De la Șiria, prin Jibou, la Arad

Argument: Pe 1 noiembrie ne aducem aminte de cei plecați în lumea de dincolo. Și mai este un apropo pentru această evocare: în toamna anului 1849 – adică acum 175 de ani – s-a sfârșit, cât se poate de dramatic, chiar tragic, Revoluția de la 1848-1849.

Revoluția (revoluțiile) de la 1848-1849, numită(e) și Primăvara Europei, deși a(au) debutat cu succes, și pe parcurs au obținut cuceriri semnificative pe plan politic, social, național, juridic etc., până la urmă, rând pe rând, au fost înăbușite. Motivul: autocrații locali și marile puteri (în special Imperiul Rus, Imperiul Otoman și Imperiul Austriac) și-au unit forțele, iar popoarele au rămas divizate.

În cazul revoluției/revoluțiilor din Ungaria și Transilvania, în vara anului 1849, a fost încheiat prea târziu Proiectul de Pacificare dintre reprezentanții guvernului Ungariei și români, de partea românească mediatori și semnatari fiind Nicolae Bălcescu cu Cezar Bolliac (în numele emigrației române în 14 iulie 1849). Înțelegerea a fost urmată de Legea privind naționalitățile din Ungaria, adoptată de Parlamentul Ungariei pe 28 iulie.

Legea privind naționalitățile (minoritățile naționale) a fost văzută ca fiind pozitivă, dar tardivă. În acest sens, merită să cităm un pasaj din Istoria românilor, coordonator academicianul Dan Berindei, VII. Tom. I., Editura Enciclopedică, București, 2003: „La 16/28 iulie, Parlamentul Ungariei a votat legea naționalităților, care asigura drepturi românilor și slavilor din Ungaria. Era prima lege în acest sens în Europa. Actul a fost votat într-un moment dificil, când Revoluția ungară se afla în fața confruntării decisive cu forțele combinate ale celor două mari puteri imperiale: Rusia și Austria. Era prea târziu, însă. Actul nu a putut influența evenimentele în curs de desfășurare…” (p. 311. Sublinierile mele. L.L.).

Târziu, pentru că în vara acelui an, armatele revoluționare maghiare au suferit înfrângere după înfrângere, datorită superiorității numerice, de instruire și de dotare a coaliției ruso-austriece. Faimosul general polonez Bem József, comandantul trupelor revoluționare din Transilvania, în decurs de doar 10 zile a suferit trei înfrângeri cu consecințe nefaste: lângă Sighișoara – pe 31 iulie, lângă Sibiu – pe 6 august, și lângă Timișoara, pe 9 august. (În această ultimă bătălie au participat forțele armate din Ungaria și nu din Transilvania.)

În jurul datei de 10 august se preconiza concentrarea întregii armate maghiare în zona Arad-Szeged, pentru o bătălie decisivă cu coaliția austro-rusă. Însă această bătălie nu a mai avut loc căci, din cauza seriei de înfrângeri suferite, raportul de forțe militare s-a înrăutățit și mai mult: dacă în iunie, cele două armate imperiale totalizau 358.000 de soldați, iar armata revoluționară 150.000, după 9 august, superioritatea numerică a devenit și mai apăsătoare. Comandantul suprem, generalul Görgei Artúr, nu a reușit să concentreze la Arad decât 30.000 de militari și cam tot atâția erau încă sub arme în Transilvania și Ungaria…

Capitularea de la Șiria – 13 august

În această situație politică și militară disperată, șeful statului și guvernului revoluționar maghiar – Kossuth Lajos – pe 11 august a demisionat împreună cu guvernul său, și în câteva zile a părăsit țara (cum vor proceda și generalul Bem și alți lideri, dar și oameni de rând). Puterea a fost predată generalului Görgei, care a fost însărcinat să salveze existența statală a Ungariei, dar și împuternicit să poarte tratative cu rușii și să încheie pacea cu ei.

