Studiu de caz: Graiul Sălajului (1946-1950)
Presa a izvorât din nevoia fundamentală a omului de a fi informat şi de a transmite informaţii. Este considerată, pe bună dreptate, „ceasornicul vremii”, „oglinda imediată” a faptelor, evenimentelor şi realităţilor politice, economice, sociale sau culturale. Prin dialogul cu lumea largă, realizat de ea, presa liberă orientează conştiinţa omului, protejând democraţia prin asigurarea medierii între actorii sociali. De aceea a fost şi este socotită „a patra putere în stat”.
Şi în Sălaj, presa, atât în perioada dintre cele două războaie mondiale (prin „Sălajul”, „Meseşul”, „Gazeta Sălajului”, „Plugarul” ş.a.), ca şi mai înainte („Gazeta de Duminică”, „Gazeta Învăţătorilor” ş.a.), a contribuit atât la informarea, cât şi la ridicarea culturală a oamenilor. Mulţi gazetari sălăjeni s-au apropiat de istoria naţională, dar şi de cea locală. Deşi inegale ca volum şi valoare, articolele lor oferă istoricului o sursă de care poate şi trebuie să ţină seama când abordează istoria acestui colţ de ţară.
Dar putem vorbi de o astfel de presă în perioada comunistă, de o presă adevărată, care să răspundă criteriilor enunţate mai sus? Pot fi numite ziarele epocii (săptămânale, de fapt, în cea mai mare parte a timpului) presă? Au relatat ele adevărul, au oferit o „radiografie fidelă” a societăţii, au fost „oglinda” imediată a ceea ce s-a petrecut atunci?
Putem afirma, cu destulă siguranţă, că nu. Pentru că ziariştii din perioada analizată nu mai sunt liberi să-şi exprime gândurile, ideile, părerile. Ei, toţi, erau activişti de partid, întotdeauna la dispoziţia partidului. Munca le este analizată în şedinţele conducerii judeţene de partid. Sumarul tuturor ediţiilor este văzut şi aprobat de conducătorii partidului unic. Ei pot scrie doar ce le este permis, pot consemna doar „realizările măreţe” ale partidului. Sunt obligaţi să combată „duşmanii poporului” şi, mai târziu, să ridice în slăvi „iubiţii conducători”. Iar atunci când greşesc, „abătându-se de la linia partidului”, sunt schimbaţi, trimişi „în producţie”, de unde au venit.
Ne bazăm afirmaţiile de mai sus pe documentele de arhivă din acea perioadă (vezi, Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Sălaj, fond P.C.R., 1946-1950, dosarele secţiei Educaţie Politică). Toate referirile la presă din aceste dosare spun acelaşi lucru. Vom lua ca exemplu doar un raport din 1950, în care Comitetul judeţean de partid Sălaj analizează activitatea publicaţiei „Graiul Sălajului”, singurul ziar de limba română din judeţ. Şi chiar dacă astfel de analize au fost efectuate periodic, iar concluziile lor sunt oarecum asemănătoare, parcă niciuna nu are consistenţa celei de acum.
Să mai spunem, totuşi, că „Graiul Sălajului” nu a fost prima publicaţie apărută în Sălaj după război. În august 1945, la Carei, atunci parte a judeţului nostru, vede lumina tiparului săptămânalul „Democratul”. Publicaţia aceasta, „organul Frontului Plugarilor din plasa Carei”, conţine încă articole elogioase la adresa regelui, altele despre marile sărbători religioase, obiceiuri şi tradiţii şi chiar publică, integral, unele pastorale arhiereşti, iar în paginile sale semnează şi autori ce se făcuseră cunoscuţi în perioada de dinainte de dictatul vienez. Un săptămânal care încă seamănă cu publicaţiile perioadei interbelice!
