Dascălul Ioan Mango (1876-1943) – personalitate marcantă din generaţia Marii Uniri

Marin Pop

În galeria marilor dascăli sălăjeni care şi-au adus aportul la dezvoltarea învăţământului şi culturii, la loc de cinste se înscrie şi Ioan Mango, primul inspector şcolar general (la vremea respectivă se numea revizor şcolar) al judeţului Sălaj, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Ioan Mango s-a născut pe data de 19 ianuarie 1876 în localitatea Fildu de Sus, judeţul Cluj la vremea respectivă, iar după 1968 a trecut la judeţul Sălaj.
A urmat cursurile şcolii primare confesionale greco-catolice din Fildu de Sus şi la şcoala de stat ungurească din Huedin. S-a înscris, apoi, la Gimnaziul Minorit din Şimleu Silvaniei, de unde a trecut la Blaj. Aici a absolvit cursurile gimnaziale, fiind remarcat ca un elev bun, însă părinţii săi nu aveau posibilităţi materiale pentru a-l întreţine la liceu. Din aceste considerente, la terminarea gimnaziului s-a înscris la Şcoala Normală greco-catolică din Blaj, care pe atunci se numea „preparandie” şi pregătea noile generaţii de dascăli, de care duceau mare nevoie şcolile confesionale româneşti.
Şi pe parcursul liceului s-a dovedit un elev sârguincios, fiind iubit de profesori, care i-au asigurat anumite favoruri, cum ar fi tradiţionalul „ţipău”. Acesta asigura practic pâinea cea de toate zilele şi existenţa multor elevi care nu aveau posibilităţi materiale pentru a se întreţine la studii.
În anul 1894, Ioan Mango a absolvit cursurile Preparandiei din Blaj, cu calificativul „Eminenţie”.
În toamna acelui an îşi începe cariera de dascăl în condiţii foarte vitrege pentru şcolile confesionale româneşti, care pe lângă dotarea precară şi lipsa dascălilor calificaţi erau supuse din ce în ce mai intens unui proces de maghiarizare forţată.
În anul şcolar 1894/95 a predat la şcoala din Molosig (Brăişor) din judeţul Cluj, care avea patru clase primare, iar Ioan Mango era singurul învăţător. Printre elevii săi s-a numărat şi Grigore Capătă, profesor în Zalău şi apoi la Făgăraş, redactor şi colaborator al revistei pedagogice „Şcoala Noastră”, care apare la Zalău, în perioada 1924-1940.
După primul an de predare, considerat ca an de practică pedagogică, Ioan Mango a dat examen de titularizare, numit la vremea respectivă „cvalificaţiune”, obţinând calificativul „cu laudă”. De menţionat că din cei 43 de candidaţi care s-au prezentat la titularizare au luat examenul doar 19.
În toamna anului 1895, Ioan Mango este numit ca învăţător titular la şcoala confesională greco-catolică din Mărgău. Aici a funcţionat, fără întrerupere, până după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Activitatea lui Ioan Mango până la Marea Unire nu s-a restrâns numai la clasă. El s-a implicat cu toată energia în mişcările cultural-naţionale ale vremii, în regiunea în care profesa. A fost membru activ şi apoi preşedintele despărţământului Morlaca a Reuniunii Învăţătorilor Greco-Catolici din Arhidieceza de Alba Iulia şi Făgăraş. A susţinut numeroase conferinţe în cadrul reuniunii şi în cele ale Astrei. De asemenea, a colaborat la revista „Foaia scolastică” din Blaj, două dintre lucrările sale fiind premiate de către reuniunea amintită.
Împreună cu Iacob Boieriu a înfiinţat societatea pe acţii „Zorile”, pe care a condus-o singur în anii grei ai Primului Război Mondial.
În ceea ce priveşte pregătirea profesională, el nu s-a mulţumit cu cunoştinţele acumulate în şcoală, ci a înţeles că dascălul trebuie să aibă o perfecţionare continuă. A citit mult, acumulând o frumoasă bibliotecă. A participat la un curs de pomărit, care a avut loc la Cluj în anul 1901, iar în anul 1905 la un curs de economie.
Având în spate o bogată activitate şcolară şi extraşcolară, după Marea Unire s-a aflat printre cei zece învăţători recomandaţi de către Consistoriul din Blaj Resortului Instrucţiunii (ministerului – n.n.) din cadrul Consiliului Dirigent, guvernul provizoriu al Transilvaniei.