Görgei, imediat după investire, prin manifest a anunțat populația că a preluat puterea în stat. În același timp, a comunicat generalului rus, Rüdiger, că are împuternicire să poarte tratative cu armata țaristă, și să depună armele în fața lor (Și nu în fața austriecilor, deoarece nu aveau încredere în imperiali). De asemenea, anunța că de la Arad se îndreaptă către Șiria și de comun acord să stabilească locul și timpul depunerii armelor. Görgei încearcă să obțină unele condiții pentru militari, asigurându-i că vor fi tratați ca prizonieri de război după depunerea armelor, dar comandantul rus nu acceptă decât capitularea necondiționată. Generalul rus argumenta că puterea șefului său, a țarului, nu este compatibilă cu vreo limitare/îngrădire. (Deci nota bene: Autocrații și dictatorii nu au limite conform propriei percepții!)

La 13 august 1849, lângă Șiria (mai precis la Seleuș, ceva mai la nord), armata maghiară a depus armele. Militarii dezarmați  (aproximativ 30.000 de oameni, din care vreo 1.500 de ofițeri) au fost escortați de ruși spre interiorul Ungariei, iar după două zile au fost predați austriecilor. Au urmat și alte capitulări: garnizoana Aradului (17 august), la Deva – un corp de oaste (18 august), la Caransebeș – divizia a IX-a (19 august), la Ineu – divizia a V-a (21 august). La Jibou, pe 25 august, rămășițele armatelor din Transilvania, comandate de colonelul (recent avansat general) Kazinczy Lajos, au capitulat în fața generalului rus Grotenhjelm. Ultima garnizoană de pe teritoriul Ungariei a capitulat pe 2 octombrie, la Komárom.

Petri Mór, în monografia sa despre comitatul Sălajului, în volumul I, pomenește succint despre capitularea de la Jibou, iar în volumul II, în descrierea castelului din Jibou, detaliază mersul evenimentelor:

„…Oștile una după alta își depuneau armele, și ultimul act al marii tragedii s-a petrecut la Jibou. Sándor Gál, așa cum am menționat deja, și-a făcut drum spre Jibou, cu armata sa de 3.000 de oameni și a fost urmat aici de generalul Lajos Kazinczy… cu 8.000 de oameni, cel care a preluat comanda întregii oaste pe 22 august.

În castel s-au auzit sunetele baionetelor, puștilor, însoțite de disperare crescândă; s-a auzit șuierul gloanțelor trase în neant; curtea castelului sorbi sângele vărsat al maghiarilor sinucigași…

Tunurile capturate și arsenalul ultimei armate de câmp a războiului de independență au fost depuse în curtea castelului: ofițerii și-au pus săbiile și coifurile cu penele tricolore pe masa întinsă din sala mare.

Scena finală a avut loc în sala mare a castelului. În curtea exterioară stăteau ofițerii maghiari, în curtea interioară rușii, iar cazacii în grădină, iar sus, în sală, Kazinczy depunea armele ultimului batalion al armatelor maghiare în fața lui Grotenhjelm…” (p. 293-294).

După dispariția armatei revoluționare maghiare (inamicul numărul 1 al Vienei), a urmat dezarmarea forțelor aliate, deci și a legiunilor românești:

Cităm din Istoria românilor, volum coordonat de Dan Berindei:

„Capitularea armatei ungare la Șiria și ocuparea Transilvaniei de către trupele austriece și ruse au însemnat sfârșitul revoluției. La ordinul generalilor austrieci, legiunile românești au fost dezarmate, o parte din fruntașii Revoluției românilor au fost chiar constrânși să ia drumul exilului și mulți țărani au fost arestați. În Transilvania a fost introdus un aspru regim de teroare și de supraveghere polițienească. Era limpede faptul că românilor li s-a acordat drept recompensă ceea ce ungurii au primit drept pedeapsă” (p. 311). (O parte din cetele țărănești nu au așteptat ordinele de dizolvare, ci țăranii s-au întors în satele lor în mod spontan.)

Represalii și execuții după înăbușirea revoluției, rolul nefast al lui Haynau

Baronul Haynau, poreclit „călăul din Brescia”, pe 30 mai 1849 a fost numit de către împăratul Franz Joseph, comandantul suprem al trupelor imperiale de pe teritoriul Ungariei. A îndeplinit această funcție până în iulie 1850. Din primele sale luări de poziție, din expresiile folosite reies intențiile sale deosebit de crunte: „O să stârpesc bălăriile cu rădăcini cu tot, maghiarii nu vor mai face vreo rebeliune timp de o sută de ani”. El a introdus starea de asediu pe teritoriul țării și tot el a dispus și executarea comandanților armatei revoluționare maghiare, cunoscuți sub termenul de „generalii/martirii de la Arad”.

