoarce doar peste câteva luni. Aceasta este şi cauza pentru care ziarul „Szilágyság” nu va apare din februarie până în iunie.

La mijlocul luni aprilie 1919 armata română îşi concentrează forţele şi în doar câteva zile ocupă/eliberează partea vestică a Sălajului şi apoi a Ardealului, în luna mai trecând peste Tisa şi la începutul lunii august intrând şi în Budapesta.

Întrucât întreg comitatul Sălajului ajunge complet sub guvernare românească, în primăvara anului 1919 Consiliul Dirigent din Sibiu numeşte prefect pentru comitatul Sălajului:

„DECRET

            Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului, Părţilor româneşti din Ungaria numeşte pe ziua de 1 aprilie n. 1919 de prefect al judeţului Sălagiu pe dl. Dr. George Pop şi-l investeşte cu toate puterile determinat în legi.

Sibiu, 27 martie st. n. 1919.

                                                           Şeful Resortului de Interne,

                                                           Maniu”

Conform relatărilor vremii, populaţia oraşului şi a zonei acuză faptul că nu doar civilii s-au dedat la jafuri profitând de vremurile tulburi, ci şi militarii. În primul raport înaintat Consiliului Dirigent în aprilie 1919, proaspătul numit prefect Georghe Pop pe lângă starea jalnică a administraţiei şi lipsei acute de personal, mai spune: „Am de observat că soldaţii armatei fac multe abusuri, jefuesc, fură etc. Ar fi consult, se-se deie ordinele cele mai severe pentru a se curma iregularitatea…”

Sunt destule semnale în acest sens, atât în presă, cât şi în alte izvoare contemporane (inclusiv Colegiul Reformat a avut de suferit din această cauză).

Comandamentul militar reacţionează ceva mai târziu, negând faptul că armata ar fi comis ceva: „Am fost informat că unele persoane lipsite de conştiinţă şi răuvoitoare au alarmat populaţia oraşului că soldaţilor s-a permis jaful liber…” (Comunicatul comandamentului garnizoanei Zalău, din iunie 1919).

Funcţionarii trebuie să depună din primele zile jurământ de credinţă regelui Ferdinand şi Consiliului Dirigent. Cei de etnie maghiară refuză acest fapt, deoarece ei sunt cetăţeni maghiari şi nu sunt (încă) cetăţeni români. După semnarea tratatului de pace vor putea alege – „opta”- să primească cetăţenia română, dacă rămân aici, ori îşi vor păstra cetăţenia maghiară, dar atunci în termenul stabilit trebuie să părăsească ţara.

Populaţia va fi afectată şi de alte interdicţii comunicate prin ordonanţele comandamentului militar din Zalău, urmează şi alte restricţii:

Pe 25 iunie 1919, comandantul garnizoanei Zalău comunică faptul că: ”În teritoriile ocupate de armata română se interzice cu desăvârşire afişarea sau purtarea culorilor tricolorului maghiar. Nerespectarea dispoziţiei atrage pedepse severe asupra celor care vor comite asemenea fapte.”

Pe 22 octombrie, autorităţile militare dispun schimbarea inscripţiilor de firme din Zalău în inscripţii în limba română:

„În 15 zile de la apariţiei acestei dispoziţii toate firmele şi toate inscripţiile prăvăliilor se vor schimba pe inscripţii exclusive în limba română. Cele scrise în limba maghiară vor fi îndepărtate.

Ca aceste inscripţii de firme şi de prăvălii să fie redactate corect în limba română, toţi cei care sunt vizaţi de acest ordin să se prezinte la comandament cu modelul inscripţiilor propuse, care să fie vizate şi corectate de noi.

Cei care se opun, vor suferi de severitatea legii.”

Peste puţin timp se vor schimba şi denumirile străzilor şi viilor din Zalău, tot din ordinul comandamentului militar local. Astfel străzile oraşului vor fi denumite cu personaje istorice din panteonul românesc.

Cetăţenii care călătoresc cu trenul sunt percheziţionaţi practic în fiecare gară, de militari sau de gărzile naţionale locale. În urma acestor percheziţii abuzive, trenurile care circulă destul de rar, întârzie şi mai mult.

Presa este cenzurată, apar coloane albe întregi în ziare, care au fost tăiate de cenzură. Corespondenţa cu străinătatea, respectiv publicaţiile din străinătate sunt controlate, iar ziarele străine, mai ales cele din Ungaria, sunt distruse de autorităţile militare şi nu ajung la cititori. După un timp cenzura exercitată de armată va fi preluată de prefecturi.

Anterior semnării tratatului de pace, şi pe teritoriul Transilvaniei (deci şi al Sălajului) se organizează alegeri parlamentare în octombrie 1919 şi în mai 1920 pentru Parlamentul României. Alegeri la care reprezentanţii comunităţii maghiare nu participă, deoarece ei sunt cetăţeni „străini”, cetăţeni ai Ungariei.

Se complică şi cu circulaţia monetară: pe teritoriul Transilvaniei sunt în circulaţie coroane austro-ungare, dar şi coroane maghiare şi toate se raportează la leul românesc. Coroanele (bancnotele) austro-ungare vor fi ştampilate de BNR. Un alt fapt care pare ciudat, deja din primăvara anului 1920 se fac recrutări şi încorporări în armata română, şi din rândurile etnicilor maghiari, deşi cum s-a mai spus, ei sunt cetăţeni străini. Anterior, armata română primea voluntari etnici români, în special din gărzile naţionale româneşti.

O altă problemă de care a fost afectată populaţia Zalăului şi Sălajului, era rechiziţionările făcute de armată. Armata a luat de la populaţie alimente, combustibil, animale de tracţiune etc. Aceste bunuri, de multe ori nu au fost plătite, sau plătite la un preţ dezavantajos în comparaţie cu preţul pieţii. Dacă au fost achitate, atunci mult prea târziu de reprezentanţii armatei.

Sărbătorirea zilei de 24 ianuarie în 1920 la Zalău. Sărbătoare la comandă. (Text reprodus şi tradus din „Szilágyság” din 29 ianuarie 1920):

„PUBLICAŢIUNE

Ţinând cont de faptul că data de 6 februarie (în vechiul calendar 24 ianuarie) este sărbătorirea principatelor: Basarabiei, Ardealului şi Bucovinei, deci sărbătoarea naţională de unire a tuturor românilor, atrag atenţia tuturor proprietarilor de bănci, magazine, fabrici şi a tuturor proprietarilor de case, clădirile lor să fie decorate cu tricolorul naţional românesc, precum am dispus în publicaţiunea precedentă.

În această zi magazinele vor fi închise şi proprietarii sunt obligaţi să le decoreze cu steagul naţional românesc din material de textilă.

Seara demonstraţie cu torţe. Toate casele vor fi luminate. În această zi circulaţia este permisă toată noaptea şi cafenelele pot fi deschise. Detectivii şi agenţii de poliţie sunt somaţi să asigure ordinea şi respectarea cu desăvârşire a acestei dispoziţii.

Căpitan, Turturescu, comandant.”

***

Dacă facem un bilanţ succint al perioadei de 1919-1920, din punctul de vederea al maghiarilor sălăjeni şi ardeleni, principiile mărinimoase din Rezoluţia de la Alba Iulia nu prea sunt respectate. Nu e de mirare, căci mulţi părăsesc meleagurile natale…

László László