Cardinalul Iuliu Hossu

I. Familia. Școlile
La 31 ianuarie 1885, în familia preotului Ioan Hossu și Victoria, în localitatea Milașul Mare, azi județul Bistrița Năsăud s-a născut Iuliu Hossu.
Primele clase primare le face în localitatea natală, iar gimnaziul la Reghin. Studiile liceale le începe la Liceul romano-catolic din Târgu Mureș, clasa a V-a, iar următoarele la Liceul confesional românesc din Blaj.
În ce privește studiile superioare le urmează cu bursă de la Episcopia Lugoj, la Colegiu „De Preparanda Fide” din Roma, și la Colegiul Superior Magistral, unde în 1908 își ia diploma în teologie. În continuare primește de la „unchiul Viluc”, adică de la episcopul dr. Vasile Hossu, o altă bursă de a studia specialitățile: „Sfânta Teologie”, „Sfânta Scriptură” și Istoria „ecleziastică” care având caracter de studii intense, obține în 18 iunie 1910 titlul de „doctor în Teologie”.
La 27 martie 1910, Iuliu Hossu a hotărât să se hirotonisească, profitând de prezența la Roma a unui grup de pelerini, printre care și unchiul Vasile Hossu episcop de Lugoj. Acest act memorabil al hirotonisirii este săvârșit ca o recunoștință adusă Episcopiei de Lugoj care i-a asigurat bursa la Roma. Cu această ocazie în fața unei obști de martori, preotul Iuliu Hossu, a rostit un jurământ solemn de jertfire, a cărui conținut a fost găsit consemnat în „Jurnalul” lui de taină: „Veșnică credință jurat-am față de Sfânta Maică Biserică și față de interesele ei; înflorirea și mărirea ei sunt viața mea”.
Întors la Lugoj, în toamna anului 1910, a fost numit protocolist-arhivar diecezan și apoi profesor de teologie. În paralel cu munca didactică îi revine și cea de secretar al episcopului, muncă deosebit de diversă, spre a face de toate.
În 1914 pleacă voluntar, confesor militar, spre alinarea suferințelor răniților din spitale și a oficia ritualul de îngropare pentru cei morți. Încă de atunci și din această postură devine un adevărat apostol al înfăptuirii unității naționale, recunoscut ca atare de militari și personalitățile politice importante românești, ale vremii.
În 1916, la numai 50 de ani, după o viață intens trăită, moare, după expresia vremii „de inimă” (atac de cord) episcopul Vasile Hossu de la Gherla. Se lansează ideea devenirii lui Iuliu ca episcop, în pofida vârstei prea tinere și a abuzului de nepotism, adică de rudenie.
După dispute pro și contra, din prima categorie distingându-se localnicii eparhioți ai Episcopiei Gherlei, Dr. Alexandru Vaida-Voevod, Teodor Mihali și Ștefan Cicio-Pop, la care s-a asociat jurnalistul Valeriu Braniște și chiar bătrânul Badea Gheorghe Pop de Băsești etc., în urma unor dezbateri la nivele diferite se ajunge ca la data de 3 martie 1917, să fie emisă diploma regelui Carol al IV-lea de numire ca episcop, iar după un an, în martie 1918, este consacrat de Papalitate ca episcop al eparhiei Gherla (Bota I.M., „Istoria bisericii universale și românești”; Hossu Valer, „Episcopul Iuliu – Sfântul Marii Uniri”).
II. Marea Unire Națională, de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia
Cu această ocazie este poftit, Preasfințitul episcop Iuliu Hossu, de la Gherla, să citească hotărârea adusă Unirii. Atunci pe cuprinsul „Câmpului lui Horea” se auzi glasul arhiereului: „Fraților … Ceasul împlinirii vremii este acesta, când Dumnezeu, Atotputernicul rostește, prin poporul său credincios, dreptatea Sa însetată de veacuri. Astăzi prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Țara-Mamă, România!
A biruit dreptatea! Acesta-i ceasul dreptății lui Dumnezeu și al răsplății … Acesta-i ceasul Bucuriei noastre și a unui neam întreg … cu credință în dreptatea lui Dumnezeu … Mulți au dorit să vadă ce vedeți voi și n-au văzut; și să audă ce auziți voi, și nu au auzit. Ochii voștri sunt fericiți că văd și urechile voastre … fericite că aud. O viață întreagă veți mărturisi cu mândrie: „Și eu am fost la Alba Iulia”.
Cuvântarea noastră de biruință să fie cântarea neamului de veacuri … Dreptatea Ta Doamne e dreptate în veac și cuvântul Tău adevărul … Dreptatea și adevărul să fie la temelia României Mari! Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace … Ziua învierii! Săne bucurăm popoare! Trăiască România Mare, una și în veci nedespărțită … Amin”.