Probabil şi pe baza acestei recomandări, prin ordinul nr. 2893 din 16 aprilie 1919 al Consiliului Dirigent a fost numit în fruntea învăţământului sălăjean, în funcţia de revizor şcolar (inspector general – n.n.).
Despre Marea Unire, importanţa învăţământului şi culturii în realizarea unităţii sufleteşti a tuturor românilor, Ioan Mango afirma următoarele: „Prin alipirea provinciilor româneşti am realizat unitatea politică şi naţională şi ţara s-a mărit. Dar ea trebue să devină şi puternică prin unitatea sufletească şi culturală. Şcoala şi învăţământul unificat este chemat să sădească şi cultive în sufletul şi inima copilaşilor din cea mai fragedă vârstă aceste idei şi sentimente.
Ne-am unit din atâtea provincii cu felurite concepţii, mentalităţi, tradiţii etc., cari azi stau faţă în faţă reclamându-şi fiecare dreptul de viaţă. Şcoala este chemată, ca în unire cu toţi factorii culturali să lucreze la nivelarea şi aducerea acestora într-o cooperaţie armonică, care este unitatea sufletească şi culturală a neamului […].
Pentru ca învăţământul să aducă roadele bune de toţi dorite, pe lângă buna pregătire şi educaţie a corpului didactic, reforma învăţământului, intensificarea controlului şi alte îmbunătăţiri, va trebui ameliorată şi situaţia materială a corpului didactic în aşa măsură, ca să se poată ocupa esclusiv numai cu instrucţia şi propovăduirea culturei şi moralităţii”.
Slujba în fruntea învăţământului sălăjean nu a solicitat-o el, ci a primit-o, după cum sublinia mai târziu Ioan Mango, „după multe meditaţiuni şi zbuciumări sufleteşti, mai mult din considerare şi respect” faţă de cei care şi-au pus încrederea în el, fiindcă îşi dădea „bine seama de multe îndatoriri şi greutăţi cu care este împreunată”.
Greutăţile cu care s-a confruntat la începutul mandatului său erau urmări ale primei conflagraţii mondiale, ale Marelui Război, care a avut consecinţe dezastruoase şi asupra procesului de învăţământ. Însă, spunea Ioan Mango, pe lângă pierderile materiale şi de vieţi omeneşti, războiul „a schimbat cu totul moralul şi mentalitatea sobră de altădată a celor mai mulţi oameni”.
Pe când în alte părţi ale ţării învăţământul şi-a reluat activitatea, în judeţul Sălaj Ioan Mango prelua oficiul de şef al învăţământului abia la 30 mai 1919, fiind însoţit doar de secretarul Prefecturii, Iuliu Vaida, lipsind „chiar şi cele mai elementare condiţiuni de funcţionare”.
Localul Revizoratului şcolar, care a servit la diferite scopuri militare, era devastat, aflându-se într-o stare deplorabilă. De asemenea, s-a confruntat cu o lipsă acută de personal, fiindcă funcţionarii din vechiul aparat nu au acceptat să depună jurământul faţă de statul român, iar personal nou nu era încă angajat, „deoarece necesitatea făcea ca oamenii să-şi poată plasa munca în servicii mai avantajoase”. Astfel, luni de zile Ioan Mango a muncit aproape de unul singur, în condiţii din cele mai vitrege.
În aceeaşi situaţie se afla şi învăţământul sălăjean. În multe localităţi nu mai existau şcoli în limba română, datorită procesului de maghiarizare forţată, iar în altele nu se putea funcţiona din cauza lipsei de învăţători. Mulţi dintre ei s-au jertfit pe front, iar alţii căutau funcţii mai bine plătite. De asemenea, lipseau localurile de şcoală sau fuseseră devastate în timpul războiului, precum cel din Mirşid, care a servit de grajd pentru caii soldaţilor.
Ioan Mango găseşte necesară o astfel de reprivire în trecut, în momentul pensionării, „şi pentru motivul de a reaminti unele momente mai importante şi a pune în adevărată lumină împrejurări şi fapte necunoscute ori greşit interpretate, nu pentru cei de ieri, cari le-au trăit, ci mai cu seamă pentru cei de azi şi mâine, ca să ştie şi ei, că Unirea cea mare a neamului n-a adus numai bucurii şi onoruri, ci mai cu seamă îndatoriri şi răspunderi mari”.
