Conform recensământului din anul 1900, orașul Șimleu Silvaniei avea o populație de 5658 locuitori. După apartenența religioasă, situația se prezenta astfel: ortodocși – 1; greco-catolici – 1194; romano-catolici – 2018; reformați – 1489; evanghelici – 8; unitarieni – 7; izraeliți – 941.
Populația orașului a crescut semnificativ în următorii 10 ani, ajungând la 6885 locuitori. După apartenența religioasă, în anul 1910 situația se prezenta astfel: ortodocși – 13; greco-catolici – 1285; romano-catolici – 2240; reformați – 1880; evanghelici – 21; unitarieni – 6; izraeliți – 1440.
După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, numărul credincioșilor ortodocși a crescut, în special prin funcționarii și profesorii veniți din vechiul Regat. Astfel, la 1 ianuarie 1938, orașul Șimleu Silvaniei avea o populație de 7997 locuitori, dintre care 162 persoane se declarau ortodocși, 2339 greco-catolici, 1806 romano-catolici, 1902 reformați, 2 unitarieni, 12 adventiști, 1702 mozaici, adică evrei.
Un moment deosebit de important pentru Șimleu și Sălaj l-a constituit înființarea Liceului „Simion Bărnuțiu”, care și-a deschis porțile la 1 octombrie 1918. Un accent deosebit în cadrul procesului de învățământ se punea pe educația religioasă, care era considerată a fi „cinstea, caracterul și moralitatea bazei societății”. Astfel, în fiecare duminică și sărbători, elevii asistau la serviciul divin, ascultând și „exortații”. De asemenea, se mărturiseau și cuminecau de mai multe ori pe an. Elevii interni, în afară de lunile de iarnă, asistau zilnic la serviciul divin.
Începând cu data de 1 decembrie 1923, în sala festivă a liceului s-a deschis o capelă, iar altarul a fost lucrat și donat de Cornelia Maniu, sora lui Iuliu Maniu, strănepoți ai patronului spiritual al liceului, Simion Bărnuțiu. Astfel, elevii interni audiau Sfânta Liturghie în capela liceului, iar tot a doua duminică venea de la Zalău protopopul Remus Roșca și oficia pentru credincioșii ortodocși din Șimleu Silvaniei, care nu aveau, încă, un lăcaș de cult.
Învățământul religios al elevilor de diferite confesiuni era predat de către cateheții respectivelor confesiuni. La cultul greco-catolic a predat preotul-profesor Romul Erdelyi (1919-1936), urmat de preotul-profesor Cornel Andrea. La cultul ortodox au predat profesorii Tănase Pușcă și Frățianu Meletie, urmați de preotul Alexandru Băieșan.
Profesorul Tănase Pușcă, născut la 21 martie 1893, era absolvent de Școală Normală și cursuri de profesori la Cluj. A obținut definitivatul în învățământ la 25 martie 1922, ca profesor de Istorie-Geografie. A funcționat la liceul din Șimleu între 1919-1924. A predat Limba și literatura română, Istorie, Geografie, Matematică, Fizică, Economie politică, Instrucție civică și Religie ortodoxă.
După plecarea lui, orele de Religie ortodoxă au fost predate de profesorul Frățianu Meletie, născut la data de 10 februarie 1894, absolvent al Facultății de Litere din Cernăuți. A obținut definitivatul ca profesor de Limba germană și latină. La Șimleu a funcționat între anii 1924-1928 și a predat disciplinele Latină, Germană, Istorie, Geografie și Religie ortodoxă.
Un moment deosebit de important pentru comunitatea ortodoxă din Șimleu Silvaniei, care aparținea de protopopiatul Unguraș (Românași) din cadrul Episcopiei Ortodoxe a Clujului, l-a constituit instalarea ca paroh a preotului Alexandru Băieșan, în anul 1926. Născut la data de 20 aprilie 1877, absolvent de teologie ortodoxă la Sibiu, el a funcționat ca paroh ortodox în Poiana Ampoiului, în perioada 1903-1926.
Înainte de venirea preotului Băieșan, din documentele de arhivă reiese că în anul 1925 paroh în Șimleu era Emil Goron, iar epitrop profesorul Tănase Pușcă.
