„Ne-am obişnuit să le reducem pe toate la o istorie foarte românească. Chiar şi acum, când se întocmeşte Europa, suntem tentaţi, în continuare, să decupăm o istorie numai a noastră, deloc lipsită de accente mitologice. Ca şi cum singura menire a istoriei ar fi aceea de a justifica România. Avem o tradiţie în această privinţă. De la bun început investigarea trecutului, la români, a fost aproape în întregime dedicată construcţiei naţionale. Istoria a fost şi este încă înţeleasă ca o înaltă şcoală de patriotism. Fără îndoială este şi aşa, dar să fie oare numai atât?…” (Lucian Boia, În jurul Marii Uniri de la 1918, Bucureşti Editura Humanitas, 2017)
Ştiu că referirea la istoricul bucureştean Lucian Boia nu le place tuturor, dar totuşi e de apreciat pentru încercările sale de demitizare a istoriei şi pentru vasta sa documentare.
Din titlu, termenul de Centenar, evident că se referă la reuşita realizării României Mari la 1 Decembrie 1918. A doua parte, centenare, se referă la faptul că atât în lume, dar mai ales în Europa se îndeplinesc şi alte aniversări centenare legate de sfârşitul anului 1918. Să ne mai ridicăm capul spre a arunca privirea în acest caz şi în ograda celorlalţi. Chiar dacă în România este sărbătoare mare, mai poate fi sărbătoare şi prin alte locuri:
– Cel mai important eveniment al anului 1918 este sfârşitul Marelui Război (cum se numea atunci Primul Război Mondial). Omenirea a pus capăt unei imense vărsări de sânge, care a durat aproape patru ani şi jumătate. Eveniment petrecut la 11 noiembrie, prin armistiţiul de la Compiegne.
Tot în 1918 s-au născut ori au renăscut, ori „s-au întregit”, mai multe state din Europa, chiar şi din vecinătatea României. Dacă dorim, putem să vedem evenimentele privitoare la români – în contextul fenomenelor – cum s-au derulat evenimente similare şi la alţii.
– În 1918 s-a născut Cehoslovacia. Şi unde mai este Cehoslovacia? În istorie. De atunci cehii şi slovacii au „divorţat” de două ori: în 1938 şi în 1992. În 1938 mai dramatic sub impulsul evenimentelor internaţionale, în 1992 paşnic, prin mica înţelegere dintre părţi. Actualele state urmaşe – Slovacia şi Cehia -, pe departe nu mai sunt statele componente ale Cehoslovaciei din 1918: Cehia, avea atunci peste o treime din populaţie de etnie germană, dar a ajuns stat naţional, locuit acum în procent de 98 % de cehi. Slovacia interbelică, unde abia dacă jumătate din populaţie era slovacă, are aproape 90 de % slovaci. Germanii, evreii şi rutenii din Slovacia au dispărut aproape cu desăvârşire, numărul şi ponderea maghiarilor a scăzut la jumătate…
– Iugoslavia născută exact pe 1 decembrie 1918, numită iniţial Regatul Sârbo- Croato-Sloven, prin foc şi sânge s-a destrămat de două ori în 1941 şi 1991. Fostele popoare componente se urăsc, de-a binelea, deşi odinioară „s-au iubit ca fraţii” (fără să intrăm prea mult în detalii, atât în timpul celui de al Doilea Război Mondial, cât şi după, şi apoi în anii de după 1990, au avut loc mişcări de populaţii „forţate” sau chiar epurări etnice pe teritoriile unificate de slavii de sud în 1918).
Încă un amănunt semnificativ – armata sârbă şi ulterior armata franceză colonială în noiembrie 1918 vor ocupa Banatul şi se vor comporta ca forţe de ocupaţie: ”Autorităţile militare de ocupaţie [din Banat] vor lua unele măsuri împotriva mişcării naţionale româneşti. O serie de fruntaşi români au fost arestaţi şi întemniţaţi. S-a încercat stânjenirea delegaţiilor aşezărilor bănăţene ca să se deplaseze la Alba Iulia” (Constantin C. Gomboş, Banatul şi Marea Unire, http://www.dacoromania-alba.ro/nr52/banatul_marea_unire.htm).