Subliniază că şi-a concentrat toată puterea de muncă pentru a depăşi aceste probleme, axându-se pe problemele majore ale învăţământului sălăjean: introducerea învăţământului românesc în localităţile în care nu exista; completarea şi înmulţirea posturilor; asigurarea şi mai târziu construirea unor şcoli noi; pregătirea profesională continuă şi întărirea prestigiului corpului didactic; organizarea de activităţi culturale; înfiinţarea de biblioteci; îmbunătăţirea frecvenţei şcolare.
În rezolvarea acestor probleme cruciale pentru învăţământul sălăjean, Ioan Mango a ţinut să cointereseze toţi factorii şcolari din judeţ, deoarece toţi erau, spune el, „apostolii aceluiaş ideal al şcolei româneşti”. Prin această iniţiativă, a avut în vedere şi „cultivarea armoniei” între dascăli.
A avut şansa de a fi înţeles şi sprijinit în demersurile sale de către toţi factorii de decizie aflaţi în fruntea judeţului. La loc de cinste, îi aminteşte pe Dr. Gheorghe Pop de Oarţa, primul prefect al Sălajului după Marea Unire, pe subprefecţii Dr. Octavian Felecan şi Dr. Iuliu Pop, precum şi pe Ioan Deleu, primarul oraşului Şimleu Silvaniei. De asemenea, subliniază că a fost secondat exemplar de personalul Revizoratului şcolar şi de control, care l-au urmat necondiţionat.
Pentru activitatea sa deosebită în fruntea învăţământului sălăjean în primii ani de după Marea Unire, în anul 1923 a fost decorat cu ordinul „Coroana României” în grad de cavaler, iar în anul 1926 cu medalia „Răsplata muncii pentru construcţii şcolare cl. I”. De asemenea, Comitetul administrativ al judeţului Sălaj i-a exprimat recunoştinţă în şedinţa din 14 iulie şi 8 decembrie 1921.
Pe data de 15 aprilie 1924, la Zalău vedea lumina tiparului primul număr al revistei pedagogico-culturală „Şcoala Noastră”, o adevărată platformă educaţională a învăţătorimii sălăjene. Printre iniţiatorii acestui important proiect editorial s-a numărat şi Ioan Mango. Primul redactor al revistei a fost Nicolae Nistor, unul dintre adjuncţii lui Ioan Mango, iar din Comitetul de redacţie făceau parte următorii: Ioan Mango, Simion Oros, Graţian Capătă, Emil Pocola şi Petru Modreanu. De asemenea, încă de la început, revista avea numeroşi colaboratori.
Tot în primul număr, în articolul „Programul nostru” erau anunţate obiectivele revistei: „a) Să strângă rândurile tuturor dascălilor din judeţ din toate ramurile de învăţământ. b) Să stabilească o legătură strânsă între şcoala normală şi între învăţătorul care a ieşit din această şcoală. c) Să dea putinţa acestor dascăli să-şi publice lucrările de specialitate, lecţiunile practice, observaţiunile precum şi orice elaborate cu caracter profesional […]. d) Să îmbrăţişeze toate manifestările culturale din judeţul nostru precum şi orice eveniment social ce stă în legătură cu educaţia mulţimii. e) Să publice dări de seamă asupra operelor pedagogice sau sociale, care apar în literatura noastră şi să concretizeze în rezultate concise ideile fundamentale ale articolelor mai importante publicate în marile reviste pedagogice române şi străine. f) Să îmbrăţişeze trecutul cultural al românilor din Sălaj şi să publice orice lucrări care ating acest trecut ca: date istorice asupra evenimentelor mai însemnate, note asupra marilor bărbaţi, cari au contribuit la ridicarea culturală a judeţului, precum şi scrierea monografiilor tuturor comunelor din judeţ”.
Pe lângă ordinele şi circularele trimise în teritoriu, prin intermediul revistei, Ioan Mango devine un colaborator constant al revistei, publicând numeroase articole, studii, note, observaţii, recenzii de carte etc.
Încă din primul număr al revistei, analizează importanţa noii legi a învăţământului elaborată în anul 1924. Era legea care unifica învăţământul românesc după Marea Unire. De asemenea, într-un studiu publicat în serial în coloanele revistei vorbeşte despre importanţa activităţii extraşcolare a dascălilor şi implicarea lor în viaţa culturală a comunităţilor locale.
În anul 1925 mai publică articolele „Serbările şcolare”, „La sfârşitul anului şcolar” şi, în serial, un raport de activitate al învăţământului primar din judeţul Sălaj pe anul şcolar 1924-1925.