La inițiativa noului preot demarează construcția bisericii ortodoxe din Șimleu Silvaniei. Primele informații documentare despre construcția bisericii le avem din anul 1928. Astfel, la 19 octombrie 1928 se încheie un proces verbal între preotul Alexandru Băieșan și antreprenorul Francisc Brod, în prezența arhitectului Eparhiei Ortodoxe de Cluj, Dr. Leo Bohățiel, având ca obiect constatarea lucrărilor de construcție realizate până la acel moment, la fața locului, și întocmirea situației I a fundațiilor executate. Comisia constată că săpăturile au fost efectuate conform planului și devizului, la fel și betonul între pereții pământului. A fost constatată, însă, o abatere de la prescripțiile devizului într-un loc, unde soclul a fost realizat din cărămidă, în loc de beton. Antreprenorul arată că pentru beton în cofrag dozajul prescris de 180 kg ciment era insuficient, așa că „a aflat de bine” ca în locul lui să realizeze un soclu de cărămidă, însă tot la prețul betonului. Având în vedere că dozajul era prea slab cu 180 kg ciment, iar pe de altă parte, cărămida era de bună calitate, comisia propune acceptarea acestei modificări, cu condiția ca la partea dinspre altar, unde două-trei rânduri de cărămidă veneau în atingere cu pământul din afară, să se îmbrace în hârtie gudronată, iar tencuirea întregului soclu să se realizeze cu ciment curat, fără ca antreprenorul să pretindă orice majorare de preț. Se mai constată că nivelul padimentului s-a ridicat cu 50 cm peste 100 m, cât era fixat în plan.
„Competința”, adică plata antreprenorului a fost fixată, conform situației I a construcției, la suma de 111192 lei și 70 bani, comisia concluzionând că „peste tot lucrarea satisface atât planului (cât) și devizului”.
Procesul verbal a fost supus analizei și aprobat în ședința Consiliului Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Cluj, ținută la 29 octombrie 1928.
Construcția bisericii a fost începută de preotul Alexandru Băieșan în baza ordinului Consiliului Eparhial, după care a urmat ordinul Ministerului Cultelor din 17 ianuarie 1929, care stipula, printre altele, că „sub nici un motiv nu se pot acorda ajutoare pentru lucrările de biserici sau case parohiale neîncepute”.
Lucrările la biserica din Șimleu erau începute, însă, din păcate, izbucnește marea criză economică mondială, care va afecta grav și construcția bisericii.
Pentru că fondurile s-au epuizat după finalizarea primei faze de construcție, preotul Alexandru Băieșan se adresează în mai multe rânduri Prefecturii județului Sălaj pentru un ajutor financiar. La 25 martie 1929 se adresează Ministerului Cultelor, cerând un sprijin financiar de 700000 lei, necesar construcției zidurilor și punerii sub acoperiș a bisericii. A doua zi, 26 martie, trimite o cerere către Eforia bisericii din București, pentru un ajutor de 37000 lei. Revine cu cereri la minister și la Consiliul Central Bisericesc, apoi la Guvernatorul BNR și la Directoratul Ministerial din Cluj. În cele din urmă, la 13 iulie 1929 primește din partea Ministerului Cultelor următorul răspuns: „Cucernice Părinte, la cererea D. Voastre înreg. sub Nr. 27852/1929 avem onoarea a vă răspunde, că, din lipsă de fonduri Ministerul nu vă poate acorda ajutorul cerut”.
Se adresează, apoi, Primăriei orașului Șimleu, care votase un ajutor de 20000 lei, „dar nepredată nici până azi (27 august 1930 – n.n.) din lipsă de numerar”. De la primărie a primit următorul răspuns: „Avizul subvenției pentru biserica ortodoxă din anul trecut (1929 – n.n.) la a.c., pentru care s-a mai votat 5000 lei”.
În aceste condiții, preotul Băieșan s-a deplasat personal la Directoratul din Cluj, unde a vorbit cu dr. Valer Moldovan, un lider important al PNȚ, care l-a îndrumat la ministrul Instrucțiunii Publice și Cultelor, Nicolae Costăchescu. Astfel, la 1 iulie 1930 a fost primit de către Ghiță Pop, subsecretar de Stat la Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor, care l-a întâmpinat „cu vechea vorbă că nu sunt fonduri”.
Pe lângă toate aceste vești triste, preotul Alexandru Băieșan mai are parte de o „surpriză” neplăcută. Văzând că lucrările stagnează și că preotul Alexandru Băieșan nu a mai trimis niciun raport asupra situației în care se afla construcția bisericii, fiind ridicată la numai trei metri de la pământ, episcopul Nicolae Ivan îl trimite la fața locului pe preotul misionar Gheorghe Oprea. La 29 iulie 1930, acesta înaintează un raport episcopului, în care „zugrăvește în cea mai posomorâtă stare” situația din Șimleu.