În data de 11 august a fost publicat și în Transilvania anunțul privind înființarea de tribunale militare excepționale. Aceste tribunale militare aveau de îndeplinit mai mult decât simple formalități, primind ordine și dispoziții stricte în acest sens, personal de la Haynau. Să vedem un fragment de la Haynau, din una dintre instrucțiunile adresate comandanților aflați în subordine și judecătorilor militari:

„Toți șefii rebelilor, inclusiv comandanții corpurilor militare trebuie spânzurați… iar cei care anterior au servit în armata cezaro-crăiască austriacă trebuie împușcați… Iar dintre cei care au slujit în armata rebelă ca soldați sau subofițeri, românii, croații și sașii de îndată trebuiesc lăsați acasă. Maghiarii, secuii, polonezii și cei care au aparținut legiunii germane trebuie să fie înrolați în armată ca simpli soldați.”(Instrucțiunile lui Haynau către general locotenent Ludwig von Wohlgemuth – guvernatorul Transilvaniei, din iulie 1849.)

Cei 13 de la Arad au fost executați pe 6 octombrie 1849, devenită zi de doliu pentru națiunea maghiară. (De remarcat că din cei 13, doar cinci au fost etnici maghiari, ceilalți au fost de alte nații, și mai mulți dintre ei nici nu s-au născut pe teritoriul Ungariei sau Imperiului Austriac, dar s-au alăturat revoluției maghiare. În opinia și tradiția maghiarilor, ei sunt considerați martiri și sunt foarte respectați, tocmai pentru faptul că deși majoritatea lor nu erau maghiari, totuși s-au alăturat luptei pentru libertate, dusă de acest popor, împotriva a două mari puteri reacționare: Austria și Rusia.) În aceeași zi de 6 octombrie a fost executat, la Pesta, și primul premier al Ungariei, contele Batthyány Lajos. A fost condamnat la moarte și comandantul trupelor revoluționare, care a capitulat la Jibou, Kazinczy Lajos, fiind executat pe 25 octombrie.

Doar tribunalul de la Arad (unul din cele cinci tribunale militare) a judecat cazul a 475 de ofițeri, din care 231 au fost condamnați la moarte. (E drept, că nu toți au fost executați.) Cumulat, tribunalele militare, în primă instanță, au condamnat la moarte, în jur de 500 de ofițeri, politicieni, funcționari, preoți, intelectuali. Din această cifră, 150 au și fost executați, majoritatea prin spânzurare. La ceilalți, condamnarea capitală a fost preschimbată în detenție severă și confiscarea averii. (Numărul mare al condamnărilor și cruzimea lor a ofensat lumea civilizată, și l-a făcut pe Haynau călău.)

Alții, câteva mii de persoane, au fost condamnați la ani mulți de temniță grea. Câteva zeci de mii de militari, subofițeri și ofițeri degradați, au fost încorporați cu forța în regimentele imperiale de pe tot cuprinsul provinciilor habsburgice.

De ce este sfidător și revoltător condamnarea la moarte sau la detenție îndelungată a ofițerilor (militarilor) care s-au predat rușilor sau imperialilor? Ofițerii și soldații care s-au predat (au capitulat) la Șiria sau oriunde, au depus armele cu speranța că viața lor va fi cruțată, iar după scurt timp își vor reprimi și libertatea. (Dacă ar fi luptat până la ultimul cartuș, atunci ar fi cauzat „învingătorilor” pierderi semnificative. Dar ei au ales calea depunerii armelor, sperând în generozitatea adversarului.) Atât legile scrise, cât și cele nescrise, prevăd cum trebuie să fie tratați prizonierii de război care s-au predat și că după încheierea războiului (ostilităților) vor fi eliberați. Toți cei care au fost aduși în fața judecătorilor militari, și cei condamnați la moarte au fost acuzați de „săvârșirea crimei de lezmajestate”, pentru faptul că au îndrăznit să lupte împotriva suveranului lor. Nu s-a ținut cont de suveranitatea poporului și de principiile autodeterminării și de legitimitatea cauzei pentru care au luptat, ci doar de puterea neîngrădită a suveranilor.