Din cuprinsul raportului aflăm că Ioan Mango, pe lângă conducerea întregii administraţii şcolare şi rezolvarea diferitelor lucrări de birou, a efectuat şi 122 zile de inspecţie la şcolile din judeţ. A inspectat 97 de şcoli, cu 124 de învăţători.
Încheie raportul de activitate subliniind că a prezentat „situaţia reală a învăţământului primar al judeţului Sălaj”, care era în faza de organizare şi astfel „lipsurile şi defectele indicate sunt inerente acestei stări, şi nu se pot îndrepta de azi pe mâine, dar vor dispărea în raport cu înaintarea ce o va face organizarea, pregătirea corpului didactic şi moralului”.
O problemă sistemică a învăţământului sălăjean, şi nu numai, o constituia frecvenţa şcolară. Ioan Mango constată că deşi se găseau în al doilea an de la punerea în aplicare a legii învăţământului primar, „nu se vede nici o îmbunătăţire în frecvenţă, înscrierea copiilor la şcoală etc.”. Analizând cauzele acestei situaţii, subliniază că „ţăranul nostru a rămas aproape tot aşa de apatic faţă de şcoală, ca şi în trecut”, dar că „starea aceasta nu se poate tolera şi mai departe”. Spune că trebuiau cunoscute cauzele, care în opinia lui erau următoarele: ignoranţa ţăranilor lipsiţi de „lumina învăţăturii” şi situaţia economică şi culturală. Constată că ţăranii din comunele mai bine situate economic erau mai cultivaţi şi acolo frecvenţa şcolară era mai bună. Era necesară o implicare mai mare a autorităţilor locale, dar şi a învăţătorilor, care trebuiau să se implice şi în activităţile extraşcolare din comunitatea în care erau dascăli.
În opinia sa, era foarte importantă „cultivarea graiului românesc”, pentru păstrarea identităţii naţionale, îndemnându-i pe dascăli să se implice în acest proces de renaştere naţională, în cadrul României Mari: „Între notele cele mai caracteristice: limba, portul şi obiceiurile, prin cari se deosebeşte un popor de altul, locul cel dintâi îl ocupă limba. În vreme ce lipsit de obiceiuri şi port naţional, un neam se mai poate menţine, fără limbă, nu poate exista. Ea este cel mai scump şi temut tezaur al unui popor. Cu ajutorul ei îşi exprimă cugetele şi sentimentele şi îşi asigură un caracter naţional, absolut independent de alte popoare cu cari poate avea alte note comune, afară de limbă. Prin limbă trăieşte şi fără ea moare.
Tot de la educaţie porneşte, după părerea sa, şi sentimentul religios al unui popor: „Dacă poporul nostru nu este mai bun şi mai religios decât îl credem, să nu ne mirăm. Îi lipseşte educaţia. Dacă era mai bine educat, ar fi şi el mai bun. Alte popoare pun mai mare grijă pe educaţia religioasă şi este natural, ca şi rezultatele să fie mai bune. Să o facem şi noi şi să nu uităm, că cine nu seamănă, nu poate secera”.
Mai amintim aici câteva din articolele publicate de Ioan Mango în coloanele revistei „Şcoala Noastră”, unele adevărate îndreptare pentru învăţământul sălăjean: „Lecţiunile practice şi critica lor”; „Progresul învăţătorului”; „Exerciţii de compunere”; „La începutul noului an şcolar”; „Cercurile culturale”; „Manifestări culturale. Situaţia nouilor construcţii şcolare”; „Societăţile pentru tinerime”; „Activitatea Centrelor Culturale”; „Programe orare, manuale şcolare ş.a. Dare de seamă” „Propaganda culturală”; „Pregătirea şi înaintarea învăţătorilor”; „Cinematograful şi gramofonul în serviciul şcoalei”; „Pregătirea lecţiilor”; „Materialul didactic”; „Ceva despre cânt” („Cântarea este cea mai frumoasă manifestare a sufletului omenesc” – spune el; „Noi, ori vremurile?”; „Importanţa repeţirilor”; „Două muzee”; „Scrierea frumoasă”; „Munca vechilor dascăli”; „Datorinţe şi abateri”; „Ceva despre educaţie”; „Câteva greşeli în învăţământ”; „Câteva observări asupra activităţii cercurilor culturale”; „Cuvinte înţelepte”.