În acest context, la 22 august 1930, episcopul Nicolae Ivan îi trimite preotului Băieșan o scrisoare de „dojană”. Necunoscând eforturile deosebite pe care preotul le-a făcut pentru a obține fonduri în vederea continuării lucrărilor la biserică, episcopul îl acuză, pe nedrept, pe vrednicul preot, neînțelegând situația dificilă economică în care se găsea țara și întregul mapamond: „Ori de la Dta, ca preot bătrân și cu experiență am fi așteptat cu drept cuvânt mai mult. Am fi așteptat, ca înainte de toate să nu te avântezi la o lucrare costisitoare fără șanse de a duce la bun sfârșit.
Stăm acum cu zidirea ridicată la trei metri de la pământ și Dta aștepți de la serbarea regretatului Bărnuțiu (dezvelirea bustului din fața liceului – n.n.) minuni, ori aceste nu se mai fac și te vei alege cu o decepție mai mult și biserica cu o pagubă și rușine.
Nu vei crede că starea aceasta rușinoasă – nu se resfrânge și asupra Dtale ca inițiator și îndrumător de la fața locului și asupra noastră ca organ de control. Noi am făcut aici cu Nr. 1551-930 de la 20 Februarie o rugare pentru un ajutor și nici nu nădăjduim să primim, nici respuns – nici ajutor. –
Vom vedea dacă Domnia Ta vei fi mai norocos, intervenind cu memorandul personal la Dnul Prim Ministru (Iuliu Maniu – n.n.) – care mai mult din interes cătră Patria lui augustă decât interes pentru biserica noastră – ar putea să te ajute, dacă vrea, din fondurile ce-i stau la dispoziție în bugetul anului 1930.
Trebuia să intervii și la Primăria orașului și la județ – și să ne avizezi și pe noi, ca să facem și noi o adresă, dar se vede că te-a înțelenit halul în care ai ajuns și care ai băgat biserica – și nu mai ai nici o energie de cheltuit.
Încât am aflat personal situația Dtale este destul de favorabilă, dar dacă așa este, nu e permis să stai cu mâinile încrucișate.
Ne vei raporta deci – despre raporturile (?) cu antreprenorul dacă are ori n-are pretenții față de biserică și de ce sumă mai este nevoie ca să ajungă edificiul sub acoperiș. Asupra locului de zidire, mai sunt nemulțumiri exprimate de cătră cei ce cunosc situația – și așteptăm ca și cu punctul acesta să ne faci în 15 zile raport defalcat”.
La 27 august 1930, preotul Alexandru Băieșan îi răspunde episcopului și demontează toate acuzațiile nefondate. În primul rând, subliniază că nu a pornit construcția de capul lui, ci în baza ordinului Consiliului Eparhial. De asemenea, că știa la ce muncă grea se înhamă: „Când m-am apucat de edificarea bisericii mi-am dat seama că cu cine am de lucru și că ce piedeci voi întâmpina”. Enumeră motivele care au stat la baza acestei inițiative: „C-am început zidirea am făcut-o din motivele următoare: 1. Știind că în baza hot. ministeriale se vor da ajutoare numai pentru lucrările începute; 2. Needificând, locul l-am fi perdut, căci au trecut 5 ani prescriși și sub guvernul acesta unit sigur s-ar fi dat înapoi Reformaților; 3. Pentru a scuti suma ce am băgat-o în zidire de a trece în mâinile Percepției”.
Amintește, apoi, de toate eforturile făcute pentru a obține finanțare, amintite de noi mai sus, subliniind că, de exemplu, călătoria la Cluj și București l-a costat 5000 de lei, din banii proprii, iar din salariu i s-au retras peste 4000 lei pentru epitropul bisericii, bani care nu-i puteau fi restituiți, după cum rezultă, spune el, și din „rațiotinul” (raportul financiar) al bisericii pe anul 1930. El consideră că din toată acea „adevărată Epopeie” pe care a pătimit-o, nu denota „o neglijență și un indeferentism păcătos necvalificabil”, după cum a fost acuzat de către episcop, „ci un viu interes pentru soartea bisericii noastre și o jertfă materială proprie de vreo 10000 lei, în detrimentul familiei mele numeroase”.
