De peste un mileniu în Sălaj şi de aproape un secol în România (V)

Personalităţi de seamă – personalităţi maghiare din Sălaj (3)

Fără să facem inventarul complet al personalităţilor maghiare importante care s-au născut în Sălaj ori au activat aici sau au făcut ceva anume pentru comunitate în decursul secolelor, vă prezentăm – mai succint sau mai detaliat – personalităţi cu care ne putem mândrii cu toţii. Este lăudabilă inţiativa Bibliotecii Judeţene „Ioniță Scipione Bădescu”, care a publicat în cel puţin două ediţii date biografice despre sălăjeni merituoşi. Printre cei prezenţi în aceste volume sunt şi multe personalităţi maghiare, dar sunt şi unele absenţe remarcabile… .

Cercetătorul şi călătorul Bíró Lajos (1856-1931)

          Bíró Lajos este originar din Tăşnad. Prin perseverenţă, prin foarte multă muncă, studiu şi sacrificii, a ajuns un om de ştiinţă cunoscut în lumea întreagă. Numele lui poate fi pomenit la un loc cu marii călători şi exploratori ai epocii moderne.

S-a născut în anul 1856, ca al şaselea copil în familia unui tâmplar sărac. Clasele primare le-a urmat la Tăşnad, unde datorită învăţătorului său s-a îndrăgositit de natura, de fauna locală. Încă din această perioadă a învăţat să prindă insecte, să prindă şi să împăieze păsări, reptile şi alte animale mici. După absolvirea claselor primare, familia sa ar fi vrut ca băiatul lor să înveţe o meserie. Însă, învăţătorul vîzând talentul discipolului său, a reuşit să-i convingă pe părinţi că băiatul deosebit de dotat ar trebui să învețe carte. Tot acest învăţător i-a dat şi o scrisoare de recomandare pentru obţinerea unui loc de bursier la Colegiul Reformat din Zalău.

Bíró Lajos a studiat la colegiul din Zalău între anii 1867-1875. În acest timp a început să înveţe limbi străine, mai întâi germana, deoarece a ajuns în posesia unui atlas de insectologie de limbă germană, iar pentru identificarea insectelor strânse avea nevoie de cunoştinţe de limbă. În anii petrecuţi la Zalău a trăit viaţa elevilor săraci, cu destule lipsuri. El însă nu punea mare preţ decât pe lecturi şi pe ieşirile în natură: când avea posibilitatea, ieşea şi singur la pădure, pe câmp, observa şi strângea insecte, păsări şi animale mici. În vacanţe, se deplasa către casă (de la Zalău la Tăşnad şi înapoi) doar pe jos, uneori făcând două-trei zile pe drum, dormind fără frică în pădure, indiferent de anotimp şi vreme.

În anul 1875 a absolvit colegiul, iar după bacalaureat s-a înscris la Academia de Teologie Reformată din Debrecen. Mai degrabă, el ar fi vrut să studieze medicina sau ştiinţe ale naturii, dar din motive financiare a optat pentru teologie. Nici în aceşti ani nu s-a lăsat de vechea sa îndeletnicire de explorarea faunei, şi chiar a fost recompensat pentru faptul că a inventariat şi a descris toate insectele din zonă, publicând rezultatele acestor cercetări. Încă din aceşti ani a fost cunoscut şi recunoscut de către lumea ştiinţifică. Tot în această epocă „s-a îndrăgostit” de fauna tropicală şi visa să ajungă în ţări îndepărtate, dacă nu ca zoolog, atunci măcar în calitate de misionar creştin.

După un timp şi-a întrerupt studiile teologice şi a plecat la Budapesta în vederea continuării studiilor universitare la Facultatea de ştiinţe ale naturii. Ca să se întreţină, lucra ca şi corepetitor la unele familii mai înstărite, iar în vacanţe făcea excursii de studii pentru a se antrena în vederea pregătirii pentru expediţia mult visată. În aceste drumeţii se ducea de unul singur, mai întâi a făcând cercetări în zona montană a Transilvaniei (Munţii Apuseni, Făgăraş, Retezat, Gurghiului), cercetând fauna montană şi vieţuitoarele peşterilor de acolo. Ulterior s-a antrenat şi în zona carstică a Croaţiei şi Dalmaţiei, în Munţii Tatrei, trecând prin multe pericole, îmbogăţindu-şi colecţiile sale cu noi specii, dar căpătând şi noi experienţe.

