Din galeria dascălilor români sălăjeni care şi-au pus întreaga viaţă în slujba neamului şi au îndrumat zeci de generaţii spre lumină şi adevăr, la loc de cinste se înscrie şi Emil Pocola.
S-a născut la 1 mai 1879, în localitatea Almaş – Bihor, unde tatăl său, Demetriu Mocan Pocola era preot. Tatăl său provenea dintr-o veche familie moţească, după cum se poate observa şi după nume, cu obârşii în „creerii” Munţilor Apuseni.
Pe data de 6 decembrie 1881, preotul parohiei Bocşa, Matei Silvani, se va stinge din viaţă, la 64 ani ai vieţii şi 39 ai preoţiei. A fost un preot erudit, căsătorit cu Domnica, fiica vrednicului preot din Zalnoc, Ladislau Musta (Vasile Muste). A fost preot în Blajea, mai apoi profesor la Gimnaziul minorit din Şimleu şi preot în Bocşa. Era „om veselos și cu știință”, iar după ce i-a decedat soția „așia tineră” s-a închis în el și a devenit „melancolic”.
În urma decesului preotului Matei Silvani, parohia Bocşa este vacantată sau „curentată”, după cum se spunea în epocă, printr-un circular al Episcopiei Gherlei. A fost solicitată de 11 preoţi, aflători în sate mai apropiate sau mai îndepărtate precum: Bicaz, Corund, Sudurău, Sâncraiul Silvaniei, Biuşa, Giumelciş (Plopiş), Cubleşul Someşan. Între aceştia s-au remarcat, pe de o parte Dimitrie Pocola, tatăl lui Emil Pocola, susţinut de către vicarul Silvaniei, Alimpiu Barboloviciu, iar pe de altă parte Simion Filip, parohul Badonului, cerut stăruitor de către credincioşii din Bocşa şi susţinut la rândul lui de către energicul protopop al Periceiului, Ioan Cosma.
Din această competiţie a ieşit câştigător Dimitrie Pocola şi astfel la 2 februarie 1882 Consistoriul episcopal al Gherlei l-a numit ca preot-administrator al parohiei Bocşa.
Aşadar, la vârsta de trei ani, Emil Pocola ajunge în satul în care a văzut lumina zilei şi a fost înmormântat ideologul revoluţiei de la 1848 din Transilvania, Simion Bărnuţiu. Aici şi-a petrecut Emil Pocola copilăria şi a urmat cursurile şcolii primare, „în atmosfera curată a cuviinţei, evlaviei creştineşti, cari au fost totdeauna faptele trainice ale vieţii familiare din casele preoţilor noştri”.
A urmat, apoi, cursurile gimnaziului inferior la Zalău, după care s-a pregătit pentru cariera de învăţător. În acest sens, a urmat cursurile Preparandiei din Gherla, pe care le-a absolvit în anul 1898.
La 1 septembrie 1898 a primit o invitaţie din partea preotului Traian Lengyel din localitatea Stremţ, care i-a oferit postul de cantor-învăţător la şcoala confesională greco-catolică din Sălişte. Aici a avut şansa de a lucra alături de învăţătorii Gheorghe Şimonca şi Ioan Chira, „cei mai devotaţi apostoli ai şcoalei româneşti” din tractul Băseştiului. De asemenea, îl cunoaşte pe George Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional Român din Transilvania şi mare mecena al neamului românesc, care îl invită să studieze în casa şi biblioteca lui de la Băseşti.
După doi ani de activitate în acest anturaj deosebit, pensionându-se învăţătorul din Bocşa, George Andrei, Emil Pocola a fost cerut de către consătenii săi să ocupe postul rămas vacant. Astfel, începând cu data de 1 septembrie 1900 îndrumă copiii din satul lui Simion Bărnuţiu spre lumină şi cunoaştere, fiind „cel mai sârguincios, corect şi activ, împlinindu-şi totdeauna cu cinste datoria”.
Ajuns dascăl în satul natal, am putea spune, Emil Pocola se înscrie ca membru activ al Reuniunii Învăţătorilor Români Sălăjeni. Astfel, în anul 1902, pe data de 10 august, participă la adunarea generală a reuniunii, care s-a desfăşurat în „fruntaşa comună românească” Bobota. Adunarea a fost „una dintre cele mai cercetate. S-a ridicat nimbul adunărei şi prin hărnicia conducătorilor acestei comune, cari toate le-au făcut, ca adunarea să reiasă strălucit”.