Referindu-se la acuzația că are o stare materială foarte bună, răspunde cu următoarele: „A trăi cu un salariu de profesor suplinitor (preda orele de Religie ortodoxă la Liceul „Simion Bărnuțiu” – n.n.) în sumă de 6300 lei lunar, plus salariu de bază ca preot, carele mai tot trece în detrajeri nu e o situație de roze, ci un chin și vai. Să plătești tu acont și dobânzi după împrumutul de 80000 lei luat la cumpărarea locuinței, 4000 lei lunar și să dai impozit lunar 3000 lei, iar restul mic să-l folosești pentru întreținerea numeroasei familii și un băiat la Universitatea din București nu e o bogăție, ci o adevărată miserie. Salariul de 2700 primit lunar în calitate de casier la Federala B.P. din loc îl perd cu începerea anului școlar, căci Ministru nu ne mai lasă a ocupa alte funcțiuni. Antreprenorul zidirii mai cere 15000 lei la edificarea făcută, ceia ce e o pretensiune neîndreptățită, căci trajerea în beton a metrului peste fundament l-a lăsat până la terminarea bisericei”. Subliniază, apoi, că pentru „punerea zidirei sub acoperiș” mai era nevoie de 400000 lei, iar pentru definitivare încă 300000 lei.
În urma reformei agrare din anul 1921, Oficiul parohial ortodox din Șimleu Silvaniei a primit o sesiune parohială de 32 jugăre, 8 jugăre de sesiune cantorală și 10 jugăre de sesiune bisericească, din masa de teren expropriată în hotarul comunei Nușfalău, fostă proprietate a baronului Bánffy István. Din păcate, întreaga suprafață de teren era de calitate foarte slabă, situat în clasa a doua, între terenul bun și cel neproductiv. El a fost dat în folosință bisericii începând cu anul 1924, când s-a și folosit prin arendare. Marea problemă o constituia faptul că nici proprietarul expropriat și nici altcineva nu a cerut rectificarea impunerii anuale, astfel că în anul 1930 s-a perceput impozit pe toți acești ani, ajungându-se la 610 lei/jugăr. Dacă amintim că pământul a fost expropriat, prin prețul fixat definitiv de Curtea de Apel din Oradea, la 1800/jug. arabil, clasa a doua și 2000 lei/jugăr de fânețe, tot clasa a doua, rezultă situația dezastruoasă în care s-a ajuns.
În scrisoarea adresată episcopului Nicolae Ivan, preotul Alexandru Băieșan subliniază că „sesiunea parohială a fost o adevărată nenorocire”, amintind că impozitul nu a fost perceput din anul 1924 până în luna august 1930, când au fost anunțați că trebuie să plătească la stat suma de 30000 lei „și cu aceiaș cătră proprietari drept arândă pe 7 ani”. I s-a sechestrat tot ce avea pentru 20000 lei, iar restul pentru sesiunea bisericească și cea cantorală: „Ca să vedeți în ce hal am ajuns anecsez aici raportul Dl. Agronom”.
Referitor la sesiunea parohială, îl anunță că a luat măsuri ca să le fie schimbată, însă pentru măsurare inginerul cerea suma de 5000 lei, adică 100 lei/jugăr.
La acuzația că așteaptă minuni de la evenimentul dedicat dezvelirii bustului lui Simion Bărnuțiu, care a avut loc la Șimleu Silvaniei, pe data de 7 septembrie 1930 și a constituit o adevărată serbare națională, preotul Băieșan răspunde că el va participa și va „stărui” la prim-ministrul țării, Iuliu Maniu, dar îi va fi greu să aducă și consilierii parohiali, „după refuzul de astă iarnă la Bădăcin”.
Nu în ultimul rând, preotul Alexandru Băieșan spune, cu curaj, că inginerii arhitecți diecezani, precum Dr. Leo Bohățiel, cer o diurnă de 3300 lei, pe care îi plătea din banii lui, „iar consilierii parohiali au ripostat că autoritățile noastre bisericești în loc să ne ușureze cheltuielile ne trimet inginer din Centru cu bani grei, câtă vreme inginerul din Zalău ne vine cu o diurnă mică”. De asemenea, afirmă că preotul misionar care a întocmit raportul „a făcut o mare greșeală că în timpul șederii la mine nu a studiat actele bisericei și atunci eram ferit de această dojană nemeritată, fără temeiu, jignitoare și turburătoare de suflete. Bine zice Românul: «Fă bine și așteaptă rău». Mângăiat sufletește pentru activitatea mea desvoltată pe teren bisericesc în timp de 3 decenii”, semnează vrednicul preot scrisoarea trimisă episcopului ortodox al Eparhiei Cluj, Nicolae Ivan.