Haynau, în data de 18 august, în scrisoarea trimisă lui Joseph Radetzky (general locotenent al armatei imperiale), explică faptul că de la aliații ruși știe că majoritatea armatei maghiare s-a predat rușilor, și că el a cerut imediat predarea prizonierilor:

„Am pretins ca rebelii de toate categoriile să-mi fie predați – (prințul Paskevici, comandantul suprem al armatei ruse) a fost de acord, însă a apelat la sufletul meu, ca să proclam amnistie generală – ce spuneți, domnia voastră, de această propunere, eu am dat un răspuns evaziv. Dar pe liderii rebelilor îi voi spânzura, iar toți ofițerii cezaro-crăiești care au trecut de partea revoluției vor fi împușcați. O să stârpesc cu rădăcini cu tot toate bălăriile, și o să impun un model întregii Europe, cum trebuie să fie tratați rebelii, și cum trebuie restabilită ordinea, liniștea pentru un secol. Maghiarii de trei sute de ani mereu sunt rebeli, aproape sub fiecare rege din familia de Habsburg au izbucnit revoluții/revolte.” (Erdély története, Istoria Transilvaniei, III. p. 1426)

Viena, de la distanță, vrea să tempereze zelul, cruzimea, setea de sânge și de răzbunare ale lui Haynau, care era supărat pentru faptul că generalul Görgei, comandantul armatei capitulate, scapă nevătămat. Pentru acest general a intervenit personal țarul, care l-a rugat pe Franz Joseph să-l lase în viață. E drept că a fost obligat la domiciliu forțat în Austria – la Klagenfurt, dar el nu a fost adus în fața instanței, ca și ofițerii din subordinea sa. (Din cauza aceasta s-a iscat o dispută seculară, cum că el ar fi fost trădător. Că ar fi fost și laș, pentru că a capitulat și nu a dat o bătălie decisivă etc. Este o poveste lungă, dar, în opinia mea, nu a fost nici laș și nici trădător. A fost o decizie înțeleaptă, ca să nu mai facă zeci de mii de victime în plus, după mai bine de un an de lupte în revoluție, război civil și război pentru independență.)

Aceste represalii aplicate împotriva revoluționarilor și în special maghiarilor au afectat și pe românii (ardeleni, bănățeni sau bihoreni), e drept că în mai mică măsură. Ei așteptau recompensa promisă pentru fidelitatea lor față de Viena și împărat. Pe 2 septembrie 1849, feldmareșalul Wohlgemuth, noul guvernator al Transilvaniei, promite românilor: „Despre meritele care și le-au agonisit fieștecare, îmi voi procura dovezi și pe cei vrednici îi voi recomanda grației Maiestății sale împăratului.” (Citat de Cornelia Bodea, redactor coordonator, 1848 la români. O istorie în date și mărturii, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 1141.)

Chiar și tribunul Axente Sever a fost arestat în noiembrie 1849, și după o perioadă în care a fost reținut, a fost dus în fața instanței. Până la urmă, nu a fost condamnat. Este justificată îngrijorarea opiniei publice românești pentru faptul că după sfârșitul revoluției, imperialii nu-și mai onorează promisiunile.

Tot în volumul redactat de Cornelia Bodea, citat anterior, sunt redate și alte documente, privind îngrijorarea opiniei publice românești pentru soarta lui Axente Sever:

„Blaj, 12 Noiemvre (1849). Viteazul Acsentiu Sever, eroul român de care atât se tem ungurii rebeli, el ca unul din apărătorii Bălgradului, [Alba Iulia] șede încă în căsarmele din Sibiu și, precum se vede, va mai șede încă mult, din causă că până acum nu se putu afla un bărbat cu încredere care să poată traduce și judeca, fără părtinire, scrisorile lui…” (p. 1144).