În cadrul programului se citesc două disertaţiuni: Traian Husti, învăţătorul din Bobota a prezentat prelegerea „Chemarea învăţătorului în genere, ca crescător şi educator şi mijloacele corespunzătoare”, iar Teodor Ille, învăţător în Sălsig, „Dedarea”, ambele fiind apreciate, atât pentru cuprinsul lor bogat în informaţie, cât şi pentru actualitatea lor.
Se împlineau trei ani de la ultimele alegeri ale conducerii reuniunii şi, conform statutelor, s-a trecut la alegerea noului comitet de conducere. În funcţia de preşedinte a fost reales vicarul Alimpiu Barbuloviciu, vicepreşedinte a fost ales Vasile Olteanu, secretar Ioan Hendea, notar George Nichita, casier Nicolae Pop, controlor Daniil Graur senior, iar ca jurist consult a fost ales dr. Coriolan Meseşian. Deşi se înscrisese nu demult în asociaţia învăţătorească, Emil Pocola a fost ales în funcţia de membru al Comitetului central al reuniunii, din partea tractului Periceiului.
În anul 1905, adunarea generală a reuniunii s-a ţinut în localitatea Asuajul de Sus, care l-a vremea respectivă făcea parte din comitatul Sălaj. Cu această ocazie, Emil Pocola a fost reales ca membru în comitetul de conducere al reuniunii, de asemenea, la adunarea generală din anul 1908, care a avut loc la Hidig (Măierişte).
În cursul anului şcolar 1909-1910, Emil Pocola a susţinut o serie de prelegeri şi dizertaţii, dintre care amintim prelegerea „de model” din Fizică despre Termometru şi din Istoria patriei „Bătălia lui Mihaiu Erou” de la Guruslău. De asemenea, a susţinut dizertaţiile „Necesitatea şi importanţa creşterii religioso-morală a elevilor şcolari” şi „Meditaţiuni în pragul reformelor şcolare”.
În cadrul adunărilor generale ale asociaţiei, este dată ca exemplu conferinţa „Viaţa internă a şcoalei poporale şi influinţele esterne”.
În anul şcolar 1909-1910, cercul Periceiului a ţinut numai adunarea de primăvară, în „comuna istorică” Bocşa. Emil Pocola a predat elevilor de clasa a VI-a lecţia „Calculaţiunea intereselor” şi a susţinut dizertaţia „Evoluţiunea breslei învăţătoreşti”.
Pe lângă activitatea şcolară şi cea din cadrul Reuniunii Învăţătorilor Români Sălăjeni, Emil Pocola se dovedeşte şi un bun condeier, publicând mai multe articole în prestigiosul ziar românesc din Şimleu „Gazeta de Duminecă”, în cadrul cărora aduce în actualitate şi dezbate problemele cu care se confruntau dascălii de la ţară, precum şi cele ale reuniunii culturale în care erau încadraţi: „Din viaţa sufletească a dăscălimei noastre de la sate”; „Cugetări în pragul adunării învăţătoreşti sălăjene”; „Rolul social al învăţătorului”; „Probleme pedagogice-şcolare”; „Rolul dascălului în luminarea poporului de la sate”.
La iniţiativa învăţătorului şimleuan Simion Oros, în anul 1912 ia fiinţă prima revistă a învăţătorimii sălăjene, sub numele de „Gazeta Învăţătorilor”. La apelul învăţătorului amintit mai sus, a avut loc o şedinţă la Şimleu Silvaniei, pe data de 26 iulie 1912, la care au participat învăţătorii Daniil Graur (Giurtelec), Emil Pocola (Bocşa), Alexandru Manu (Şoimuş), Dumitru Oros (Marin), Victor Filip (Unimăt) şi Ioan P. Lazăr, fost învăţător şi proprietar al tipografiei „Victoria” din Şimleu. Cu această ocazie, după ce învăţătorul Simion Oros prezintă proiectul său editorial, a fost ales un birou, respectiv se constituie Comitetul de redacţie al noii reviste, care urma să se numească „Gazeta Învăţătorilor”. Daniil Graur a fost ales preşedinte, Simion Oros secretar de redacţie, Ioan P. Lazăr redactor şef şi girant, Emil Pocola şi ceilalţi doi învăţători membri ai comitetului.