În urma evenimentului istoric de la Șimleu Silvaniei din 7 septembrie 1930, la care a participat și o numeroasă delegație ministerială, în frunte cu Iuliu Maniu, prim-ministru al României, strănepot al lui Simion Bărnuțiu, din unele surse, preotul Alexandru Băieșan află că episcopul Nicolae Ivan și-ar fi exprimat nemulțumirea față de modul în care biserica ortodoxă ar fi fost reprezentată de preot. Acesta dezminte supozițiile episcopului, trimițându-i o scrisoare justificativă, subliniind faptul că zvonurile false au fost răspândite de cineva care îi purta „sâmbetele” și care dorea să „bage zânzanie” între el și episcop. În acest sens, îi trimite cuvântarea pe care a susținut-o la dezvelirea bustului marelui înaintaș pașoptist, pe care o redăm și noi, datorită importanței istorice a evenimentului, la care au participat ambele biserici surori, greco-catolică și ortodoxă, la fel ca în marile momente ale istoriei, cum au fost cele de pe Câmpia Libertății de la Blaj, la 3/15 mai 1848 sau la marele praznic național de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918: „Serbarea de azi – spunea preotul Băieșan – e o zi însemnată în analele vieții noastre românești. Azi prăznuim cu un deosebit fast dezvelirea bustului lui Simion Bărnuțiu, patronul liceului nostru, a acelui mare bărbat român, care urmărind principiile școalei lui Gheorghe Lazăr, a fost redeșteptătorul conștiinței naționale și îngerul libertății noastre. Simion Bărnuțiu din Ardeal și Mihail Kogălniceanu din Moldova apar sub forma unora din profeții neamului românesc. Chestia Unirii Ardealului cu Ungaria ne-a pus în vedere pretinderea drepturilor românești în Ardealul subjugat. Poporul ardelean era pregătit pentru marile răspunsuri ale ceasului. În fruntea inițiatorilor neînfricați, cari au pregătit sufletele pentru măreața adunare de la Blaj, din 3/15 Mai 1848, a fost Simion Bărnuțiu. Unire ori moarte era răspunsul lui Simion Bărnuțiu, prin glasul căruia vorbea conștiința redeșteptată a unui neam strivit în picioare. Marele discurs din 2/14 Mai 1848, carele pentru noi e o evanghelie națională, în preziua măreței adunări de pe Câmpul Libertății, în catedrala de la Blaj, este o prefață a dezrobirii de mai târziu. În fața acestui apel în care să se închege glasul vremurilor suferite, 40 de mii să întâlniră a doua zi pe Câmpul Libertății, spre a cere dreptul la viață a neamului românesc și de a jura jurământul de onoare și bărbăție a poporului din Ardealul subjugat. În toată activitatea sa Simion Bărnuțiu a fost un convins luptător de latinitate și de naționalitate. E cert că din punct de vedere românesc Simion Bărnuțiu rămâne o personalitate uriașă. Motivele sunt: 1. Rolul însemnat ce l-a avut la convocarea și organizarea adunării din 3/15 Mai 1848, care adunare fu cea dintâi mare spovedanie a poporului din Ardeal. Al doilea motiv e punerea în activitate a conștiinței naționale, atât în Ardeal cât și în Moldova. Neamul românesc și-a avut pe lângă eroii militari și eroii săi culturali. Între aceștia din urmă ocupă un loc însemnat și Simion Bărnuțiu. Lumea de azi și generația de mâine au să se adape din apa cea vie a patriotismului luminat al lui Simion Bărnuțiu, cât va trăi neamul românesc. Legătura indisolubilă a sufletului de ieri cu marea nădejde de azi va fi armătura noastră morală. Cu smerenie ne închinăm și noi, cei ce reprezentăm Eparhia ortodoxă a Clujului, în fața bustului acestuia, în fața amintirii nepieritoare a lui Simion Bărnuțiu, care înainte de toate a fost român și un apostol al neamului românesc. Cuvântul lui îl vom păstra de-a pururi ca cel mai scump juvaier din inimile noastre căci el formează un catehism al ideii naționalității românești. În veci pomenirea lui!”.
La doar câteva zile de la evenimentul de la Șimleu, în data de 11 septembrie 1930, preotul Alexandru Băieșan îi trimite lui Iuliu Maniu următoarea scrisoare: „Domnule Prim ministru!/ Ca întregire a cererilor înaintate cu prilejul serbărilor desvăluirii bustului Simion Bărnuțiu, ne luăm voie a veni și noi cu o cerere.