În continuarea acțiunilor de desăvârșire a Unirii, episcopul Iuliu Hossu, împreună cu epsicopul ortodox Miron Cristea, Alexandru Vaida Voevod, Vasile Goldiș și C. Brediceanu, sunt onorați a duce „Declarația Unirii” în Parlamentul României, unde și la care rostește un discurs istoric din care amintim: „Dacă pentru strămoșii noștri romani, toate drumurile duceau la Roma, pentru noi românii ardeleni, toate drumurile duc la București. Acesta este Sionul neamului românesc”.
III. Preocupările episcopului Iuliu Hossu în perioada interbelică
În perioada interbelică, episcopul Iuliu Hossu duce o activitate complexă de vizite canonice împletite cu satisfacerea unor cerințe de binefacere, precum și cu cele social-politice ale vremii, care nu erau puține pe cuprinsul a 9 județe ce aveau o populație în jur de o jumătate de milion, așa cum reiese și din datele statistice consemnate de recensământul din 1930.
Populația Româniai în 1930 era de 18,57 milioane, din care după religii: 13,10 milioane erau ortodocși; 1,43 milioane erau greco-catolici, respectiv un procent de 12%; 1,23 milioane erau romano-catolici; în continuare cifrele valorice sunt deținute de: reformați, mozaici, mahomedani și alte religii și liber cugetători.
Cifrele pe naționalități erau: 12,98 milioane români; 1,42 milioane maghiari; 0,745 milioane germani, diferența până la total o dețin alte etnii.
Pe provincii, în Transilvania erau 27,8% ortodocși și 31,1% greco-catolici, din care dominanți erau în județele nordice.
În acțiunile pastorale deopotrivă laico-creștine întreprinse de episcopul Iuliu Hossu, a căutat antrenarea creatoare a preoților și al dascălilor autohtoni, profund și pe deplin dăruiți binelui social, conform devizei: „Prin cultură la civilizație și eliberare socială națională”, că numai pe această cale omul poate deveni prin instrucție și educație mai eficient în procesul de producție ori în cel spiritual-cultural.
Prin urmare, dezvolarea învățământului a fost și rămâne preocuparea principală a episcopului Iuliu, pe cuprinsul diecezei sale, asigurând pregătirea a mii de intelectuali în cadrul instituțiilor din acest domeniu: Seminarul Teologic; Școala Normală de băieți și fete; Școala de menaj, dezvoltate de înaintașul său Vasile Hossu, în Gherla.
La aceste locașuri amintite, se adaugă mai ales după mutarea sediului episcopiei la Cluj, altele tot atât de importante, edificate sub îndrumarea și sprijinul direct al episcopului, precum ar fi: Liceul de băiați „Ioan Inochentie Micu-Klein”; Internatul diecezan de băieți; Liceul de fete; Internatul de fete; Școala primară „Maica Domnului”; Gimnaziul unit „Maica Domnului” din Juc; șirul locașurilor de cult școlare s-ar putea continua în alte localități.
Deținând în Parlamentul României, funcția de „senator de drept”, a apărat suveranitatea și integritatea teritorială a țării, împotriva politicii revizioniste străine, în principal ungare, unde ziarele mai ales șovine pponegreau poporul român și cereau condamnarea și revizuirea Tratatului de pace de la Trianon.
Împotriva acestor atacuri, în decembrie 1932, în cadrul unei mari adunări populare din Piața Mare a Clujului, episcopul Hossu a afirmat răspicat: „Marea revizuire s-a făcut la 1 Decembrie la Alba Iulia, când Dumnezeu, judecând ca un atotputernic, a șters nedreptățile veacurilor și a restabilit dreptatea iminentă. Biruința acestui neam a fost cea a lui Dumnezeu”.
Dintre cerințele de rezolvat mai urgente, după întregirea neamului, se înscrie cea a școlii, abordată prin „Congresul Învățătorilor Români””, desfășurată la Sibiu, în 24-25 februarie 1919, când printre altele se pune problema etatizării școlilor. Față de această situație onversată, în raport cu cea din trecutul austro-ungar, când se evita statalizarea și se prefera școala etno-confesională, iată că după Unire se tinde spre o mai mare stabilitate și garanție a școlii și a personalului didactic de sub protecția de funcționar al administrației statale.
În atmosfera de psiho-tensiune, organele statale nerăbdătoare, deci propite nejustificat, încercau să rezolve problemele școlare prin adresarea episcopiilor „circulare” inoperante de tipul: „Să aduceți în ordine edificiile școlare în decurs de 15 zile, alminteri școala se desființează”.
Imposibila rezolvare a unor atari cerințe absurde, erau cunoscute de cei ce încercau să asimileze structurile școlare, fără o prealabilă consultare cu acei cărora le aparțineau. În cadrul unei alte adrese de aceeași nuanță tendențioasă se spune: „nu aveți învățători, atunci școala s-a sistat”.