Începând cu data de 18 aprilie 1926 redactorul revistei „Şcoala Noastră”, Nicolae Nistor, este numit în fruntea învăţământului din judeţul Turda. În acest context, Ioan Mango este ales director al Comitetului de redacţie al revistei, Graţian Capătă, profesor la Şcoala Normală din Zalău, redactor, iar ca membrii în comitet au fost aleşi Leontin Ghergariu, directorul Liceului de stat din Zalău, Simion Oros, director-învăţător, Emil Pocola, Dumitru Mărgineanu, Augustin Creşpoi, subrevizori şcolari, Gheorghe Şimon, vicepreşedintele secţiei judeţene a Asociaţiei învăţătorilor şi Ioan Raţiu, director-învăţător.
O iniţiativă deosebit de importantă pentru istoria învăţământului sălăjean a constituit-o întocmirea monografiilor şcolare de către învăţători, documente cu valoare istorică inestimabilă care se regăsesc şi pot fi consultate la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Sălaj, în fondul arhivistic Revizoratul Şcolar al judeţului Sălaj. Iniţiatorul acestui proiect de mare anvergură a fost Ioan Mango.
Primele apeluri pentru întocmirea monografiilor şcolare le găsim în revista „Şcoala Noastră” în anul 1926, nr. 21-22 şi nr. 3/1927, unde se dau şi instrucţiunile necesare. De asemenea, se anunţa un concurs în urma căruia vor fi premiate primele cinci monografii (premiul I – 3.000 lei; premiul II – 2.000 lei; premiul III – 1.000 lei şi premiile IV-V – câte 500 lei). Termenul dat pentru concurs era 1 iunie 1927, iar pentru celelalte monografii care nu doreau să se înscrie la concurs, dar care era obligatoriu a fi înaintate Inspectoratului şcolar al judeţului Sălaj, era data de 1 septembrie 1927.
Autorul articolului era vrednicul dascăl Ioan Mango, Revizorul şcolar al judeţului Sălaj (inspector general). El dădea ca model judeţul Bihor, unde se întocmiseră astfel de monografii şcolare, subliniindu-se importanţa lor pentru prezent şi viitor, ca adevărate izvoare de istorie românească: „Toate aceste evenimente mari şi însemnate cari dau dovada celei mai însemnate laturi a luptei noastre naţionale, trebue să le adunăm într-un mănunchiu şi să le păstrăm cu cea mai mare sfinţenie ca pildă pentru generaţiile de azi şi viitoare. A le lăsa pradă uitării e păcat de moarte. Trebue să ne punem cu toţii pe lucru, deoarece fiecare oră de întârziere însemnează pierdere, care în multe cazuri poate fi ireparabilă. Atâtea date din trecut, cari aruncă lumină asupra multor evenimente încep a dispărea rând pe rând fiindcă nu e nimeni cine să le adune şi să le salveze”.
Ioan Mango amintea că primul iniţiator al monografiilor şcolare a fost Astra şi revista „Vatra şcolară” din Sibiu, care au publicat mai multe monografii în revista „Transilvania”, organul de presă al celei mai importante asociaţii culturale transilvănene sau chiar în broşuri, precum era monografia şcolii din Tilişca. El sublinia că ideea realizării monografiilor şcolare îl frământa de multă vreme, dar până la acel moment i-au lipsit „oamenii, mijloacele şi condiţiunile absolut trebuincioase”, fiind silit să aştepte „timpuri şi împrejurări mai prielnice, pe cari le credem a fi sosite acum, când dorim să şi vedem ideea pusă în lucrare fără amânare pe linia întreagă”.
În vederea elaborării monografiilor şcolare, Ioan Mango publica în articol o serie de instrucţiuni. Astfel, în introducere, autorii trebuiau să expună, „pe scurt”, date istorice referitoare la istoricul localităţii, dacă existau informaţii în acest sens. De asemenea, să evidenţieze evenimentele mai importante din viaţa comunităţii, de-a lungul istoriei, problemele socio-economice şi culturale de dinaintea înfiinţării şcolii, după care să „descrie împrejurările şi persoanele cari au contribuit la înfiinţarea şcoalei”.
Problemele şcolare de dinaintea decretării obligativităţii învăţământului poporal, prin legea din anul 1868, trebuiau descrise de către învăţători în următorul capitol al monografiilor şcolare. Pe baza documentelor din arhivele şcolare sau parohiale şi din informaţiile orale primite de la bătrânii satului, dascălii aveau obligaţia de a afla dacă şcoala a fost înfiinţată înainte de 1868, să arate ce caracter a avut şcoala (parohială, naţională etc.), unde se ţineau „cursurile” şi materiile predate. De asemenea, să descrie persoanele care predau, pregătirea lor profesională, metodele folosite, mijloacele de învăţământ şi rezultatele obţinute, date statistice privind numărul de elevi, precum şi cheltuielile care se făceau pentru întreţinerea şcolii şi a dascălilor.