În aceste condiţii, Comitetul de redacţie, „conştiu de datoria sa”, declară în unanimitate înfiinţarea gazetei învăţătoreşti şi decide să se ia un împrumut de 3.600 cor., „pentru apariţia neconturbată a gazetei”.
Cei şase dascăli fondatori ai revistei „au avut nu numai voinţă tare, dar şi-au pus în joc şi la dispoziţie salarul de pe un an întreg, numai ca să poată ajuta cauza învăţătorilor români şi a şcoalei româneşti”.
După această şedinţă decisivă, redacţia face apel la toţi învăţătorii din ţară, „mânuitori ai condeiului”, cerându-le sprijinul moral în redactarea revistei, respectiv să trimită materiale pentru publicat.
În Cuvântul-program, care apare în primul număr al revistei, la 6 octombrie 1912, se subliniază scopul revistei, care urma să fie „o copcie puternică între Înaltele guverne bisericeşti şi învăţători”.
Revista apare săptămânal până în anul 1914, la izbucnirea primei mari conflagraţii mondiale, când îşi sistează apariţia.
În coloanele ziarului, Emil Pocola ia apărarea dascălilor sălăjeni, în urma unui articol de presă în care aceştia sunt acuzaţi de inactivitate de către un jurnalist. Este vorba de un amplu drept la replică intitulat „Învăţătorimea română din Sălaj”.
Crescut în satul Bocşa de la frageda vârstă de trei ani, Emil Pocola a încercat să ridice prin cultură atât copiii cât şi adulţii, dând exemplu personal: şi-a construit o casă în Bocşa, în locul numit „viile bătrâne”, unde a înfiinţat o plantaţie de vie model, folosind pentru prima dată altoitul viţei-de-vie, lucru învăţat de către săteni, care au fost instruiţi de către vrednicul învăţător la faţa locului; a creat pentru şcoală primul lot experimental, situat în grădina şcolii, unde desfăşura activităţi practice cu elevii.
Fiind dascălii înainte de 1918 şi cantori la biserică, a înfiinţat corul bisericii, apoi corul satului. De asemenea, a înfiinţat o bibliotecă a şcolii, unde aduna sătenii şi le prezenta cărţi de literatură şi istorie.
Un moment important din activitatea Reuniunii Învăţătorilor Români Sălăjeni are loc în anul 1913. După pensionarea vrednicului vicar al Silvaniei, Alimpiu Barboloviciu, care îndeplinea şi funcţia de preşedinte al reuniunii, preşedinte executiv a fost ales învăţătorul şimleuan Simion Oros, iar în funcţia de vicepreşedinte Emil Pocola.
În acel an, „ca primă acţiune pentru ajungerea scopului urmărit de Reuniune”, la iniţiativa învăţătorilor sălăjeni, cu concursul ziarului „Gazeta Învăţătorilor”, se face propagandă pentru convocarea unui congres al tuturor învăţătorilor din fosta Ungarie, la Cluj, pentru zilele de 24 şi 25 august 1913.
După cum reiese şi din coloanele gazetei învăţătorilor sălăjeni, Ministerul Instrucţiunii Publice din Budapesta, la intervenţia „Asociaţiei Regnicolare a Reuniunilor Învăţătoreşti” (maghiare) a revocat aprobarea dată, motivând că acţiunea învăţătorilor „valahi” era „fără drept, fără lege şi perfidie”.
În urma acestei lovituri dată de către autorităţile maghiare, Comitetul central al reuniunii sălăjene, în şedinţa din 16 octombrie 1913, care a avut loc la Zalău, a luat hotărârea de a trimite un memoriu de protest Asociaţiei Regnicolare a învăţătorilor din Budapesta, el fiind publicat şi în ziarele româneşti.
Indignaţi de „curajul şi bărbăţia” învăţătorilor sălăjeni, autorităţile maghiare au început să-i atace şi să-i ponegrească în ziarele lor. Oferim doar un exemplu, din care reiese că românii erau trataţi drept cetăţeni de mâna a doua în Imperiul austro-ungar: „acţiunea la aparenţă culturală a domnilor de român e o problemă, nu politică, ci care taie adânc în existenţa, carnea şi sângele naţiunii (maghiare)”.
În timpul primei mari conflagraţii mondiale, Emil Pocola a fost mobilizat pe front. După un an petrecut în focul luptelor a fost rănit şi a stat în spital un an de zile pentru a se însănătoşi, fiind apoi lăsat la vatră.