Iată cum prin asemenea proceduri se recurgea, îndirect, la desființarea de școli și respectiv de achiziționarea de spații școlare, ori direct prin: „Deciziune. În baza regulamentului nostru, No. 4868 din 1921, articolul I, punctul II, se rechiziționează pentru școlile de stat, edificiile școlare române, împreună cu mobilierul, rechizitele de școală, cu locuința învățătorului, curțile și grădinile aparținătoare.
Față de situația oarecum forțat neavenită biserica este și rămâne total nemulțumită, mai ales fără a fi existat în prealabil o consultare și participare la restructurarea acceptabilă a școlii, la care să poată rămâne părtașă cu unele atribuții la deciziile de coordonare material-spirituale, dar mai ales de predare a disciplinelor etico-social-morale, inclusiv a orelor de catehizare.
În astfel de împrejurări, biserica este pusă în fața unor fapte împlinite, de unde exponenții ei respectiv episcopul Iuliu Hossu, intervine nemulțumit, la 4 mai 1921, în plenul Senatului, spunând: „Domnilor senatori, aceasta este ultima fază a procesului dureros … pentru această școală la noi. Pentru noi a fost de neînțeles … această procedură, alt fapt mai dureros … nu putea fi. Școala noastră, nouă ne-a fost scumpă și în trecut … ea a ajuns să formeze o parte din sufletul nostru. Biserica în puterea dreptului natio al ei … în decursul veacurilor de opresiune și mai ales atât de înverșunate în acrodul lor final … ține cu toată hotărârea la existență, formând … o parte aleasă și foarte simțitoare a sufletului nostru, …
Să i se dea prilej acestei școli, care a luminat și a întărit neamul în veacurile durerilor, pregătindu-l pentru înviere, să arate roadele ce le poate aduce în plină libertate, sprijinită … din partea statului, la a cărui înfăptuire a constribuit”.
Din cele de mai sus se desprinde că desființarea rețelei școlare confesionale românești, s-a dovedit total lipsită de înțelepciune, întrucât a dat o lovitură extrem de dureroasă celei tradiționale românești transilvănene greco-catolice, mai puternic dezvoltată și ancorată în ceea ce a creat pe parcursul timpului: „Sufletul național românesc transilvan”.
În tumultul disputelor de etatizare, cuprinse de un elan național-patriotic deplin, a unor investigații de aplicare și verificare a normelor pedagogice mai evident tradiționale, ori mai de nouătate, apare noua lege școlară pregătită și publicată în anul de grație 1924.
Prin cuprinsul legii învățământului din anul 1924, s-a hotărât reorganizarea instruirii școlare primare, într-un sistem unitar de 7 clase obligatorii, finanțat de Stat sub raportul bazei materiale școlare și a încadrării cu personal didactic suficient și corespunzător unei pregătiri pedagogice de calitate. Justificarea acestei legi era astfel motivată: „Revenirea la 4 clase primare … ar fi o decădere față de popoarele din jur, unde pregătirea învățământului primar este de 7-8 ani”, aspect ce trebuia imperios rezolvat, spre a putea consacra pe plan european, la nivelul de egalitate, integral competitiv.
IV. Prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940 impus de Germania hitleristă și Italia fascistă cedează Transilvania de nord, Ungariei horthyste.
În fața unei asemenea situații, deși episcopii ambelor religii unite și ortodoxe din teritoriul cedat au încercat pentru apărarea intereselor naționale românești, a se opune în limita bunului simț și a unei conviețuiri pașnice, politici deosebit de agresive a autorităților ungare, așteptările nu au fost satisfăcătoare, ba din contră au fost tot mai asupritoare.
În situația apărută se apelează la sprijinul diplomației statului român, reprezentat de Antonescu, respectiv la ambasada de la Budapesta, aspect ce a avut repercursiuni nesemnificative.
Apelul adresat Sfântului Scaun, are consecințe mai eficace prin numirea episcopului Iuliu Hossu, în august 1941, ca Administrator Apostolic al Bisericii Unite, iar întrucât Papa Pius al XII-lea nu recunoaște anexarea Ardealului de Nord la Ungaria.
Sprijinit de întreaga tagmă preoțească românească – uniți și ortodocși, alături de poporul său, activitatea sa pastorală a putut lua un pronunțat caracter social național românesc, pentru ușurarea jugului asupritor, ce urmărea distingerea populației românești, prin demolarea bisericilor din secuime și presiunea de a trece la o altă religie ungurească, concentrarea la munci epuizante, menite a obliga prin forță și teroare populația românească la supunere, deznaționalizare sau alungarea peste graniță și multe altele.