Anul trecut precum și în anul curent/ 2 Iulie/ am înaintat câte o rugare cătră Onor. Minis. Cultelor pentru acordarea unui ajutor în bani pe seama bisericei ortodoxe de aici, ca se o putem pune cel puțin sub acoperiș, care biserică în lipsă de numerar e zidită numai trei metri peste fundament și privește îndurerat, în fața bustului S. Bărnuțiu.
Nu am fost învredniciți până în prezent cu nici un ajutor bancar. A înaintat și Vener. Consiliu Eparhial din Cluj sub Nr. 1551/1930, 2 Februarie, prin Directorat o cerere, dar nu a primit încă un respuns.
Necesitatea unui ajutor a relevat-o și părintele protopop al nostru (Ioil Ghiurițan, protopopul tractului Românași – n.n.) la Recepție, având să fie alături de biserica soră câte o santinelă națională la granița dinspre Tisa.
Cunoscându-ve Dle Prim ministru, ca pe unul ce, ca rudenie de aproape, continuați tradiția marelui Bărnuțiu de a veni în ajutorul Românului năcăjit, ve rugăm cu toată insistența a interveni la Minist. Cult. ca se ne dea ajutorul cerut, eventual și mai puțin. Enoriașii noștri sunt puțini la numer și cei mai mulți sunt funcționari din regatul vechiu, cari și ei luptă cu greutățile traiului”.
La rândul lui, Consiliul Eparhial Cluj informa Oficiul Protopopesc Ortodox Unguraș (Românași), de care aparținea Parohia Ortodoxă Șimleu, că la 15 septembrie 1930 a intervenit la Iuliu Maniu, la ministrul Cultelor, Nicolae Costăchescu și la Dr. Valer Moldovan pentru a se acorda parohiei Șimleu un ajutor de 800000 lei „și mai grabnic în scopul continuării lucrărilor de zidire a bisericei”. Diferendul cu antreprenorul să-l aplaneze în baza expertizei inginerului din Zalău, să se comunice ce schimb de sesiune parohială s-a cerut și de către cine, „ca să intervenim și noi?”, iar pentru ajutorarea bisericii de către primărie și județ, să se înainteze Directoratului Ministerial un nou memoriu prin Episcopia Ortodoxă de Cluj.
Speranțele pentru a obține un ajutor financiar de la Iuliu Maniu și guvernul pe care-l conducea s-au năruit, deoarece peste nici o lună de zile, pe data de 9 octombrie 1930, auzind că regele Carol al II-lea nu și-a respectat înțelegerea și a adus-o în țară pe metresa lui, Elena Lupescu, și-a înaintat demisia de onoare din fruntea guvernului.
În aceste condiții, cu lucrările sistate, credincioșii din Șimleu Silvaniei participau la serviciul divin tot în Capela Liceului „Simion Bărnuțiu”, înființată de Cornelia Maniu, sora lui Iuliu Maniu.
Proaspăt instalat în funcția de vicar greco-catolic al Silvaniei, Petru Cupcea, probabil necunoscând situația credincioșilor ortodocși, a interzis preotului greco-catolic să mai oficieze împreună cu cel ortodox în capela liceului.
După două luni în care preoții ambelor biserici „s-au frământat” să găsească o soluție, la rugămintea preotului Băieșan intervine salvator directorul Liceului „Simion Bărnuțiu”, Ioan Ossian. Preotul Băieșan afirma că pe Ioan Ossian „deși protopop onorariu unit, însă cu vederi largi și inima românească, l-a rănit în suflet faptul acesta de sfâșiere între frați” și a evacuat o sală mare de la liceu, de 11/7 metri, „cu mult mai corespunzătoare ca capela de la liceu, destinată elevilor gr. cat., cari sunt în raport de 6 ori mai mulți ca ai noștri”. Le-a promis credincioșilor ortodocși că pe cheltuielile Comitetului școlar va face „un podiu și un prestol centru serviciului divin”, zugrăvirea noii capele ortodoxe, orientată înspre răsărit, „cu lumină bine pronunțată și cu un cuptor pentru încălzire în timpurile răcoroase, tot pe cheltuielile școlii”.