Şi-a întrerupt studiile universitare, lucrând un timp ca cercetător în domeniul filoxerei (în a doua jumătatea a secolului al XIX-lea, filoxera a decimat culturile de viţă de vie, iar autorităţile şi viticultorii au făcut eforturi disperate în vederea stopării infecţiei). Bíró a obţinut anumite rezultate în domeniu, însă şeful său a fost invidios pe subalternul său mult prea strălucit şi a refuzat să-i prelungească contractul de muncă, deoarece Bíró avea deja foarte multe articole ştiinţifice publicate în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate.

Bíró a fost conştient de faptul că niciodată nu o să aibă bani suficienţi pentru o expediţie proprie bine dotată, alcătuită dintr-o echipă numeroasă de specialişti. Știa că dacă va reuşi să plece, va fi nevoit să se descurce singur. Îşi făcea planul ca la nevoie să se descurce chiar şi aşa: „Nu pot să-mi permit să mă duc cu şase-şapte persoane, deci o să stau şase sau şapte ani… Dacă n-o să am bani să trec prin mai multe locuri, o să poposesc în câte un loc şi voi avea prilejul să cercetez mai temeinic câte un loc sau câte un popor”.

            În anul 1895 s-a ivit posibilitatea ca el să poate pleca în Papua Noua Guinee, colonie germană în vremea aceea. Ca să aibă bani de plecare, şi-a vândut colecţia sa de peste 20.000 exemplare de animele şi insecte Muzeului Naţional de Ştiinţe ale Naturii (al Ungariei). Pentru viitor s-a angajat să trimită alte exemplare de animale exotice pentru îmbogăţirea colecţiilor muzeului.

În noiembrie 1895 a pornit la drum. S-a îmbarcat în portul Fiume (Rijeka) de la Marea Adriatică, şi după o călătorie de peste două luni, pe ruta Canalul Suez – Aden Singapore, a ajuns la începutul anului 1896 pe pământul Noii Guinee.

Acolo, la început a fost găzduit de către medicul german al coloniei, iar după un timp de acomodare a început să facă călătorii în interiorul arhipelagului. Din scrisorile sale trimise acasă, se poate reconstitui prin ce a trecut exploratorul nostru, care a suferit de malarie şi de alte boli tropicale, precum şi de căldura şi umiditatea excesivă, neobişnuite pentru un european:

„Eu am făcut cunoştinţă cu febra tropicală (malarie) în a 21-a zi a şedereii mele de aici, care de atunci nu mă părăseşte deloc. De cele mai multe ori, am avut febră de 38-39 grade, care numai câteodată urca până la 40 de grade. Îmi dozam singur cantitatea de chinină, uneori 6-8 grame pe zi. Atunci eram bolnav nu de febră, ci de doza de medicament…”.

            Bíró a cercetat mai întâi zona din imediata apropiere a localităţii de şedere, apoi treptat s-a îndepărtat de tabăra de bază, trecând masivul muntos spre interiorul arhipelagului sau, călătorind în amonte cu barca, pe râurile ce se varsău în ocean. Furnicile tropicale i-au furnizat „surprize”, deoarece ele consumau (distrugeau) orice animal capturat, şi netratat-nepreparat imediat cu chimicale. Rugina, datorată umidităţii, distrugea obiectele de fier de la o zi la alta. Mucegaiul insistent distrugea atât alimentele, cât şi textilele. În asemenea condiţii dificile, era deosebit de greu să se adapteze un european, dar călătorul nostru nu s-a lăsat înfrânt de climă şi de natură.

Treptat, cercetătorul nostru s-a îndepărtat de prima sa bază, şi a cercetat zone mai îndepărtate, făcând călătorii şi pe celelalte insule. A ajuns şi pe principala insulă populată de papuaşi. Băştinaşii superstiţioşi peste măsură, l-au bănuit pe omul alb ciudat, cu barbă imensă, care vâna şi captura animale, păsări, insecte, fără să le consume, ca fiind vrăjitor. Însă, după un timp l-au admirat pentru devotamentul său şi mai ales pentru faptul că nu s-a comportat atât de orgolios ca şi ceilalţi europeni cunoscuţi de ei.