Războiul a avut consecinţe dezastruoase, în special asupra omului de rând, a ţăranului şi a familiei sale rămase acasă la coarnele plugului, situaţie descrisă şi de Emil Pocola: „Cei de acasă, în special femeile şi bătrânii, vlăguiţi de muncă şi sărăciţi din cauza dărilor şi rechiziţiilor, doreau să se pună capăt neîntârziat războiului şi nedreptăţii, asupririi sociale şi naţionale. Starea de nemulţumire creştea de la o zi la alta”.
În toamna anului 1918, anarhia a cuprins întreaga monarhie austro-ungară, aflată într-un accentuat proces de disoluţie: „Feciorii şi bărbaţii – spunea Emil Pocola – câţi scăpaseră cu zile, părăseau câmpurile de bătaie şi, cu sănătatea zdruncinată, se reîntorceau în sat, unde îi aşteptau familiile”.
Evenimentele din toamna anului 1918 l-au surprins la Bocşa, unde îşi desfăşura activitatea de 18 ani. A lipsit doar cei doi ani de război. Aşadar, putem spune că alături de preotul Simion Barboloviciu era liderul de opinie din satul lui Bărnuţiu. Datorită preotului şi învăţătorului a rezistat şcoala confesională procesului de maghiarizare forţată şi s-a păstrat identitatea românească.
În contextul marilor prefaceri de la sfârşitul anului 1918, Emil Pocola se înrolează şi el în procesul de constituire a consiliilor şi gărzilor naţionale române şi participă, alături de o delegaţie neoficială din Bocşa, la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Iată cum descrie el mai târziu evenimentele la care a participat, atmosfera de sărbătoare şi înaltă trăire sufletească: „În toamna anului 1918 eram acasă, în Bocşa – Sălaj, unde de trei decenii (18 ani – n.n.) îmi desfăşuram activitatea ca învăţător. Lipsisem doar doi ani: unul pe frontul italian şi altul, rănit, prin spitale. Greutăţile războiului îşi puseseră amprenta peste tot.[…]
Vechile autorităţi încercau să domine situaţia, dar în practică se dovedeau neputincioase. Cei veniţi de pe front cu arme şi muniţii se ridicau deschis împotriva asupritorilor austro-ungari. Într-o asemenea atmosferă, pe la începutul lunii noiembrie ne-am adunat toţi românii din localitate şi am constituit consiliul naţional român şi garda naţională comunală. Apoi, cu toţii ne-am dus la mormântul luptătorului paşoptist Simion Bărnuţiu, unde cei aleşi pentru conducerea treburilor locale au depus jurământ de credinţă. De aici ne-am deplasat la primărie şi postul de jandarmi. Acolo, după ce am înlăturat vechiul aparat de stat, au fost instalate noile autorităţi alese de obştea comunei.
La chemarea Consiliului Naţional Român Central de la Arad, prin care acesta îşi exprima convingerea că la „istorica adunare, unde se va hotărî soarta neamului nostru pentru vecie, se va prezenta însuşi poporul românesc în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”, precum şi la apelurile Consiliului naţional român din Zalău, au răspuns şi locuitorii din Bocşa. Astfel, la întrunirea din 24 noiembrie, ei au stabilit să trimită o delegaţie neoficială la adunarea de la Alba Iulia, formată din 11 persoane. În fruntea delegaţiei se afla vrednicul dascăl Emil Pocola: „Din Bocşa am plecat în 29 noiembrie. Sătenii se gătiseră în port popular sălăjean. Numai eu eram în haine ostăşeşti. Steag ne-a făcut soţia preotului folosind pânză de casă, pe care o vopsise în cele trei culori. Din gările pe unde am trecut s-au urcat numeroase delegaţii oficiale şi neoficiale ale românilor din localităţile rurale şi urbane. Până la Alba Iulia, toată garnitura, tixită de lume, vuia de cântece naţionale.
Ajunşi în cetatea primei uniri înfăptuită de Mihai Vodă Viteazul, în ziua de 1 decembrie, ne-am rânduit pe străzile din oraş, pentru a defila prin faţa tribunei oficiale. Am stat acolo până la ceasurile 12,30-13. Atunci ne-am pus în mişcare. Urcând spre cetate, am intrat pe sub poarta unde se află celula în care a fost închis Horea. Organizaţi pe grupuri şi localităţi, am trecut prin faţa delegaţilor oficiali, după care ne-am deplasat pe câmpul de la marginea cetăţii. Acolo au venit trimişii Adunării Naţionale. Delegatul care a sosit în mijlocul nostru, ne-a vorbit despre lupta de veacuri a înaintaşilor pentru unirea Ţărilor Române într-un singur stat; apoi a citit Rezoluţia prin care Adunarea Naţională votase unirea Transilvaniei cu România. Cuprinşi de un puternic entuziasm, am izbucnit cu toţii în urale şi strigăte de aprobare. Eram mândri că şi noi, urmaşii lui Simion Bărnuţiu, am luat parte la îndeplinirea dezideratului pentru care a luptat de-a lungul vieţii, ilustrul nostru înaintaş”.