Un alt capitol al monografiilor şcolare pe care învăţătorii aveau obligaţia de a le elabora făcea referire, conform instrucţiunilor trimise de Revizorul şcolar, Ioan Mango, la evoluţia şcolilor româneşti în urma decretării legii XXXVIII din anul 1868, cu care regimul dualist austro-ungar debuta în domeniul educaţiei.
În primul rând, învăţătorii trebuiau să afle dacă şcoala a fost înfiinţată după adoptarea acestei legi şi ce caracter a avut şcoala: confesional, comunal sau şcoală de stat. Să arate unde a fost amplasată, cum era înzestrată, în ce limbă se preda (română sau maghiară), ce învăţători au predat, ce pregătire pedagogică au avut şi cum erau plătiţi. Să ofere date statistice privind numărul elevilor şi frecvenţa şcolară şi rezultatele obţinute de învăţători. De asemenea, „influenţa acestei scoale: – în cazul când învăţătorii s-au perândat des, influenţa exercitată de ei în general şi influenţa specifică exercitată de unul sau altul, iar în cazul când a funcţionat la şcoală unul sau altul din învăţători mai mulţi ani, influenţa ce a exercitat prin şcoală şi înafară de şcoală”.
Un subcapitol important trebuia să facă referire la amestecul statului maghiar şi al organelor lui de control în „susţinerea şi viaţa şcoalei”. De asemenea, „lupta poporului pentru susţinerea şcoalei şi apărarea ei” şi urmările amestecului statului maghiar: „Se va arăta influenţa şcoalei silită a se pune în serviciul maghiarizării, precum şi sforţările învăţătorilor de a da cultură şi a cultiva limba şi conştiinţa naţională”.
Urma capitolul referitor la evoluţia învăţământului românesc după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, „cu fraţii din regatul liber”. Li se cerea să arate schimbările care s-au produs în viaţa şcolii după Mare Unire şi să evidenţieze „influenţa şcoalei dela unire încoace” asupra comunităţii locale. De asemenea, să ofere date statistice privind progresul învăţământului: numărul ştiutorilor de carte, numărul elevilor care au trecut la şcoli secundare şi să-i amintească pe cei care ulterior s-au distins în viaţa publică.
În finalul instrucţiunilor trimise de Ioan Mango învăţătorilor sălăjeni, se recomandă o documentare cât mai solidă a monografiilor, subliniind faptul că „cu cât monografia va fi sprijinită pe mai multe date documentare cu atât este mai preţioasă”. Totodată, indica şi sursele pe care învăţătorii le puteau folosi în elaborarea monografiilor: arhivele şcolilor, cele parohiale, a comunei, cărţile vechi bisericeşti, precum şi tradiţia orală, acolo unde documentele lipseau. Era obligatorie indicarea surselor şi se oferea ca model monografiile întocmite în judeţul Bihor sau cele ale Astrei.
Odată elaborate monografiile şcolare, învăţătorii aveau obligaţia de a întocmi o carte, pe care Ioan Mango o numeşte „Cronica şcoalei”, un fel de jurnal, „ca să putem creia legătură între trecut, prezent şi viitor”. În Cronică, învăţătorii aveau obligaţia de a scrie, pe lângă monografia şcolii, evenimentele şcolare mai importante din viaţa şcolii, precum începutul anului şcolar, rezultatul înscrierilor şi statistica elevilor, mersul învăţământului, starea igienică, progresul realizat în învăţământ şi educaţie, trecerea elevilor la şcoli mai înalte, comerţ, meserii ş.a.. De asemenea, serbările şcolare şi culturale, înfiinţări de diferite societăţi cu elevii etc. Un capitol separat urma a fi rezervat pentru Corpul didactic şi descrierea activităţii lui.
În articolul „Biografia dascălilor vrednici”, Ioan Mango vine cu o nouă iniţiativă, aceea de a completa monografiile şcolare cu biografii ale dascălilor vrednici, cum spune el, explicând şi raţiunile acestei iniţiative: „La aceasta ne îndeamnă recunoştinţa şi respectul pentru munca ce au depus ei în vieaţa noastră culturală, care în trecut s-a învârtit aproape numai în jurul şcoalelor. Învăţătorimea noastră a depus o muncă grea pentru propăşirea culturală a neamului, contribuind în mare măsură la desvoltarea sentimentului naţional, a dragostei de neam şi limbă şi prin ele la actul măreţ al tuturor românilor”.