Bíró, cu ajutorul navelor comerciale germane care veneau regulat în orice colonie germană, trimitea acasă scrisori şi nenumărate colete cu animale preparate şi obiecte ale băştinaşilor: unelte, arme, măşti, statuete, vase, podoabe etc. De asemenea, el însuşi a făcut o mulţime de fotografii cu băştinaşi. Tehnica fotografică de acum peste un secol era destul de primitivă, deci necesita o pricepere şi atenţie mult mai mare. Ca suporturi pentru negative nu se foloseau filme, ci plăci de sticlă. După cum reiese şi din cele scrise, pe lângă cercetările biologice a afectuat şi unele studii etnografice şi antropologice.

În anul 1899, febra l-a doborât pe Bíró. Însă el a fost vindecat de către medicul german (viitorul laureat al Premiului Nobel) Robert Koch. Tot pentru îngrijirea sănătăţii sale, a făcut un popas şi în Australia, la Sidney. După revenirea în Noua Guinee, a mai continuat un timp cercetările sale, iar la sfârşitul anului 1901 şi-a luat rămas bun de la insula îndepărtată. S-a îmbarcat pe o navă cu care a făcut peste opt luni până în Europa, datorită unor escale în India şi Arabia.

A ajuns pe teritoriul ţării natale în luna august, 1902. Expediţia sa singuratică s-a soldat cu o colecţie de peste 200.000 de piese: de la diferite animale – până la obiecte ale băştinaşilor din Noua Guinee. Cea mai mare parte a acestei colecţii se află în muzeele din Budapesta, dar dintre obiectele trimise acasă sau aduse de către Bíró Lajos, au ajuns în diferite oraşe ale lumii. În România, muzeele din Timişoara și Sfântu Gheorghe dispun de cele mai multe piese din colecţia lui Bíró. El a contribuit şi la dotarea muzeului de ştiinţe ale naturii al Colegiului Reformat din Zalău, unde el a studiat odinioară (actualul CNS).

Imensa colecţie conţine peste 2.000 de specii de animale necunoscute anterior. Dintre aceste specii, unele îi poartă numele.

Marele cercetător care şi-a riscat viaţa şi sănătatea, nu a fost nici recunoscut, nici recompensat la adevărata sa valoare, cum ar fi trebuit pentru meritele sale ştiinţifice deosebite, de către contemporanii săi. A devenit simplu muzeograf onorific la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii. Doar foarte târziu, la vârsta de 70 de ani, a primit titlul Doctor Honoris Causa, al Universităţii din Szeged.

A murit la 2 septembrie 1931, la vârsta de 75 de ani, practic uitat şi neglijat de către contemporani, datorită mai ales faptului, că deşi a studiat la mai multe instituţii de învăţământ superior, nu a absolvit nici o facultate, deci fiind fără diplomă universitară. Cu toate acestea, a contribuit enorm de mult la dezvoltarea ştiinţelor naturii, mult mai mult decât două duzine de indivizi cu diplome în regulă.    

Boér Miklós (1857-1905)

S-a născut la Pericei, într-o familie de mici nobili. Şi-a început studiile la Crasna, apoi le-a continuat la Colegiul Reformat din Zalău. După câteva clase absolvite aici, s-a transferat la profilul pedagogic al colegiului din Zalău. După absolvire a lucrat ca învăţător, mai întâi la Zalău, apoi la Cehul Silvaniei.

A fost un scriitor înzestrat cu har, un ziarist şi reporter fin, talentat, care a publicat articole, reportaje, scrieri pedagogice şi practic din toate speciile literare în câteva zeci de reviste ale vremii. Singura sa opera publicată în volum a fost Szilágy vármegye földrajza (Geografia comitatului Sălajului), tipărită la Zalău în 1888.

Conform obiceiurilor vremii, a fost şi un vânător pasionat şi a descris mai multe partide de vânătoare la care a participat. Printre altele, a pomenit şi unele episoade mai haioase, din păţaniile unor partide de vânătoare. De asemenea, a scris mult despre frumuseţile naturale ale Sălajului, dar şi despre castelul din Jibou, unde a fost de mai multe ori. A scris şi despre musafiri celebri, care s-au bucurat de ospitalitatea familiei Wesselényi, la Jibou.

A scris despre oamenii locului, indiferent de etnia lor. Deși era maghiar şi reformat, a scris şi despre celelalte etnii care locuiau în zonă: români, evrei, şvabi, romi. Fără să intrăm în amănunte, scrie într-un articol (reportaj) despre întrunirea Asociaţiei Femeilor Române din Sălaj, care în data de 9 august 1883 a organizat la Tăşnad o adunare, urmată de o seară de dans. La serată a cântat trupa de lăutari din Tăşnad. Lăutarii au greşit ţinta, şi au început cu Marşul lui Rákóczi, crezând că sunt la o serată culturală maghiară. Organizatorii i-au avertizat pe lăutari, care au trecut la muzica populară românească. Că aşa-i lăutarul, cine-l plăteşte, cântă pe placul lui… .

