Franciscus Georgius
„Minunată vreme a sfintelor şi dalbelor Rusalii,
a cerului sub care te poţi întinde fără să te-mbolnăveşti
şi a boarei care-nviorează drumeţii porniţi în lungi călătorii,
tu lărgeşti cupa înmiresmatelor roze,
deschizi gâtlejul mut al privighetorii,
înveşmântezi pomii într-o mulţime de culori.
De dragul tău înfloresc tufe, toporaşi,
se primenesc izvoare şi fântâni; în tine-şi
caută plăcerea, tropotesc armăsarii cei iuţi.
Trăitori în vremuri faste, din milostivirea Domnului purcese,
să-i lăudăm preasfântul nume în vers cu vorbe-alese,
să bem, să ne-ospătăm într-o frăţească veselie.”
Cercetătorul şi istoricul Bogdán István, fost director al bibliotecii Arhivei Naţionale din Ungaria, îşi începe capitolul dedicat celebrării Rusaliilor, din volumul „Vechi distracţii ungureşti” (Régi magyar mulatságok), cu oda poetului Balassi Bálint, un imn al Cincizecimii închinat băutorilor de vin (Borivóknak való).
În 27 mai 1822, Wesselényi Miklós, tânărul baron din Jibou plecat să vadă Occidentul şi să-şi cumpere un armăsar pur-sânge englez, se minuna că în Anglia „Pentekoste”-ul durează o singură zi. În părţile ungureşti, duminica era rezervată sărbătoririi religioase în biserică, unde se primeau darurile Sfântului Duh. În unele locuri, se atârnau pe sfori porumbei ciopliţi din lemn ori chiar era adusă o pasăre vie în biserică. În ziua următoare, în Lunea Rusaliilor, tinerii se adunau şi-şi alegeau o crăiasă copilă şi un crai flăcău – ultimul pentru o singură zi, o întreagă săptămână ori chiar un an, în funcţie de tradiţiile locale. În acest interval de timp, voioasa comunitate îl trata regeşte şi îi îndeplinea toate toanele, lucru care stârnea invidii, dar a născut şi o vorbă menită să arate cât de vremelnică şi de pieritoare este gloria unei domnii efemere: „e scurtă, durează cât regatul Rusaliilor” (rövid, mint a pünkösdi királyság).
Expresia „regatul Rusaliilor” apare pentru prima oară în 1528, în scrisoarea lui Kállay János, nobil supravieţuitor al bătăliei de la Mohács, către comitele Báthori András, unde expeditorul îşi exprimă speranţa că împăratul profitor Ferdinand I de Habsburg va avea o domnie scurtă ca rege al Ungariei, adică va fi doar un „rex pynkesthyensis”.
Ardelenii s-au dezis de tutela austriacă şi au adoptat Reforma. Sinodul protestant din Štítnik (1591) a elaborat un fel de ordonanţă de urgenţă, prin care s-a încercat impunerea unei celebrări sobre a Cincizecimii:
„Se interzice tuturor ca în ziua de Rusalii să se urmeze străvechiul obicei de-a alege un rege, de-a dansa şi de-a se juca.”
Opreliştea calvină nu i-a oprit pe iobagi să se distreze, dovadă actul de acuzare din 1653, unde ţăranii slovaci (catolici) sunt invinuiţi de nerespectarea prevederilor legale:
„Cu prilejul sfintei sărbători a Rusaliilor, acuzaţii au ignorat dispoziţiile în vigoare şi […] au tras o dănţuială, şi s-au îndopat ca porcii, de-au ajuns să-şi spargă capetele din atare cauză.”
Statutul judeţului Nógrád, formulat în 1722, prevedea:
„Întrucât în perioada Rusaliilor locuitorii din unele locuri şi sate îşi aleg un rege dintre ei, numit Crai de Rusalii în limba populară, iar cu această ocazie îi opresc, îi amendează sau îi arestează pe călători şi nu-i eliberează decât în schimbul unei anumite sume de bani; prin urmare, dacă în viitor se va constata infracţiunea descrisă, solgăbirăii să dispună o pedeapsă de 100 de lovituri de ciomag pentru fiecare dintre participanţi şi de 200 de lovituri pentru rege, drept aleasă cinstire.”
Tradiţia a fost păstrată şi de flăcăii prinşi cu arcanul şi înrolaţi cu de-a sila, deveniţi cătane în armata chezaro-crăiască, precum o dovedeşte „Proclamaţia regală” întocmită în cadrul regimentului de cavalerie din Splényi în 1727:
„Conform cutumei din vechime, încă valabile, stării vitejilor i s-a conferit autoritatea de a se distra în ziua din luna Mai, când fiecare oaste obişnuieşte să-şi aleagă un crai, căruia întreaga oştire îi este datoare să se supună, de aceea, în virtutea statuată, s-a ales un rege şi în acest an, cu speranţa că Maiestatea Sa va domni conform regulamentului, va împărţi dreptatea respectând întocmai legile şi va lua nişte decizii pe care toţi supuşii se obligă să le urmeze cu voie bună şi fără crâcnire.”
Craiul cătanelor avea şi o întreagă „trupă” de „curteni”: un adjutant, şase asesori, două procurori, două avocaţi aI apărării, un călău, un nebun, un bucătar-şef şi un paharnic.
În lucrarea „Nagyenyedi Demokritus” (1760), profesorul Hermányi Dienes József ne semnalează practicarea obiceiului de către propriii elevi de la liceul reformat:
„Când înfloresc lăcrimioarele, încă înainte de Rusalii, se desemnează regele din colegiul din Aiud şi [tinerii] îl însoţesc, urcă pe braţul mort al Mureşului. Deoarece regalitatea este asumată doar de către un elev cu dare de mână, acolo sunt aşteptaţi cu masa pusă: [craiul] a dispus să fie duse acolo două butoaie mari de vin, […] răsfaţă întreaga instituţie, ba pe unii chiar îi bolunzeşte (îi înnebuneşte).”
