Biserici urâte

Vitruviu spunea că arhitectul are nevoie, pe lângă talentul de desenator, și de un pic de ureche muzicală. Trebuie să fie sensibil la armonii și să le transpună în piatră. Dacă arhitectura civilă de la noi e plină de monstruozități, de urât sau anost, te aștepți la cea religioasă să fie altfel. Pentru că poate. Pentru că sutele de ani de construcții sacre au rafinat concepte și metode, au găsit cea mai bună armonie între volume și înălțimi, între evlavie și îndrăzneală.
Priviți proporțiile unei biserici tradiționale din Moldova, albă cu acoperișul de șindrilă sau tablă sau una de lemn din Ardeal și nu veți gasi nimic kitsch, hidos, supra sau subdimensionat, nepotrivit. Pentru că au construit după tradiție, după seculare încercări până au găsit forma perfectă. Orice inovație se face cu teamă și cu grijă pentru armonia generală.

Și trec pe lângă niște biserici nou-construite, atât de urâte, încât îmi fac cruce și mă rog la Dumnezeu să mă ierte că nu pot să-mi reprim consternarea față de siluirea conceptului de casă a Domnului. Adică dacă e un templu, putem să îl construim oricum pentru că nu îndrăznește să zică nimeni „Doamne, ce urâtă biserică”? Nu trebuia consultat un arhitect? Meșterul Manole care a pus gresia pe scări a construit și naosul?
Turlele sunt ca niște storcătoare de citrice, ferestrele sunt aproape înfipte în cornișă, sunt prea mici (cele din registrul inferior) sau prea mari (cele de pe turle), disproporționate și prost dispuse pe fațadă (fronton).

Acoperișul (comparați casele din Paris de la sf sec. XIX, Palatul Culturii din Iasi sau palatul Kretzulescu din București) conferă, după părerea mea, o treime din eleganța unei clădiri și este la fel de important și la o biserică. În fotografii vedem că acoperișul a devenit chestia aia de la sfârșitul construcției care nu trebuie să coste mult, numai să nu plouă înăuntru. La fel, și aici ferestrele sunt disproporționate și prost așezate. Cu aceiași bani se putea construi mult mai bine și mai armonios. De ce nu fac asta? Pentru că nu consultă un arhitect, fie îl consultă și acesta este neștiutor. Sau sunt alte cauze pe care nu le înțeleg.
Am observat la mai multe biserici obsesia de a folosi sisteme de acoperire folosite la case. Dar geometria unui lăcaș de cult este foarte neobișnuită încât trebuie folosite materiale specifice: tablă cu aspect de solzi, șindrilă etc. Altminteri trebuie să deformezi materialul și rezultatul este asemănător cu un șopron, magazie sau, în cel mai fericit caz, o iesle.
Și dacă Biserica, ca instituție administrativă, nu e deranjată de cum se construiește, ar putea fi indignați măcar arhitecții față de proiecte care nu ar trebui să fie parte a peisajului urban.

Fănuș Popa