Dar lucrurile nu continuă multă vreme aşa. Noii conducători ai ţării au nevoie de o altfel de presă, care să servească integral scopurilor lor. De aceea, încep să-i elimine din redacţia publicaţiei „încetul cu încetul, pe acei colaboratori cari n-au înţeles chemarea vremurilor istorice de azi”. Totuşi, şi aşa, popularizând, de voie sau de nevoie, semnul electoral al BPD, „Soarele” în preajma alegerilor parlamentare şi promovând doar candidaţii acestuia, „Democratul” mai trăieşte doar puţin timp. După alegerile din noiembrie 1946, apariţia ziarului, devenit de acum nefolositor comuniştilor, este sistată.
Încă înainte ca „Democratul” să dispară de pe scena presei sălăjene, apare, începând cu luna august a anului 1946, „Graiul Sălajului”, de astă dată la Zalău. Obiectivul apariţiei sale? La început, unul singur: „de a fi pus în întregime în slujba campaniei electorale”. Dar, deşi în săptămânile de dinaintea alegerilor a apărut „de câte două ori pe săptămână”, nu s-a dovedit a fi de prea mare folos. Tirajul era mic, popularitatea lui nu era „aşa cum ar trebui”, iar distribuirea a rămas „foarte slabă”. Un singur chioşc de ziare din Zalău vindea ziarul, partidul apelând, de nevoie, şi la sprijinul unui „tovarăş, Penzeş Adalbert care vinde pe străzi”. Altele vor fi metodele prin care comuniştii vor obţine „victoria” în alegeri!
Amintim, înainte de a trece la analiza amănunţită a noii publicaţii, că în 1950, după desfiinţarea judeţului şi organizarea ţării în regiuni şi raioane, la Jibou a apărut, în continuarea „Graiului Sălajului”, publicaţia „Lupta Jiboului”, redenumită, în 1951, „Drum Nou”. Şi, deşi poate părea de necrezut, din 1959 până în 1968, la reînfiinţarea judeţului Sălaj, nu mai apare aici nici un ziar! A urmat, după 1968, cunoscuta „Năzuinţa”, dar, dincolo de denumirile diferite, este vorba de acelaşi ziar, „organul de presă” al partidului unic (vezi, ilustraţiile care însoţesc acest studiu). Abia din decembrie 1989 începând putem vorbi de o „renaştere” a presei sălăjene (vezi, studiul lui Daniel Săuca, dedicat presei, din lucrarea „Sălajul la Centenar”, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2018, pp. 313-335).
Să revenim, însă, la raportul partidului asupra presei, din 1950, care poate fi considerat o sinteză a activităţii presei sălăjene din anii instaurării regimului comunist. Ce se scrie acolo? Tirajul „ziarului”, de fapt săptămânal, a ajuns de la câteva sute la început şi circa 4000 în 1949, când a fost suspendat pentru două luni, având datorii uriaşe faţă de tipografie, în ciuda subvenţiilor generoase primite de la partid, la „7000 – 7500” exemplare, un tiraj considerat „destul de mare” pentru o populaţie de peste 360.000 locuitori. Iar pentru că demască duşmanii de clasă, popularizează succesele din URSS şi fruntaşii în producţie, combate birocratismul aparatului de stat şi „contribuie la mobilizarea maselor muncitoreşti la acţiunile partidului”, „Graiul Sălajului” este considerat, în plus, „destul de combativ”.
Totuşi, mulţi din colaboratorii şi corespondenţii lui, „activişti de partid, din organizaţii de masă, din aparatul de stat”, sunt „inactivi şi nu se ştie dacă ne putem folosi de ei sau nu”. Redacţia nu doar că are personal insuficient („sunt 6 inşi în loc de 10, de câţi avem nevoie”), dar „nici unul dintre redactorii de la Graiul Sălajului nu are pregătirea profesională” necesară. Prin urmare, arată raportul, ar trebui „să fie scoşi din producţie elemente muncitoreşti (sic!), pentru a creşte cadre noi, bine pregătite”.