Era evident că în anul 1918 Serbia şi România şi-au disputat între ele cui să revină Banatul, care până la urmă a fost împărţit la Paris între cele două state (spre parţiala satisfacţie a celor două ţări).
Încă un detaliu dificil sau dureros din relaţiile bilaterale româno-sârbe – românii din Valea Timocului chiar şi acum sunt lipsiţi de drepturile ce se acordă în general minorităţilor în Europa: de şcoli în limbă maternă, utilizarea publică a limbii materne etc. Deşi în general relaţiile româno-sârbe, sârbo-române au fost bune încă din evul mediu. Naţionalismul sârb să fie de vină? Cine poate să explice motivul?
– Polonia nu mai e ce a fost la refacerea ei din 1918 (apoi în 1945). Nici ca teritoriu şi nici ca populaţie. După 1918 Polonia a avut o populaţie semnificativă de slavi răsăriteni, baltici, nemţi şi evrei. După al II-lea Război Mondial a „scăpat” aproape în totalitate de minorităţile naţionale, având acum o majoritate de 97-98 % polonezi (nici aici nu intrăm în amănunte, ce s-a întâmplat cu aproape 10 milioane de germani alungaţi din Polonia sau cu evreii care au supravieţuit Holocaustul… Şi nimic despre „detaliul tehnic”, cum își disputau Cehoslovacia şi Polonia unele provincii între ele în 1945. Ca-ntre vecini sau fraţi…). În zilele noastre Polonia este ţară membră a Uniunii Europene, precum Cehia, Slovacia, România sau Ungaria. Ţară care acum câţiva ani părea una dintre câştigătoarele integrării europene. Iar acum este pusă la zid de UE destul de des.
– Finlanda, devenită independentă în 1917 (în urma prăbuşirii Imperiului Țarist) este invocată adesea ca ţară model al tratamentului minorităţilor. În Finlanda limba minorităţii suedeze este limbă oficială. Sunt universităţi de stat cu limbă de predare suedeză. Dacă minoritatea suedeză atinge 8 % într-o localitate, ea este socotită bilingvă. Când sunt 13 copii vorbitori ai limbii suedeze într-o aşezare, acolo se înfiinţează o şcoală generală cu limba de predare suedeză. Frumos! Cu toate acestea, în doar un secol, procentul suedezilor din Finlanda a scăzut la sub jumătate: de la 12,9 % în 1900, la 5,4 de % în 2010. Se pare că nici în Finlanda nu e simplu să fi minoritar! Dar în Serbia sau Ucraina? Nici atât!
– Italia învingătoare în război, dar nemulţumită de teritoriile dobândite în urma păcii, va cădea foarte curând în ghearele fascismului, care va conduce peste două decenii la al Doilea Război Mondial…
După ce ne-am mai uitat pe la alţii, să ne reîntoarcem la Centenar şi la România. Prin efort şi sacrificiu, ca urmare a victoriei aliaţilor României şi insistenţei-iscusinţei românilor ardeleni, bucovineni etc., în 1918 s-a realizat România Mare, la care visa Eminescu, Bolliac sau Bălcescu.
Încerc să intuiesc la ce s-au putut gândi în 1918 cei din generaţia unirii, în frunte cu Iuliu Maniu: „Hai să ne unim cu România şi să tragem această ţară mărită şi demnă pentru o soartă mai fericită spre Europa, spre lumea mai bună.” (nu aşa a fost să fie chiar aşa! Marea generaţie a fost dată pieirii? Asta-i ironia istoriei. Că revoluţia îşi devorează pruncii…).