Prin Decretul Regal Nr. 3630-1929 şi art. 203 din legea pentru organizarea ministerelor, începând cu data de 1 ianuarie 1930, Ioan Mango a fost trecut la pensie, după 10 ani şi 7 luni cât a stat la cârma învăţământului sălăjean. Reprivind în urmă, „întocmai ca şi călătorul ajuns în vârful unui munte, după un drum greu şi obositor”, Ioan Mango considera că cei 11 ani au fost cei mai grei din viaţa sa.
La plecarea în pensie, învăţătorimea sălăjeană i-a organizat o serbare grandioasă, pe data de 22 februarie 1930. Era, după cum spuneau mai mulţi intelectuali sălăjeni, printre care şi Leontin Ghergariu, o recompensă nu numai pentru activitatea sa deosebită, ci şi pentru răceala cu care a fost primit în Sălaj, în anul 1919: „Dl. Mango a fost primit la venire cu răceală, chiar cu duşmănie, iar la plecare i s-au făcut manifestaţii de simpatie, nu numai de învăţătorime, ci de toţi intelectualii din Sălaj, cum nu i s-au mai făcut încă nimănui în acest oraş” (Zalău – n.n.).
Petrecerea a avut loc în Sala Prefecturii judeţului Sălaj, începând cu orele 16,00, şi la ea au participat învăţătorii sălăjeni şi autorităţile locale, în frunte cu prefectul judeţului Sălaj, Alexandru Aciu, iar armata a fost reprezentată prin lt. col. Florescu. Ministerul Instrucţiunii Publice a fost reprezentat de către Inspectorul şcolar Pompiliu Dan. De asemenea, au fost reprezentate şcolile secundare, bisericile, justiţia şi toate serviciile administraţiei centrale.
Cu această ocazie, învăţătorimea sălăjeană, prin Simion Oros, îl decorează pe Ioan Mango cu o medalie de aur.
În cuvântarea sa, Pompiliu Dan spune „fără încunjur şi fără exagerare” că perioada în care Ioan Mango s-a aflat în fruntea învăţământului sălăjean „nu a fost nicăiri în tot Ardealul dezrobit atât de rodnică şi de măreaţă ca aici în judeţul de sub comanda pedagogică a revizorului Mango”, cu toate greutăţile şi piedicile care au stat în calea lui în acei ani de după Marele Război. Tot el spune că Ioan Mango a fost secondat de colegi pricepuţi şi harnici precum subrevizorul de cancelarie Dumitru Mărgineanu, care i-a urmat în funcţie, subrevizorii Nicolae Nistor, Augustin Creşpoi, Emil Pocola, Ioan Fathi, Simion Oros, Augustin Maxim, Ioan Buta şi Leontin Turcu.
Seara, începând cu orele 9,00, în Sala Teatrului orăşenesc din Zalău a avut loc un banchet în cinstea celui sărbătorit, la care au luat parte peste 400 de persoane.
La începutul anului 1930, în România interbelică au loc noi alegeri comunale şi judeţene. Pentru oraşele sălăjene s-a ales ca dată a alegerilor ziua de 16 martie 1930. La Zalău au fost înscrişi pe liste 2.635 de alegători, buletine ridicate, 2.555, voturi exprimate – 1711, voturi anulate – 52. PNŢ a obţinut 872 de voturi, iar social-democraţii 787. Astfel, PNŢ a obţinut 10 locuri de consilieri locali, social-democraţii 8, iar maghiarii 6. Primar al oraşului Zalău a fost ales candidatul PNŢ, Ioan Mango.
Pe data de 2 septembrie 1931, Constantin Argetoianu, ministru de Interne, lua decizia de a dizolva Consiliul Local al oraşului Zalău şi a-l demite pe primarul Ioan Mango, ales în mod democratic în urma scrutinului din martie 1930. În mod oficial, decizia avea următoarea motivaţie: „Având în vedere raportul de anchetă făcută de către Inspectoratul General Administrativ Regional Cluj asupra gestiunei orașului Zalău. Având în vedere că după cum se constată din raportul de anchetă Consiliul Comunal a orașului Zalău s-a făcut vinovat de rea administrație și rea gospodărie.
Pe baza dispozițiunilor art. unic lit. A și B din legea pentru modificarea unor dispozițiuni din legea pentru organizarea administrației locale”, se decide dizolvarea consiliului, împreună cu primarul, ajutorul de primar (viceprimar) și Delegația Consiliului Comunal.