Ca urmare a unei asemenea activități la reședința sa ori la nivelul protopopiatelor sau a vizitelor canonice de două ori s-a atentat la viața episcopului Iuliu Hossu, însă vigilența protectoare a credincioșilor și pronia cerească l-a salvat de la moarte.
V. Anii comunismului
Ocuparea țării românești de armata sovietică, cu instituirea măsurilor de subjugare economică, dar mai ales politico-spirituală, care au redeșteptat subtil mai vechi de extindere slavo-file religioase, reușesc a corupe un anumit număr restrâns de oportuniști sovieto-ruso-slavi.
Printre oportuniștii „jocului” politic pro-sovietic, din simpatie ori de nevoie, sau din impunere, am crede mai mult, se afla, și Biserica Ortodoxă Română, în frunte cu Patriarhul Iustinian Marina, flancat de Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan, în colaborare cu Petre Groza, primul ministru al țării, în bune relații cu Patriarhul Alexei al Moscovei. Aceștia toți împreună au căzut de acord pentru a distruge Bisserica Unită Română, edificiul istorico-religios, făuritor al României moderne, împotriva opresiunii cotropitoare de către panslavismul imperialist arogant ruso-sovietic.
Despre aceste aspecte cruciale din viața creștinilor greco-catolici transilvăneni, ne vorbește istoricul prof. univ. dr. I.M. Bota: „O dată cu ocuparea României de către Armata Sovietică, după 23 august 1944, s-a început persecutarea declarată Bisericii Române Unite, considerată citadela fortificată a neamului creștin românesc, instituție națională hotărâtă să nu accepte jugul dictaturii comuniste atee.
Pentru acest fapt, s-a trecut la legiferarea treptată a unor măsuri de oprimare a Bisericii Române Unite, culminând cu odiosul Decret nr. 158 din 1 decembrie 1948, prin care a fost desființată oficial.
Episcopul Dr. Iuliu Hossu, împreună cu ceilalți episcopi uniți au protestat public, el i-a excomunicat pe așa-zișii „delegați”, 36 la număr, care sub presiunea securității și a unor ierarhi ortodocși, slugarnici comuniștilor, au declarat că vor să se unească cu ortodoxia.
Acesta împreună cu ceilalți episcopi uniți și cu o parte din cler și credincioși, au fost arestatați dar au rezistat umilințelor. Iuliu Hossu a rezistat ademenirilor de a fi numit patriarh a României, preferând a suporta toate batjocurile și până la urmă moartea, decât să se lepede de credința catolică și de Sfântul Părinte de la Roma.
În cei 21 de ani de detenție, episcopul Iuliu Hossu, a răbdat cu tăria martirilor toate încercările grele. El a considerat acest martiraj de lungă durată ca un „Pelerinaj pe calea Fericirilor”, ca la judecata din urmă să poată mărturisi misiunea de apostol martir al Bisericii, încredințate lui spre păstorire.
A trecut prin mai multe locuri de detenție, inclusiv la Sighetul-Marmației, împreună cu episcopii Dr. Al. Rusu și Dr. Ioan Bălan, apoi readus la Căldărușani. De aici va adresa mai multe memorii cerând punerea în drepturi a Bisericii Române Unite. Astfel prin luna septembrie 1950, episcopul Iuliu Hossu, a fost chemat la securitatea din Sighet, să accepte propunerea Guvernului, de a face o Biserică Română Unită, independentă de Papa, dar a refuzat categoric. În această situație, șeful securității vine cu propunerea repetată în fața clericilor din închisoare de a trece la ortodoxie, aspect refuzat.
La pierderile prin mortalitate a episcopilor s-a sesizat opinia publică internă și internațională, și ca urmare episcopii încă în viață: Ioan Bălan, Iuliu Hossu și Alexandru Rusu, au fost transferați la Spitalul „Gerota” din capitală pentru refacere, respectiv pentru a fi pregătiți de a fi primiți de Petre Groza, șeful Guvernului, la care printre altele, în principal i-au cerut libertatea bisericii Unite Române. Tot cu această ocazie, au înaintat și un „Memoriu” guvernului, la care nu s-au dat nici un răspuns.
După audiența la primul-ministru, în mai 1955, episcopii au fost transferați la Curtea de Argeș, cu domiciliul forțat. În ce privește pe episcopul Iuliu Hossu a fost transferat la mănăstirea-închisoarea Căldărușani.
Grav bolnav, moare la 28 mai 1970, în Splaiul Colentina din București.
Devenind pildă vie de fidelitatea în credința catolică, Papa Paul al VI-lea în 1969, l-a făcut Cardinal „in pectore”, iar după moarte, în martie 1973, l-a ridicat la rangul de Cardinal al Bisericii Catolice”.
Prof. ec. Liviu Sabău