La scurt timp, Consiliul Parohial ia la cunoștință aceste informații de la preotul Alexandru Băieșan, în ședința din 21 noiembrie 1932, și hotărăște să se sfințească urgent capela printr-un delegat al Eparhiei Ortodoxe de Cluj, în persoana consilierului eparhial, Dr. Sebastian Stanca, în primăvara anului 1933. De asemenea, având în vedere faptul că Iuliu Maniu se afla, din nou, în fruntea guvernului României, se ia hotărârea ca în primăvara anului 1933, o delegație a bisericii ortodoxe din Șimleu să se deplaseze la București și să-i ceară sprijin material pentru biserică, care de patru ani se afla în același stadiu de construcție, la jumătate, cu trei metri peste fundament. Ajutor de la Primăria Șimleu s-a cerut și n-a trecut de votul Consiliului, pentru că primăria se lupta cu deficitul bugetar datorat marii crize economice mondiale. Nici de la județ nu aveau speranțe, în aceeași situație fiind și Catedrala Greco-Catolică din Zalău. Lansarea unei colecte către enoriași, „cari de abia formează numărul consiliului parohial și cari în partea cea mai mare sunt funcționari cu salare neachitate și luptă din greu cu criza, e un lucru problematic”. Deși a fost cerută colecta de către Episcopie, Consiliul parohial Șimleu o respinge, considerând-o ca „un mijloc de cerșetori, de care publicul românesc e sătul”. La finalul ședinței, preotul Alexandru Băieșan și Vasile Mera au fost aleși ca delegați pentru a se deplasa la București, iar directorul filialei Băncii Naționale din Șimleu a fost rugat să intervină pentru a primi vreun ajutor de la Banca Națională a României. De asemenea, Consiliul Eparhial Cluj era rugat a „sări în ajutor cu vreo subvenție materială”. Din semnături ne dăm seama de componența Consiliului parohial Șimleu și anume: Ioan Moga, Vasile Mera, Ilie Ranga, Const. Cliun, Radu Burtea, S.D. Mitrache, Ion Șerb și, desigur, preotul Alexandru Băieșan, președintele consiliului.
La 25 noiembrie 1932, episcopul Nicolae Ivan îi trimite o adresă protopopului Ioil Ghiurițan, prin care îl mandatează ca „într-o zi potrivită” să se deplaseze la Șimleu Silvaniei pentru a sfinți Capela ortodoxă de la Liceul „Simion Bărnuțiu”. Totodată, avea misiunea de a transmite organelor parohiale din Șimleu să solicite „din nou și stăruitor concursul material al tuturor instituțiilor și autorităților de stat și comerciale” din județ pentru continuarea construcției bisericii „lăsată vreme de 4 ani de zile în cea mai deplorabilă stare”. Delegația care urma să se deplaseze la București, la guvern și Patriarhie, să solicite și o autorizație de colectă în țară.
Sfințirea capelei ortodoxe a avut loc la 11 decembrie 1932. Ea a fost făcută, conform ordinului episcopului, de către Ioil Ghiurițan, protopopul tractului ortodox Românași, în prezența enoriașilor, elevilor de la școlile din Șimleu și cadrelor didactice, în frunte cu directorul liceului, Ioan Ossian. După oficierea serviciului divin a avut loc o ședință a Consiliului parohial, în cadrul căreia protopopul supune dezbaterii punctele ordinului primit de la Consiliul Eparhial Ortodox din Cluj. De asemenea, a fost aleasă delegația care urma să se deplaseze la București, în scopul mai sus amintit. Tot delegația desemnată avea misiunea de a se deplasa și la instituțiile județene, pentru a cere ajutor financiar.
La ordinul Consiliului Eparhial din Cluj, la 24 aprilie 1935, preotul Alexandru Băieșan înainta un raport referitor la ajutoarele primite de biserica ortodoxă din Șimleu până la acea dată. Din raport reiese că Primăria orașului Șimleu Silvaniei a acordat sprijin financiar în mai multe rânduri: 31 decembrie 1924 – 5000 lei; 8 octombrie 1926 – 2000 lei; 2 iulie 1927 – 2000 lei; 31 decembrie 1930 – 20000 lei; 12 iunie 1930 – 5000 lei; 28 noiembrie 1931 – 1000 lei; 6 mai 1934 – 4553 lei. De asemenea, din partea Consiliului Eparhial Cluj s-a primit suma de 16589,70 lei la 27 martie 1929. În total, s-a primit suma de 56142,70 lei, bani folosiți pentru construirea noii biserici și „trebuințele epitropului”.