În consecință, era numită o Comisie Interimară, „care să administreze interesele comunale până la alegerea și instalarea unui nou consiliu comunal”. Ea avea următoarea componență: profesorul și directorul liceului de stat din Zalău, Leontin Ghergariu, în calitate de președinte (primar); Vasile Cloaje, fost primar înaintea lui Ioan Mango, Dr. Alexandru Szabo, avocat, Dumitru Mastan, Belizarie Alexandrescu, Alexandru Pop, revizor (inspector) școlar și Gregoriu Avram, proprietarul tipografiei „Luceafărul” din Zalău.
La articolele III și IV ale deciziei ministeriale se stipula următoarele: „Art. III. Colegiul electoral pentru alegerea noului consiliu comunal se va convoca la o dată ce se va fixa ulterior. Art. IV. Direcțiunea Administrațiunii Locale este însărcinată cu executarea prezentei deciziuni”.
Pe data de 15 iunie 1932, prefectul județului Sălaj trimite ministrului de Interne următoarea telegramă: „În interesul unei bune administrații a gospodăririi orașului Zalău, rugăm înlocuirea actualei Comisiuni interimare, propunând numirea unei noi Comisiuni interimare compusă din dnii Ioan Mango ca președinte, Remus Roșca, Ioan Oncoș, Vasile Toth, Dr. Szabó Alexandru, Dr. Szercsànyi Adalbert și Matias Ștefan ca membrii”.
A doua zi, ministrul de Interne trimite o telegramă Prefecturii județului Sălaj, prin care este anunțată că prin decizia ministerială nr. 11498 din 16 iunie 1932 a fost numită o nouă comisie interimară a orașului Zalău, așa cum ceruse cu o zi înainte prefectul județului, Gheorghe Pop de Oarța. De asemenea, prefectul era rugat să ia măsuri pentru instalarea oficială a comisiei și depunerea jurământului de către noii membri.
Pe data de 17 iunie 1931, prefectul județului Sălaj îi înștiințează pe noii membri ai Comisiei Interimare a orașului Zalău în legătură cu decizia ministerială și îi invită la sediul Primăriei Zalău chiar a doua zi, 18 iunie, ora 10, pentru a depune jurământul și instalarea în funcția în care au fost numiți. De asemenea, înștiințează Primăria orașului Zalău, rugându-i să ia măsuri pentru convocarea membrilor vechii comisii interimare „pentru îndeplinirea formalităților de predare”.
De aici aflăm și profesia noilor membri: Ioan Mango, fostul revizor școlar al județului Sălaj (inspector general) în perioada 1919-1930, era pensionar, Ioan Oncoş era funar, Vasile Toth era croitor, Dr. Dr. Szabó Alexandru și Dr. Szercsànyi Adalbert erau avocați, iar Mathyás Ștefan era agricultor.
La data de 31 mai 1934, la Zalău a avut loc Congresul organizaţiei judeţene a PNŢ. Au fost discutate probleme de natură organizatorică, precum şi necesitatea editării unei gazete proprii, deoarece Alexandru Aciu, care fusese proprietar al ziarului Gazeta de Duminecă s-a mutat la Cluj. În acest context, se ia decizia tipării altei gazete sub numele de Sălajul Nou, „care să fie vestitorul a tot ce sfătuim, ce muncim şi ce trebuie să cunoaştem în judeţul nostru, din Ţară şi străinătate”.
În funcţia de redactor şi administrator al noului oficios judeţean al PNŢ a fost desemnat Ioan Mango.
Din păcate, noul ziar a avut o existenţă scurtă: primul număr a apărut la data de 8 iulie 1934 şi şi-a sistat activitatea cu nr. 19 din 23 decembrie 1934.
Referitor la starea civilă a lui Ioan Mango, am aflat doar că în momentul pensionării nu era căsătorit, dar din necrolog reiese că pe soţia sa o chema Elena Cibula Mango şi nu aveau copii. Probabil că s-a căsătorit după pensionare.
După o viaţă întreagă dedicată luminării cărării spre ştiinţă şi adevăr a zeci de generaţii de elevi, şi după ce a pus bazele învăţământului sălăjean în cadrul României Mari, Ioan Mango trece la cele veşnice la Zalău, pe data de 14 iulie 1943, la vârsta de 67 ani. Înmormântarea a avut loc pe data de 16 iulie. Se stingea din viaţă unul dintre ultimii dascăli vrednici ai Sălajului.

(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)