„Caiete Silvane” a ajuns unul din principalii „ambasadori” ai Sălajului cultural în țară și în lume

– interviu cu Daniel Săuca, managerul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj –

Daniel Mureșan: Sunt 11 ani de când eşti managerul Centrului de Cultură şi Artă. De ce un Centru de Cultură? Când a pornit acest proiect la Zalău?
Daniel Săuca: Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj (CCAJS) s-a înființat printr-o hotărâre a Consiliului Județean Sălaj (CJS). CCAJS este o instituție subordonată CJS. Sau, o instituție a CJS. Funcționează de la 1 octombrie 2010, prin comasarea a trei foste instituții ale CJS: Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, Ansamblul folcloric „Meseșul” și Școala Populară de Arte și Meserii. Fostele instituții au devenit secții ale CCAJS, la care s-au adăugat, mai târziu, Revista și Editura „Caiete Silvane”. De ce un Centru Județean de Cultură? Cred că au fost cel puțin două premise: mai întâi, derularea proiectului cu finanțare europeană ce viza și reabilitarea clădirii unde a funcționat CMJ, și apoi dorința fostei conduceri a CJS de a dinamiza activitatea instituțiilor de cultură aflate în subordinea sa. Pe de altă parte, în țară, la acea vreme, s-au înființat mai multe instituții ca a noastră, demers care a continuat până astăzi, în formule diverse. Sunt însă destule județe unde instituțiile județene de cultură nu au fost comasate. În opinia mea, înființarea CCAJS a fost o idee salutară și care, cu bune, cu rele, a funcționat. Sunt convins că poate funcționa în continuare. Chiar și în vremuri tulburi, „pandemice” ori „postpandemice”. Suntem nevoiți să ne adaptăm.
D.M.: 200 de numere ale revistei „Caiete Silvane”. A fost greu?
D.S.: La început, a fost greu (și nici astăzi nu îmi este ușor). Pe parcurs, ne-am obișnuit unii cu alții, revista a crescut, la fel și numărul cititorilor. Nu revin aici asupra istoriei publicației, am făcut-o, de altfel, recent, cu ocazia apariției numărului 200 și a desfășurării celei de-a 13-a ediții a Zilelor revistei. Cu siguranță, „Caiete Silvane” e proiectul meu de suflet. Am mai spus asta. Apropo de prima întrebare, revista noastră e un exemplu viu despre ce poate însemna colaborarea concretă între instituțiile de cultură și cele ale administrației publice din Sălaj. „Caiete Silvane”, zic eu, își poate continua drumul în primul rând ca revistă de cultură reprezentativă a județului. Și pentru că a ajuns unul din principalii „ambasadori” ai Sălajului cultural în țară și în lume. Și nu exagerez când spun acest lucru.

D.M.: În ultimii ani, având în vedere pandemia, a fost greu pentru cultură. Cum vezi cultura sălăjeană în prezent?
D.S.: În ciuda „furtunilor pandemice”, „coafura” culturii sălăjene rezistă. Dincolo de glumă (sper că va fi luată ca atare), îmi este clar cel puțin faptul că instituțiile publice de cultură au rezistat cum au putut în situația în care, din păcate, „lumina” de la București, în domeniul nostru, a fost palidă sau absentă de-a dreptul. Și acum, când vorbesc cu tine, de pildă, nu-mi este clar cum voi organiza activitatea în perioada următoare din perspectiva restricțiilor. Nenumărate acte, decizii, hotărâri, ce-or mai fi, se bat cap în cap, ca să fiu elegant. Incertitudinea, lipsa de predictibilitate, hățișul legislativ, haosul din țara asta mi-au dat mie cel mai mult de lucru. Nu „pandemia” în sine. Și nu colegii sau artiștii din județ. Altfel, s-a dovedit că instituțiile, ONG-urile sălăjene care și-au dorit, au putut să organizeze diverse acțiuni, manifestări, au putut tipări cărți și reviste în format „fizic”. Sigur, rămâne povestea on-line-ului, să-i zic așa. În cultură, în educație… Pe noi ne-a ajutat într-un fel. Dar nu acesta e viitorul. Nu cred în cultura on-line, dar nu am ce face. Din păcate, tare mi-e că și dacă ne vom întoarce la „normalitate” (în România e oricum puțin probabil), răul a fost făcut. Altfel, îmi place să cred că apariția și activitatea CCAJS a dinamizat viața culturală sălăjeană. Sunt destule argumente în acest sens.
D.M.: Care sunt cele mai importante minusuri ale acestei perioade pandemice? Există vreun lucru pozitiv?
D.S.: Cum spuneam mai înainte, haosul, incertitudinea, înghesuiala, incultura din on-line. Un lucru pozitiv? Poate bucuria că am reușit să edităm reviste și cărți, că nu ne-am pierdut cu totul în hăul pandemic… Dar e o bucurie tristă…
D.M.: Cum ai defini activitatea pe care o desfășori în managementul cultural şi în ce măsură acest domeniu este obligatoriu în România?
D.S.: Meseria asta se învață. În Sălaj sunt câteva persoane care pot afirma că au început să fie manageri culturali. Oricum, nu prea mai ai viață personală, în sensul în care ești „conectat” tot timpul mai ales la „probleme”. Important e să gândești viitorul și să reușești să-l faci posibil într-un prezent mai tot timpul distorsionat, haotic. Nu numai pentru tine. Altfel, domeniul ar merita să fie nu neapărat obligatoriu, ci să ofere șansa celor care vor și sunt în stare să meargă pe acest drum în primul rând prin continuitate. Politizarea și a acestui domeniu ar însemna bomboana de pe coliva culturii instituționalizate.
D.M.: De ce te văd unii un revoluţionar? Ce te face să te lupţi cu toată lumea?
D.S.: Mi-e greu să cred că sunt fel de Che Guevara al culturii sălăjene… Basca roșie oricum mi-a fost pusă de destui, care suferă, probabil, de daltonism politic. E o impresie falsă că sunt un revoluționar. De felul meu sunt un introvertit, căruia îi place să facă, nu să vorbească în neștire. Mă lupt cu toată lumea în scris. Gazetărește. Managerul Săuca s-a liniștit de mult…
D.M.: De-a lungul celor 11 ani de când conduci Centrul de Cultură şi Artă, care a fost cel mai greu moment?
D.S.: Mutările. Sper că nu vom face un tur complet al Zalăului.

– a consemnat Daniel Muresan –