Unioniştii s-au gândit serios că pot avea un rol important în România, fapt dovedit şi de discursul lui Iulia Maniu rostit la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia:
„Este adânc înrădăcinată în noi convingerea, că numai un regim cu adevărat demografic ne poate întări țara și înălța Neamul. Trebuie să avem colaborarea organică a tuturor păturilor sociale și a tuturor cetățenilor în serviciul prosperității Statului Român. Un Stat modern, îndeosebi în vremuri agitate, cum sunt cele de azi, pretinde mari sacrificii dela cetățenii săi. Aceste sacrificii le pot presta cetățenii numai atunci, dacă sunt în putință, de-și desvolta toate forțele lor; iar aceasta numai pe lângă o deplină libertate pot să o facă. De aceea libertățile interne ale cetățenilor trebuie să crească în raport cu sforțările externe ale Statului. Nu se poate spera, ca cetățeni fără drepturi și ținuți în întunerec sufletesc și în mizerie socială să devie stâlpii siguri ai unui Stat modern. Deplina libertate și egala împărtășire în puterea de Stat a cetățenilor, este singura bază solidă a desvoltării unui stat. (Aprobări)”.
Aceste idei măreţe au fost cuprinse şi în Rezoluţia de Unire de la Alba Iulia. Nu cred că avem motive să punem la îndoială sinceritatea lui Iuliu Maniu.
Mai sus am scris, şi repet, că din păcate: „Nu a fost să fie chiar aşa!” Nu, deoarece interesul general al dezvoltării armonioase a României a fost subordonat intereselor de partid şi a unor interese (ambiţii) personale. Nu trec patru ani de la 1918, şi după alegerile „aranjate” de liberali în martie 1922, acelaşi Maniu se adresează regelui Ferdinand în felul următor:
”Majestate, Terminându-se în Ardeal şi Banat alegerile pentru Cameră, îmi ţin de datorie să aduc la Prea Înalta cunoştinţă a Majestăţii Voastre că rezultatul alegerilor pronunţate de preşedinţii electorali şi publicate de guvern, nicidecum nu corespund voinţei şi voturilor alegătorilor din Ardeal şi Banat.
Guvernul nu s-a sfiit a se folosi de toate mijloacele imaginabile pentru a teroriza şi corupe alegătorii. Prin ordonanţele ilegale şi în directă contrazicere cu decretul-lege însuşi guvernul a dat directive preşedinţilor electorali pentru respingerea candidaţilor şi a ordonat întreruperea alegerilor pentru o noapte, dând prin acesta în mod intenţionat ocazia la fraude şi crime încurajând la aceasta organele sale. Sute de funcţionari permutaţi şi destituiţi, cea mai sălbatecă vânătoare de suflete cu bani şi băuturi; arestări şi bătăi fără număr; arestarea chiar a unor candidaţi şi împiedicarea propagandei electorale – au permis alegerile.[…] Astfel, Majestate, ziua alegerilor din Ardeal şi Banat, care ar fi trebuit să fie o zi de sărbătoare şi un prilej de înălţătoare manifestare a demnităţii şi suveranităţii naţionale câştigate cu atâtea jertfe, s-a prefăcut într-o zi de jale şi deznădejde, înecată într-o ruşine naţională şi într-un scandal european.
Ardealul şi Banatul au fost jefuite de reprezentanţii săi adevăraţi. Singura noastră nădejde mai este în simţul de dreptate şi în înţelepciunea Majestăţii Voastre, care credem va şti şterge această pată care murdăreşte ţara noastră şi va găsi calea de reprobare şi îndreptare a ilegalităţilor şi a crimelor săvârşite cu ocazia acestor alegeri.
Cât pentru noi, nu vom putea recunoaşte legalitatea şi autoritatea morală a Corpurilor legiuitoare compuse prin astfel de mijloace.
Al Majestăţii Voastre prea plecat servitor Iuliu Maniu, Preşedintele Partidului Naţional Român.”