Redacţia desfăşoară şedinţe săptămânale de analiză, are planuri de muncă „cu sarcini concrete pentru fiecare tovarăş şi care cuprinde probleme ca: problema culturală, campania de vară, acţiunea în lupta pentru pace, popularizarea succeselor în sectorul socialist din agricultură, probleme strâns legate de viaţa de partid”. Dar aceste planuri de muncă nu puteau fi respectate întocmai, ci sufereau frecvente modificări, de fapt „oricând se trasau noi sarcini de către Comitetul Central”.
Munca în redacţie era organizată astfel încât fiecare redactor să se afle trei zile pe teren şi patru zile în birou, dar „timpul de muncă nu se poate respecta, deşi este plan de muncă”. Ziarul, „mai ales de când a devenit mai combativ este citit, însă se constată o depreciere din partea activului judeţean şi de plăşi. Tovii nu sunt abonaţi şi nici nu citesc ziarul”.
Să vedem şi alte lipsuri: nu s-a sprijinit suficient acţiunea comitetului judeţean pentru crearea de noi Gospodării agricole colective; ziarul nu este operativ, tocmai pentru că este săptămânal; din cauza lipsei de hârtie, nu mai are decât 4 pagini, faţă de 6 câte avea înainte; corespondenţii lui nu sunt stimulaţi, redactorii folosesc materialele corespondenţilor, primesc remuneraţie pentru ele, dar nu dau nimic acestora; redacţia nu are cadre corespunzătoare, fluctuaţia de cadre este permanentă, aceasta având o influenţă nesănătoasă asupra muncii; planul ziarului nu concordă întotdeauna cu cel al biroului judeţean de partid; secţia de propagandă nu urmăreşte îndeplinirea sarcinilor în ceea ce priveşte compunerea articolelor din partea activiştilor; unii ziarişti sunt şi corespondenţi principali la ziarele centrale de unde primesc remuneraţie, iar articolele trimise la acele ziare apar mai repede decât în ziarul local şi aşa „se dovedeşte că au mai mult ataşament pentru aceste ziare, decât pentru cele ale noastre”.
Iată şi câteva aprecieri asupra activităţii redactorilor principali: redactorul-şef, „Tov. Andor, are tendinţa de a se îmbogăţi în cadrul redacţiei. Se va sta de vorbă cu el şi din suma ce i se trimite de ziarele centrale 10-15% va primi el, restul se va împărţi între corespondenţi”; acelaşi „Tov. Andor, la 1 mai s-a îmbătat şi are obiceiul de a da ţuică şi tipografilor”. S-a putut ajunge aici deoarece „munca şi viaţa redactorilor nu este suficient controlată şi îndrumată. Ei n-au simţit îndeaproape controlul, ceea ce a contribuit şi la felul lor de a munci”.
Şi acum, câteva măsuri considerate de partid absolut necesare: să fie trimişi doi tovarăşi din cadrul activului la redacţie; sumele primite de redactori pentru articolele trimise ziarelor centrale să se treacă în fondul ziarului, iar ei să fie stimulaţi cu 500-1000 lei; ziarul să fie controlat de Biroul Judeţean înainte de fiecare apariţie; metodele „în stil american” care se folosesc la redacţie, „de tovarăşii Andor, Zoicaş” să nu mai fie tolerate; redactorii să meargă pe teren „cu mijloace de transport ale partidului şi să aducă cât mai mult material”.
După această foarte scurtă prezentare, credem că se impun câteva concluzii. Dacă prin „presă” înţelegem „totalitatea publicaţiilor cotidiene şi periodice dintr-o ţară, dintr-un domeniu, dintr-o epocă” (cf. Dex online), atunci putem vorbi de existenţa presei în perioada analizată. Dacă vedem în presă „totalitatea ziarelor, considerate ca mijloc de informare obişnuită a publicului”, putem vorbi de presă în comunism doar dacă înlocuim cuvântul informare cu manipulare, propagandă sau chiar dezinformare. Iar dacă „libertatea presei” înseamnă „dreptul acordat şi garantat prin constituţie de a-şi exprima nestingherit ideile prin ziare”, atunci acest termen este cu totul străin întregii perioade.