Publicistul şi scriitorul Boér Miklós a trăit doar 48 de ani. Este înmormântat la Zalău, şi în mai multe ziare şi reviste în care a publicat anterior, a apărut necrologul lui.

Kun Béla (Kohn Béla) a abandonat clasa a III-a de la Colegiul Reformat din Zalău în cursul anului şcolar 1897-1898

Kohn Béla (1886-1938) s-a născut în Lelei (Lele în maghiară), acum în judeţul Satu Mare, dar pe atunci aparţinea de comitatul Sălajului. Tatăl său a fost notarul comunei Lelei, imigrant din Galiţia (evreu maghiarizat) şi mama sa a fost o evreică creştinată. Părinţii l-au dat pe fiul lor probabil în 1895 (după absolvirea claselor elementare) să studieze la Colegiul Reformat Zalău (CRZ). Aici erau admişi elevi care absolveau primele patru clase şi puteau să înceapă colegiul de opt ani.

Cum apare în anuarul CRZ pe anul şcolar 1897-1898, din peste 30 de elevi de clasa a III-a (diriginte prof. Kerekes András) doi au abandonat şcoala: elevul Akim Sándor (probabil Achim Alexandru, de religie greco-catolică) şi Konh Béla de religie israelită (K. B. îşi va maghiariza numele peste câţiva ani în Kun Béla, cum este cunoscut în istorie).

Tot din lista elevilor de clasa a III-a reiese că deşi colegiul era unul confesional reformat, aici erau admişi şi elevi din toate confesiunile: 4 romano-catolici, 2 greco-catolici, câte un ortodox (de rit grec-oriental în limbajul vremii) şi un evanghelic, 7 israeliţi şi restul reformaţi (calvini). Din lista elevilor se vede confesiunea fiecărui elev: cei care nu erau reformaţi, lângă nume apare menţionată apartenenţa confesională. De asemenea, în dreptul fiecărui elev clasificat la sfârşitul anului şcolar, sunt trecute şi notele finale la fiecare disciplină (1 era fb, iar 4 insuficient).

În ce îl priveşte pe Kun B. el se va duce să studieze mai departe la Cluj şi acolo va absolvi colegiul (liceul) reformat, iar apoi se va înscrie la facultatea de drept, pe care o va abandona în anul 1905, şi un timp va lucra ca ziarist. Pentru un articol apărut în anul 1907 a fost condamnat la 6 luni de puşcărie şi din această cauză se va lăsa de jurnalism pentru o perioadă, lucrând din anul următor ca mic funcţionar. Din această perioadă se implică sigur în mişcarea muncitorească, devenind unul dintre liderii social-democraţilor (de stânga) din Transilvania.

Odată cu izbucnirea Primului Război mondial, K. B. va fi încorporat în armată şi trimis pe frontul din Rusia. În 1916 a devenit prizonier de război (capturat de ruşi). După revoluţia din februarie (martie) 1917, la Tomsk se va alătura social-democraţilor ruşi şi apoi bolşevicilor. În martie 1918 el este întemeietorul grupării comuniste maghiare din Rusia, iar peste puţin timp preşedintele Federaţiei asociaţiilor de prizonieri de război socialişti din Rusia.

S-a întors în Ungaria pe 17 noiembrie 1918 şi în mai puţin de o săptămână a fondat Partidul Comuniştilor din Ungaria. Datorită activităţii sale a fost arestat de autorităţi în februarie 1919, dar şi din detenţie a coordonat mişcarea comunistă din Ungaria. Din 21 martie 1919 a venit la putere, conducând Ungaria până la 1 august (Republica Sfaturilor sau Sovietelor din Ungaria). După înfrângerea revoluţiei bolşevice din Ungaria de către armata română (august 1919) s-a refugiat la Viena, iar mai târziu în Uniunea Sovietică. Acolo va cădea victima epurărilor staliniste în anul 1938 sau poate în anul 1939.

Nu este tocmai un motiv de mândrie faptul că Kun Béla este sălăjean, dar istoria trebuie privită cu bune și cu rele.

László László