Reîntors de la Alba Iulia, la fel ca mulţi fruntaşi români a avut de suferit în lunile care au urmat, până la instalarea administraţiei româneşti în Sălaj. În timpul unei conferinţe susţinută în cadrul Asociaţiei Învăţătorilor Sălăjeni aduce aminte de un episod mai puţin cunoscut al vieţii sale din februarie 1919, când a fost arestat şi închis pentru că a participat la Adunarea de la Alba Iulia şi era unul din fruntaşii sălăjeni marcanţi: „Eram în temniţele ungureşti, când din I. (primul – n.n.) Congres al învăţătorilor ardeleni, fusei cerut la prefectura judeţului să organizez învăţătorimea sălăjană în cadrele «Asociaţiei Învăţătorilor din Ardeal, Bănat, Crişana şi Maramureş»”.
Despre acest episod mai există o informaţie orală transmisă de către un fost elev şi apoi dascăl în Bocşa: „patru jandarmi cu pene la pălării, au intrat în sala de învăţământ, luându-l sub escortă pe învăţătorul nostru şi l-au dus la închisoare la Şimleul Silvaniei, fiind apoi condamnat la moarte prin spânzurătoare”, pentru motivul amintit mai sus. Fostul elev spune că Emil Pocola a fost scăpat de armata română care a eliberat Şimleul în ziua de 17 aprilie 1919.
După cum reiese şi din discursul său amintit mai sus, Emil Pocola a fost chemat să reorganizeze Reuniunea Învăţătorilor Români Sălăjeni. Astfel, la data de 10 iunie 1919, la apelul lui Emil Pocola, dascălii sălăjeni se întrunesc la Zalău şi înfiinţează Asociaţia Învăţătorilor Sălăjeni, iar el este ales în funcţia de preşedinte. În anii care au urmat, în cadrul asociaţiei au fost dezbătute problemele importante ale învăţământului românesc cerându-se, printre altele: statificarea şcolilor primare confesionale, tratament echitabil, reglementarea salariilor şi a normelor de salarizare, înfiinţarea unui organ de presă didactic-politic pentru revendicarea şi apărarea drepturilor învăţătorilor etc. Multe din aceste doleanţe ale învăţătorilor sălăjeni au fost realizate.
Pe data de 25 ianuarie 1923, în cadrul adunării generale a învăţătorilor sălăjeni, convocată de Emil Pocola au fost discutate alte probleme importante: scopul şcolii primare; recrutarea, perfecţionarea şi salarizarea corpului didactic; recrutarea personalului de control şi disciplinar; întreţinerea materială a şcolilor primare etc.
După cum se poate vedea din cele expuse mai sus, după Marea Unire, trecând la cele veşnice vechea generaţie de dascăli, în frunte cu foştii săi colegi, Ioan Chira şi Gheorghe Şimonca, Gavril Trifu şi mulţi alţii, Emil Pocola devine urmaşul acestora ca lider al învăţătorilor sălăjeni. Mai mult, el devine „amicul cel mai apropiat de inima noastră a învăţătorilor sălăjeni, animatorul, conducătorul, care ne deschide orizonturi măreţe, farul, care ne luminează calea bunei cuviinţe, scutul care ne apără de toate relele, evanghelia, care ne face iubitori de colegi şi de poporul ţăran, mângăierea sub sarcinile sărăciei şi a tiraniei, liniştea că ne-am făcut datoria şi mulţumirea care ne ridică sufletul în ceasul morţii” – spunea învăţătorul Simion Oros în momentul pensionării lui Emil Pocola, în anul 1930.
Pe data de 10 octombrie 1919, preşedinţia Consiliului Dirigent, prin Iuliu Maniu, îi exprimă recunoştinţă pentru munca deosebită depusă pe tărâmul educaţiei tinerei generaţii.