Totul era subordonat ideii luptei de clasă, mereu mai ascuţită pe măsură ce se înaintează spre comunismul deplin (ex. titlu articol: „VIGILENŢĂ! Duşmanul de clasă nu doarme”). Doar comuniştii sunt buni, toţi ceilalţi („reacţionarii”, „maniştii”, „burghezii” ş.a.m.d.) sunt răi (ex: „modul mârşav în care patronul îşi tratează ucenicul nu poate fi tolerat”; „susnumitul chiabur a fost demascat şi înaintat parchetului”; „organele în competinţă l-au arestat, urmând să-şi primească pedeapsa cuvenită” ş.a.m.d.). Cuvintele din ziar nu aparţin cetăţenilor, nici măcar redactorilor, ci sunt ale partidului! Se preiau texte din plenare, congrese, consfătuiri, întâlniri de lucru, dar nu se adaugă nimic, nu se fac aprecieri, nu se fac comparaţii. Există doar adeziunea deplină la ceea ce s-a spus acolo.
Când partidul consideră că este greşit ceva, redactorii sunt schimbaţi, trimişi „în producţie”. Dacă sunt şi corespondenţi ai altor ziare şi plătiţi şi de acolo, acei bani trebuie donaţi partidului. Un procent, stabilit de partid, le va fi totuşi îngăduit. Tendinţa de îmbogăţire a redactorilor, cel puţin la începutul epocii, era un păcat capital.
Primii redactori nu au şcoală, vin direct din „câmpul muncii”; abia mai târziu sunt trimişi la studii. Ei nu semnează decât rareori articolele, cititorii nu pot şti cine a scris un articol sau altul, nici cine face parte din redacţie. Ziarul apărea „sub conducerea unui comitet”, dar cine făcea parte din acesta doar partidul ştia!
Presa nu este „a patra putere în stat”, pentru că nu existau mai multe „puteri”, ci doar una singură, a partidului, iar presa, prin lege, îşi desfăşura întreaga activitate sub conducerea acestuia. Dar puterea ei, ca „armă” aflată în subordinea partidului unic, a fost şi a rămas până la sfârşit extrem de mare. „Ziaristul” comunist era un personaj temut, iar cei care erau „demascaţi” ca duşmani ai regimului de către presă, se puteau considera terminaţi, condamnaţi înainte de vreme.
Rolul presei s-a dorit a fi unul militant, mobilizator în consolidarea regimului şi formarea „omului nou”. Problematica politică primează, atunci când nu e singura prezentă în paginile ziarului. Dar ea nu dezbate probleme, nu găzduieşte confruntări de păreri. Ca izvor istoric poate fi cu mare greutate acceptată. Pentru că informaţia vine întotdeauna dintr-o singură sursă. Rolul în educarea populaţiei e scăzut. În plus, în toate ziarele, locale sau centrale, limbajul folosit este acelaşi (chiar şi mai târziu, spre sfârşitul epocii; astfel, dacă citeşti relatarea vizitei lui Nicolae Ceauşescu în Sălaj, din luna mai 1986, în „Năzuinţa”, apărută la Zalău, sau în „Scânteia” ori „Scînteia Tineretului”, care apar în capitala ţării, nu găseşti nici o deosebire!). Este aşa-numita „limbă de lemn”, după acelaşi tipar fiind concepute şi toate cuvântările susţinute la anumite evenimente.
Până la urmă, şi din acest motiv, s-a ajuns la o respingere a presei, din ziarele de atunci mai fiind citite doar „faptul divers”, rubricile pierderi, decese ori vânzări-cumpărări. Şi, desigur, rubrica de sport, pentru că rezultatele obţinute în diferite competiţii nu puteau fi schimbate! Restul era doar manipulare, dusă la extrem. De aici, „foamea” de informaţie reală de după decembrie 1989, cozile uriaşe la chioşcurile de ziare, explozia tirajelor publicaţiilor din primii ani de după revoluţie.
Dănuț PoP
(Articol apărut în revista Caiete Silvane)