Și alți revoluționari români, mai ales din Banat și Bihor, au fost persecutați după înfrângerea revoluției, în special deputați din parlament: Eftimie Murgu, Aloisiu Vlad, Sigismund Pop. Ei au fost chiar condamnați și au trecut prin închisori austriece împreună cu mai mulți preoți români. Dintre ei, cazul lui Eftimie Murgu este cel mai relevant: anterior anului 1848 a fost închis de două ori pentru motive politice. În timpul revoluției, a fost liderul românilor bănățeni, organizatorul și prezidentul adunării naționale din 15-27 iunie 1848 de la Lugoj. A fost ales deputat în parlamentul de la Pesta și până la sfârșitul revoluției a rămas loial guvernului revoluționar. Pentru aceasta și pentru că în aprilie 1849 a votat detronarea dinastiei de Habsburg, a ajuns în fața tribunalului militar. (În timpul revoluției, și el a încercat să medieze între Kossuth și Avram Iancu, purtând tratative și cu generalul Bem.) Pe 22 august 1849, Eftimie Murgu a fost arestat și închis. A fost condamnat la moarte prin ștreang și confiscarea averii. Ulterior, pedeapsa se va comuta în detenție pe patru ani, pe care o va executa la Josefstadt. Va fi eliberat doar în 1853.

În decembrie 1849, la târgul din Hălmagiu, Avram Iancu a fost arestat, din greșeală, de o patrulă militară imperială. Localnicii și participanții la târg s-au înfuriat la aflarea faptului. Până la urmă, însuși Iancu a fost rugat de căpitanul militarilor să-i liniștească pe români.

Maghiarii din Ungaria și din Transilvania aveau motive suficiente să fie supărați pe regimul imperial, un regim absolutist, care în frunte cu Haynau (susținut de împăratul Franz Joseph) a făcut totul ca maghiarii să regrete faptul că au îndrăznit să se opună Vienei.

Românii, sârbii, croații, slovacii și celelalte minorități din imperiu așteptau recompensă pentru faptul că în marea lor majoritate au rămas fideli Vienei și împăratului. Dar recompensa promisă, atât prin constituția de la Olomuț (nepusă în aplicare niciodată) cât și prin emisari, scrisori și proclamații, tot a întârziat. Câțiva fruntași au fost decorați și s-au mai dat unele înlesniri bisericilor românești, dar nu exagerat de mult…

Concluzii

Am început cu gândul că în jurul datei de 1 noiembrie este bine dacă ne aducem aminte de cei plecați în lumea de dincolo. Cu această ocazie, îi putem comemora pe eroii de seamă, pe cei foarte cunoscuți, dar și pe cei anonimi. Pentru fiecare popor, nație sau țară, eroii sunt o forță sau fundamentul pe care se zidește memoria colectivă, memoria istorică. Deci, nu este exagerat că multe monumente au valoare de simbol. E drept că uneori soarta monumentelor nu este cu mult mai simplă sau mai ușoară decât viața și soarta celor pe care îi cinstesc sau îi reprezintă.

Monumentul Statuia Libertății din Arad cinstește memoria celor 13 generali supranumiți martirii de la Arad. Statuia reprezintă Zeița Libertății și a fost inaugurată (pentru prima dată) în 1890, ulterior demontată și închisă, izolată, chiar interzisă publicului. În anul 2004 s-a inaugurat la Arad „Parcul Reconcilierii româno-maghiare”, unde a fost reamplasată Statuia Libertății alături de Monumentul Revoluției de la 1848 – Arcul de Triumf.

În Zalău, Grupul statuar Wesselényi este dedicat revoluției și reprezintă scena eliberării iobagilor de către baronul de Jibou, în 1848. (Istoria statuii și personajele sunt cunoscute pentru localnici.)

Aceste monumente amplasate în spațiul public (sau privat), cum sunt, evident, și altele, nu au doar o valoare simbolică, istorică, estetică și emoțională, ci prezintă și interes turistic. Și pentru că marea lor majoritate are ceva în comun cu cauza libertății, ele ne sugerează o atmosferă optimistă: că Libertatea, chiar dacă în vremuri istorice și vremelnic poate fi înfrântă, iar adepții ei pot fi reduși un timp la tăcere, nu poate dispărea definitiv. Existența și coexistența unor asemenea monumente ne încurajează să credem, să sperăm că conviețuirea este nu doar necesară, dar și posibilă!

P.S. Nu trebuie neglijat nici faptul că Libertatea și lumea liberă permanent sunt periclitate/amenințate de dictatori potențiali sau reali, și de nostalgicii care simt nevoia unei mâini forte, „care să facă ordine și liniște”. Numai că liniștea pretinsă aduce aminte de liniștea mormintelor.

László László

(Articol apărut în revista Caiete Silvane)