Pe lângă activitatea şcolară şi cea din cadrul Reuniunii Învăţătorilor Români Sălăjeni, Emil Pocola reia legătura cu presa şi devine colaborator al primului ziar al învăţătorilor ardeleni, care apare la Cluj după Marea Unire şi purta titulatura simbolică „Învăţătorul”. Trimite spre publicare un articol în care îşi exprimă părerea asupra modului în care ar trebui aniversate evenimentele istorice importante din istoria poporului român, precum Unirea Principatelor sau Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, făcând apel la toţi învăţătorii să se implice în educarea patriotică a neamului românesc: „Fraţilor învăţători, să ne coborâm în ziua aceasta, – ca dar nu numai în ziua aceasta, ci în toate clipele vieţii noastre, – la micuţele vlăstare ale neamului, să adunăm tineretul, adulţii şi bătrânii satului şi dimpreună să serbăm faptele mari în viaţa neamului românesc, căci şcoala poporului numai aşe va întruni condiţiunea unei fondate educaţiuni naţionale. Să facem ca în clipele acestea tot românul din cel din urmă cătun să se gândească la izvorul norocit de unde purced toate faptele mari din zilele 1859 şi 1918; şi să ieie pe suflet greutăţile fără număr care aşteaptă această Românie Mare”.
În anul 1924, pe data de 15 aprilie, la Zalău vedea lumina tiparului primul număr al revistei pedagogico-culturale „Şcoala Noastră”, o adevărată platformă educaţională a învăţătorimii sălăjene. Printre iniţiatorii acestui important proiect editorial s-a numărat şi Emil Pocola. Primul redactor al revistei a fost Nicolae Nistor, iar din Comitetul de redacţie făceau parte următorii învăţători: Ioan Mango, revizorul şef şcolar al învăţământului sălăjean (inspector general), Simion Oros, Graţian Capătă, Emil Pocola şi Petru Modreanu. De asemenea, încă de la început, revista avea numeroşi colaboratori.
Tot în primul număr, în articolul „Programul nostru” erau anunţate obiectivele revistei: „a) Să strângă rândurile tuturor dascălilor din judeţ din toate ramurile de învăţământ. b) Să stabilească o legătură strânsă între şcoala normală şi între învăţătorul care a ieşit din această şcoală. c) Să dea putinţa acestor dascăli să-şi publice lucrările de specialitate, lecţiunile practice, observaţiunile precum şi orice elaborate cu caracter profesional […]. d) Să îmbrăţişeze toate manifestările culturale din judeţul nostru precum şi orice eveniment social ce stă în legătură cu educaţia mulţimii. e) Să publice dări de seamă asupra operelor pedagogice sau sociale, care apar în literatura noastră şi să concretizeze în rezultate concise ideile fundamentale ale articolelor mai importante publicate în marile reviste pedagogice române şi străine. f) Să îmbrăţişeze trecutul cultural al românilor din Sălaj şi să publice orice lucrări care ating acest trecut ca: date istorice asupra evenimentelor mai însemnate, note asupra marilor bărbaţi, cari au contribuit la ridicarea culturală a judeţului, precum şi scrierea monografiilor tuturor comunelor din judeţ”.
În paginile revistei pedagogice, Emil Pocola publică raportul Asociaţiei Învăţătorilor Sălăjeni pe anul şcolar 1923-1924, pe care l-a prezentat în cadrul adunării generale ce a avut loc la Tăşnad, la data de 30 iulie 1924. Conştienţi de însemnătatea activităţii subsecţiilor sălăjene a asociaţiei, Comitetul central, în frunte cu Emil Pocola, au stabilit, în cadrul adunării din 30 septembrie 1923, problemele care urmau să fie discutate în cadrul întâlnirilor subsecţiilor: „Legătura dintre biserică, şcoală şi naţiune”; „Despre însemnătatea premiilor în şcoală”; „Personalitatea învăţătorului”; „Despre educaţiunea cetăţenească”; „Lucru manual în şcoala primară”; „Muzica şi rolul ei în educaţie”, precum şi lecţiile metodice care urmau a fi predate în acel an şcolar.
Emil Pocola participă la Congresul învăţătorilor din Ardeal, care a avut loc la Oradea în perioada 27-28 august 1924, descriind, apoi, în revista „Şcoala Noastră” desfăşurarea evenimentelor.