Un lucru trebuie să ne dea de gândit tuturor – cum de s-a ajuns acolo? Aceasta deoarece Iuliu Maniu, principalul artizan al unirii Transilvaniei, împreună cu cei mai importanţi reprezentanţi ai Partidului Naţional Români din Transilvania, trăgea un astfel de semnal de alarmă, şi apoi să boicota încoronarea de la Alba Iulia din toamna anului 1922.
Puneţi-vă această întrebare şi atunci, poate, veţi putea înţelege faptul că „mireasa peţită” în 1918 (Transilvania), după Unire („nuntă”), a fost cam desconsiderată de guvernul de la Bucureşti („mirele” în parabola noastră), conform spuselor lui Maniu, în memoriul adresat regelui…
Ori faptul că tot acelaşi guvern care a furat alegerile din 1922 pune poliţia să-i fileze pe politicienii Partidului Naţional Român din Transilvania, care pe 1 decembrie 1923, sărbătoreau aniversarea a cinci ani de la Unire la Timişoara. Sunt date certe şi rapoarte ale poliţiei în acest sens. Ori că presa în România interbelică – în special cea din Transilvania – a fost adesea cenzurată. Şi alte şi alte abuzuri ale puterii…
Apoi a venit perioada dictaturilor în istoria României:
1938-1940, dictatura regală;
1940-1944: dictatura lui Antonescu (şi războiul);
După 1945 dictatura comunistă, de care abia am scăpat în 1989, şi am reuşit performanţa „democraţiei noastre originale”.
În cei 100 de ani trecuţi de la Unire, de foarte multe ori, dacă nu s-a reuşit rezolvarea problemelor interne ale României, s-a făcut apel la cartea naţionalismului (metodă utilizată şi de alţii la nevoie). Consider că naţionalismul este păgubos atât pentru cetăţenii majoritari, cât şi pentru minorităţile naţionale. În anumită măsură şi naţionalismul (ca ideologie şi practică politică) e de vină (pe lângă altele), că evrei abia mai sunt, etnicii germani (saşii şi şvabii) sunt cam 5 % din câţi au fost în perioada interbelică etc. Însă o problema şi mai mare este că numărul etnicilor români din ţară este în scădere dramatică, şi nu din cauza naţionalismului! Că mai sunt şi alte „hibe” ereditare…
Însă acum, de Centenar, să punem la o parte istoria şi să privim înainte – România este ţara noastră comună. Această Românie, unde dorim să trăim în pace: maghiarii împreună cu românii şi invers (dacă nu am emigrat şi nu vrem să plecăm). Dorim ca România să rămână o ţară europeană. Şi nu în ultimul rând dorim ca cele două state vecine – România şi Ungaria – să urmeze modelul franco-german. Comunitatea maghiară din România poate fi puntea pe care cele două ţări şi naţiuni se pot apropia, se pot întâlni.
Această este mesajul de Centenar al unui reprezentant al comunităţii maghiare din România, către Bucureşti şi spre Budapesta. Recunosc, nu am girul comunităţii, sau unei formaţiuni politice. Doar m-am gândit, că aceasta trebuie să fie calea urmată. Sunt convins că mulţi conaţionali şi concetăţeni români mă aprobă (când am posibilitatea, mai repet propunerea. Poate factorii decidenţi se vor „prinde” şi nu aprinde…).
Un îndemn major ne-a lăsat József Attila (poet maghiar, cu rădăcini româneşti): „A rezolva în sfârşit treburile noastre comune”. Chiar dacă în 100 de ani nu am reuşit, nu trebuie să renunţăm la această idee – în anii şi în deceniile ce urmează!
Mai adaug un argument: să vă gândiţi la câtă energie, timp, efort, bani şi cerneală s-a consumat (s-a vărsat) în a ne combate, a ne/a vă convinge din ambele părţi cum că „Noi avem dreptate!”. Cu aceste imense resurse irosite, puteam muta munţi, construi poduri, tuneluri şi autostrăzi peste Carpaţi sau peste Dunăre. Pentru secolele ce vor urma.
László László