La data de 2 martie 1936, preotul Alexandru Băieșan înaintează Consiliului Eparhial Cluj toate actele justificative cu cheltuielile pe anul 1935, actele justificative ale Jurnalului de casă, cu chitanță în valoare de 239999 lei. Tot de aici aflăm și stadiul lucrărilor: „Toate aceste acte fiind corect purtate și în interesul bisericei noastre, care cu ajutorul lui Dumnezeu se află sub acoperiș cu tinichea, se recomandă călduros spre aprobare”.
Dintr-o adresă a noului episcop al Vadului, Feleacului și Clujului Nicolae Colan către protopopul Ioil Ghiurițan, datată 30 iunie 1937, aflăm că de la județ s-a primit suma de 100000 lei. Episcopul încuviințează continuarea lucrărilor în cadrele acestui ajutor, iar „restul trebuincios” să fie împrumutat, în conformitate cu hotărârile organelor parohiale din Șimleu.
La data de 15 iulie 1937, Parohia ortodoxă din Șimleu, reprezentată de preotul Alexandru Băieșan, președintele Consiliului parohial, Ioan Moga, vicepreședintele comitetului de construcție și Terentie Ciucuriță, secretar, încheie un contract cu Ștefan Nagy, antreprenor. Acesta se obliga să realizeze ușile de la intrarea în biserică, de la altar, cea care ducea din biserică la turn, pentru suma de 7400 lei. De asemenea, padimentul la biserică, la altar din scânduri, iar în interiorul bisericii și sub turn din beton, pentru suma de 16316 lei. El se obliga să execute lucrarea cu material „de primă calitate”, până la sfârșitul lunii iulie. În caz contrar, parohia avea dreptul să rezilieze contractul.
La 17 iulie 1937, parohia încheie un nou contract de lucrări cu maestrul tâmplar Ioan Pop, care se obliga să realizeze construcția în lemn a tâmplei bisericii, adică a iconostasului, până la 1 octombrie 1937. Antreprenorul se obliga să folosească material de calitate bună, din lemn de brad, luând ca model iconostasul bisericii Antim din București, după iconografia lui Miron Cristea, patriarhul României. Suma globală de 22000 lei urma să fie plătită, precum celelalte lucrări, în două tranșe: jumătate la începutul lucrării și cealaltă jumătate la recepția finală.
La 23 septembrie 1937 se semnează un nou contract cu antreprenorul Ștefan Nagy, având ca obiect tencuirea exterioară a bisericii. Membrii Consiliului parohial se obligă să achite antreprenorului suma de 36291 lei, până la data de 1 aprilie 1938. Întreg materialul era dat de antreprenor, precum și mâna de lucru.
La data de 6 octombrie 1937, episcopul Nicolae Colan îi scria protopopului Ioil Ghiurițan, avertizându-l că preotul Băieșan a încălcat protocolul și a „înaintat direct aici în mod abuziv, ceea ce așteptăm să nu mai facă în viitor”, raportul referitor la stadiul în care se afla biserica, rugându-l, probabil, să fixeze o zi pentru sfințirea ei. Episcopul îl autorizează pe protopopul Ghiurițan să sfințească provizoriu biserica, în data de 17 octombrie 1937, și să se îngrijească de pregătirile necesare „ca sfințirea de către arhiereu să se poată face la primăvară”.
După cum rezultă din documentele de arhivă, sfințirea nu s-a făcut nici în primăvara și nici în vara anului 1938. La 13 iulie 1938, episcopul Nicolae Colan se adresa protopopului Ghiurițan, restituind aprobat procesul-verbal de la 30 aprilie 1938, precum și contractul încheiat de către parohia ortodoxă din Șimleu Silvaniei și profesorul Emil Mihon din Câmpeni, care se angaja să picteze iconostasul bisericii pentru suma de 14000 lei. De asemenea, episcopul se adresează, la 20 septembrie 1938, Oficiului parohial Șimleu, solicitându-i să raporteze dacă zidirea bisericii era definitivată și dacă se putea recepționa edificiul, subliniind că fără recepționarea lucrărilor „nu se poate da destinației, nici nu poate fi târnosită”.
Din păcate, din documentele de arhivă și informațiile primite pe cale orală de la preotul paroh al bisericii ortodoxe din Șimleu Silvaniei, nu am reușit să aflăm data târnosirii definitive. Totuși, după hramul bisericii – „Împărații Constantin și Elena” – și după stadiul lucrărilor amintite mai sus, noi credem că se poate avansa data de 21 mai 1939.
Marin Pop
(articol apărut în revista Caiete Silvane)
Construcția bisericii ortodoxe din Șimleu Silvaniei (1928-1938)