Pe data de 17 octombrie 1924 are loc şedinţa Comitetului central al Asociaţiei Învăţătorilor Sălăjeni, în cadrul căreia Emil Pocola susţine prelegerea cu titlul „Încotro mergem?” El susţine că după realizarea Marii Uniri a existat o perioadă de tranziţie, în care se încerca „o primenire generală” a învăţământului românesc sălăjean şi nu numai. Exista o generaţie de învăţători care se găseau spre sfârşitul carierei profesionale şi se mişcau „între orizonturi culturale mai înguste”. De asemenea, exista o generaţie de învăţători tineri, „cu mai multe pretenţii”. În acest context, îşi pune întrebarea ce va urma pe viitor, afirmând că deşi nu exista „o armonie” între cele două generaţii de dascăli, se încerca acest lucru. Subliniază rolul fundamental al educaţiei şi învăţătorului în progresul societăţii româneşti: „Învăţătorul trebue să desvolte în sufletul şcolarilor dragostea fierbinte pentru adevărurile creştineşti, pentru patrie şi naţiune, un idealism activ, care va îndemna generaţiuni întregi a aduce munca, jertfile ce li-se cer neîntrerupt la întărirea, la mărirea patriei”.
Cu această ocazie, Emil Pocola anunţă că este nevoit să renunţe la preşedinţia asociaţiei, deoarece a fost numit ca revizor de control în cadrul Revizoratului Şcolar al Judeţului Sălaj.
În acest context, nu mai participă la adunarea generală extraordinară a asociaţiei, ţinută la Zalău, pe data de 18 decembrie 1924, trimiţând doar discursul său prin care îşi ia adio de la colegii din cadrul asociaţiei şi le mulţumeşte pentru colaborare. El rememorează cu emoţie momentele înfiinţării asociaţiei, pe când a fost eliberat din temniţele ungureşti şi chemat să strângă rândurile dăscălimii sălăjene după Marea Unire. Menţionează că pentru „răspândirea mai largă a scopurilor” asociaţiei s-a folosit de presa locală, cu care a colaborat şi a tipărit pe banii lui trei broşuri, „ca să se formeze oareşcare curent favorabil în opinia noastră publică pentru asociaţia noastră”. La plecarea din fruntea asociaţiei, transmite tuturor dascălilor următorul îndemn: „întăriţi unirea şi însporniciţi-vă munca, cinstea şi curăţenia sufletului, căci sufletul dăscălimei prinde a se sui sus, tot mai sus, unde eu şi înaintaşii mei doriam”.
Participă în continuare la adunările asociaţiei, în special în zona Tăşnadului, de care răspundea. În cadrul adunărilor, în calitatea sa de revizor de control susţine o serie de conferinţe, precum cea intitulată „Lumină, cât mai multă lumină şi inimă, că legea e bună”, publicată şi în revista „Şcoala Noastră”. De asemenea, vorbeşte despre mijloacele prin care se puteau înzestra şcolile cu rechizite, tablouri şi material didactic.
O parte din aceste conferinţe le-a publicat şi în broşură, cum a fost cea intitulată „Unificarea sufletească naţională”, în care este cuprinsă conferinţa rostită la adunarea învăţătorilor sălăjeni. În cadrul ei vorbeşte despre scopurile şcolii româneşti, de conştiinţa naţională, înfăptuirea României Mari, rolul dăscălimii, al asociaţiei învăţătoreşti sălăjene, apoi de „sufletul românesc”, care „s-a arătat întotdeuna în împrejmuire de biserică sau pisanie pentru bolţile sub care-şi poartă rugăciunile, într-o vorbă în tot ceea ce constituie viaţa de meşter al lucrurilor, în povestea, ghiciturile, jocul şi cântecul Românului”.
Îi îndeamnă pe dascăli să încurajeze industria şi portul naţional. Învăţătorul – spune el – „va începe cu înoirea, purificarea limbei, cântecului, portului, jocului în spirit naţional şi va sfâşi cu marea muncă economică pentru întărirea satelor româneşti”.
Broşura a apărut în colecţia Biblioteca învăţătorului, sub nr. 4, avea 14 pagini şi costa 20 de lei.