Regele pornea călare la locul distracţiei, însoţit de scutieri şi de purtătorii de ştafete, urmat de caleştile care aduceau corpul didactic. Elevii şi publicul îi urmau apostoleşte. În luncă, se declamau oraţii şi răsunau ovaţii, după care lumea se înşiruia pe băncile tocmite de-a lungul meselor şi benchetuia până se făcea seară.
Desemnarea Craiului şi Crăiesei nu era nicidecum rezultatul unui concurs de frumuseţe, precum se obişnuieşte azi la balul bobocilor din liceu – aleşii erau de felurite vârste şi aveau sarcini diferite. Crăişorul trebuia să învingă într-o serie de probe dificile: să călărească precum fulgerul, să pună taurul în genunchi, să prindă un cocoş, să lupte cu bastonul sau să-i învingă pe ceilalţi la trântă etc. Crăiasa era o fetiţă nu prea şuie, îmbrăcată luxos, cu o coroniţă de flori pe cap. Adesea chipul îi era ascuns de un văl şi dobândea atribuţii de mare preoteasă a unui străvechi cult de fertilitate. În părţile de jos ale Dunării, ea era purtată cu mare alai, într-un baldachin decorat cu bujori şi săltată cât mai sus, ca să arate cânepii cât de mult să se înalţe. Alaiul trecea de la o gospodărie la alta, pe un drum presărat cu petale de trandafiri. Toată lumea era veselă şi glumea, mai puţin aleasa, care trebuia să rămână serioasă şi mută.
Cunoscutul scriitor Jókai Mór ne-a oferit o imagine a „prerogativelor regale” dobândite de cel mai vrednic dintre feciori în spumosul roman „Un nabab maghiar” (Egy magyar nábob): flăcăul iubea toate fetele care se lăsau prostite, căpăta gratis de băut în crâşme ori hanuri, putea sparge câte mese şi pahare dorea (pe cheltuiala comunităţii), avea intrare liberă la toate nunţile şi chefurile din regiune, dar avea sarcina să-i potolească pe cei înfierbântaţi de băutură şi să-i trimită acasă, de bună voie ori bătuţi, fără ca să fie acuzat oficial de violenţă – totuşi, i s-ar fi retras imunitatea dacă făcea moarte de om. Cartea a fost publicată între 1853 şi 1854. Intriga „episodului de Rusalii” seamănă un pic cu cea din mult mai cunoscuta povestire „Bancnota de un milion de lire” a lui Mark Twain, dar fără nici o bănuială de „împrumut literar”: Samuel Langhorne Clemens s-a născut în 1835, iar volumul de povestiri „The Million Pound Bank Note and Other New Stories” a văzut lumina tiparului abia în 1893.
Marelui moşier Kárpáthy János, cunoscut de toată lumea ca şi „domnul Jancsi”, îi plăceau muzica, fetele tinere, glumele şi păcălelile. Vreme neîntreruptă de şase ani, tânărul Marci fusese „regele Rusaliilor” în oraşul Nagykunmadaras, dar acum a fost învins în toate cele trei curse călare de un alt candidat, Miska, un „csikós” (paznic de herghelie) inteligent, îndrăzneţ, uns cu toate alifiile. De unde pui că a reuşit să doboare şi taurul care teroriza regiunea. Noua vedetă a junimii a venit din Nádudvar, călare pe un „pur-sânge ardelenesc” – un bidiviu care a atras atenţia tuturor geambaşilor. Moşierul, dornic să le joace un renghi cunoscuţilor, s-a înţeles cu tânărul ca vreme de un an să se dea drept „nemeş”: să bea şi să joace cărţi cu domnii, să curteze domnişoarele şi să se dueleze cu pretendenţii nemulţumiţi – ca apoi, după expirarea statutului de crai, să îmbrace livreaua seniorului şi să apară alături de el în adevărata sa condiţie socială, un „coate-goale” din „pustă” (câmpia înierbată, necultivată). Ar fi fost felul în care aristocratul putred de bogat şi plictisit şi-ar fi bătut joc de „snobilimea” (nobilii snobi) de la ţară (en.: gentry). Având bani din belşug, domnişorul Kis Mihály a reuşit imposibilul, i s-au deschis toate saloanele, a câştigat o mulţime de bani la jocul de cărţi şi şi-a cumpărat un titlu boieresc, devenind cu adevărat nobil – ceea ce, deşi n-a respectat planul iniţial, i-a plăcut foarte mult „nababului”, deşi s-a trezit în postura păcălitorului păcălit.
Un alt roman unde este amintită „excelenta joacă de-a regele de Rusalii” este „Etelka” de Dugonics András.
Precum se vede, tradiţia s-a păstrat vreme de secole, în ciuda deselor interdicţii. Folcloriştii consideră că obiceiul provine din antichitate şi simbolizează căsătoria între două spirite ale vegetaţiei, nunta „mirelui şi miresei Rusaliilor”, descrisă de James George Frazer în capitolul XI din „Creanga de aur”. Omul modern a ales să trăiască într-un habitat pe cât posibil controlat, construit de el însuşi. Sticla, metalele şi materialele plastice ne-au îndepărtat şi ne-au izolat de natură, de stilul de viaţă în armonie cu restul lumii vii. În prezent, ca urmare a migrării tinerilor la oraş şi a globalizării generalizate, obiceiul alegerii temporare a unor suverani „populari” la sfârşitul primăverii a fost dat uitării cu totul.