Începând cu data de 18 aprilie 1926 redactorul revistei „Şcoala Noastră”, Nicolae Nistor este numit în fruntea învăţământului din judeţul Turda. În acest context, revizorul şcolar Ioan Mango este ales director al Comitetului de redacţie al revistei, Graţian Capătă, profesor la Şcoala Normală din Zalău, redactor, iar ca membrii în comitet au fost aleşi Leontin Ghergariu, directorul Liceului de stat din Zalău, Simion Oros, director-învăţător, Emil Pocola, revizor de control al învăţământului sălăjean, Dumitru Mărgineanu, Augustin Creşpoi, subrevizori şcolari, Gheorghe Şimon, vicepreşedintele secţiei judeţene a Asociaţiei învăţătorilor şi Ioan Raţiu, director-învăţător.
Într-o altă conferinţă rostită în cadrul adunării învăţătorilor din subsecţia Tăşnad, care a avut loc pe data de 31 octombrie 1927, Emil Pocola susţine că era nevoie de „întinerirea” propagandei la sate. În acest sens, se adresează dascălilor cu următoarele cuvinte: „Deschideţi larg uşa sufletului vostru, uşile şcoalelor, în Dumineci şi sărbători, pentru populaţia satelor, – şi pregătiţi-vă zi de zi, penru această muncă, jertfă, ca la sfânta împărtăşanie, ca să propagăm limba şi cultura românească numai prin farmecul inteligenţei noastre şi al geniului nostru naţional”.
Începând cu data de 1 ianuarie 1930, Emil Pocola a fost trecut în pensie, dar nu a fost uitat de către foştii lui colegi, pentru care a rămas „cel mai sincer şi devotat pretin şi coleg”. Astfel, pe data de 15 noiembrie 1930, Asociaţia învăţătorilor din judeţul Sălaj i-a organizat o serbare, care s-a dovedit a fi una „dintre cele mai demne” serbări organizate unui dascăl pensionat. Cu această ocazie a fost decorat de către asociaţie cu medalia de recunoştinţă, „în cadre sărbătoreşti şi înălţătoare de suflete”.
Preşedintele Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Sălaj, Simion Oros, prieten de o viaţă, îl caracteriza astfel pe Emil Pocola: „De fire blând şi tăcut, n-a căutat să se ridice la locul de cinste unde azi îl vedem pe Emil Pocola, prin demagogie, ci prin o muncă încordată, asiduă şi perseverenţă fără pereche.
Ca tovarăş de muncă, nu şi-a impus niciodată voinţa, ci de câte ori era cazul, a conzultat cu o neobicinuită bunăvoinţă pe colegi şi prieteni şi stabilind odată calea pe care trebuia să meargă, a luat condeiul, sau şi-a ridicat cuvântul, dar n-a fost străin să-şi arate iubirea, interesul faţă de unele probleme, ori chiar colegi, şi prin fapte.
Gândul lui nu era ascuns: dorea o nouă viaţă, o adevărată viaţă culturală naţională a poporului românesc, şi avea ferma credinţă, că ridicarea tagmei învăţătoreşti nu se poate face decât printr-o organizaţie dăscălească la nivel. Şi nici când n-a încetat să lucreze în această direcţiune”.
La rândul lui, la despărţirea de colegii săi, Emil Pocola spunea, cu emoţie, următoarele: „Sunt liniştit în privinţa succeselor viitoare ale Asociaţiei, nu mă îngrijesc că cine va prezida în viitor prentrucă devenirile, ritmul sunt îndrumate aşa încât Asociaţia (Solidaritatea) merge de la sine şi nu poate de acum înainte decât să se dezvolte şi să se întărească”.
În semn de recunoştinţă pentru întreaga sa activitate, în anul 1929 a fost decorat cu ordinul Coroana României în grad de cavaler. De asemenea, în cadrul Asociaţiei Învăţătorilor Români Sălăjeni a fost ales ca preşedinte de onoare.
După pensionare s-a retras la Bocşa, unde şi-a trăit ultimii ani din viaţă, în casa de pe Dealul Viilor. Îmbolnăvindu-se grav, a fost dus de către rude şi prieteni la spital, la Cluj, unde a trecut la cele veşnice, în iarna anului 1944, iar rămăşiţele sale pământeşti au fost incinerate la Crematoriul Clinicilor Universitare din Cluj-Napoca, conform testamentului lăsat de către vrednicul dascăl.
Trecea la cele veşnice unul dintre ultimii dascăli vrednici din generaţia Marii Uniri, care şi-a pus întreaga sa viaţă în slujba neamului românesc şi a îndrumării tinerelor vlăstare spre lumină şi cunoaştere.
Marin Pop
(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)
Dascălul Emil Pocola (1879 – 1944) – personalitate sălăjeană marcantă din generaţia Marii Uniri
