Baza materială a Liceului „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei în perioada interbelică (1919-1939)

1. Clădirea liceului
Clădirea în care a funcționat liceul „Simion Bărnuțiu”, până în anul 1948, a fost construită de către Primăria orașului Șimleu pentru gimnaziul minorit, care și-a încetat activitatea în anul școlar 1922-1923 din lipsă de cadre didactice și elevi.
Gimnaziul romano-catolic din Şimleu a fost înfiinţat în anul 1827, după lungi strădanii de a aduna fondurile necesare. Pe data de 27 august 1827 s-a aşezat piatra fundamentală a institutului şi în doi ani construcţia edificiului a fost definitivată.
Cursurile gimnaziului şimleuan au fost sistate în momentul izbucnirii Revoluţiei de la 1848-1849. Abia în anul 1854, la intervenţia episcopului romano-catolic al Transilvaniei, Hainald Ludovic, gimnaziul se redeschide din nou, cu două clase. Profesori erau Vicarul greco-catolic al Silvaniei, Demetriu Coroianu şi Korbuly Martin. Nereuşind să facă faţă cheltuielilor, episcopul Hainald a invitat Ordinul Minoriţilor din Arad să primească gimnaziul în subordinea sa şi să preia cheltuielile aferente procesului de învăţământ. Nici aceştia nu au reuşit să plătească profesorii şi să susţină cheltuielile. În aceste condiţii, guvernul imperial de la Viena a închis din nou gimnaziul la sfârşitul anului 1865 şi-l va redeschide abia în anul 1879.
La începutul secolului XX, conducerea Ordinului Minorit, romano-catolic, constatând că gimnaziul din Șimleu nu „prosperează după dorință”, nici sub patronajul episcopal de la Oradea, se pune în legătură cu „forurile competente”, cerând transformarea liceului în gimnaziu. Grație acestei intervenții, la 1 septembrie 1910 se înființa clasa a V-a de liceu, iar în anul școlar 1913-1914, clasa a VIII-a de liceu susținea examenul de bacalaureat.
Crescând numărul de elevi, se simte lipsa unei clădiri corespunzătoare. În această situație, conducerea ordinului minorit, încă din anul școlar 1910-1911, a cerut Primăriei Șimleu să le acorde un teren potrivit pentru construirea unui edificiu școlar.
Conducerea ordinului și delegatul Ministerului Instrucțiunii au propus conducerii primăriei să achiziționeze grădina lui György Emöd.
La scurt timp, în ședința din 23 martie 1912, Consiliul local al orașului Șimleu Silvaniei a hotărât și convenit cu proprietarul asupra terenului, la prețul de 85.000 coroane, care urma să fie plătit după 20 de ani vânzătorului sau urmașilor săi, în caz de deces. Până atunci, din primul an al cumpărării, primăria urma să depună spre „fructificare” la bancă suma de 2700 coroane anual.
Terenul a fost donat de către primărie liceului, cu scopul de a se construi un nou edificiu școlar, sub supravegherea directorului de atunci, Mahalcsik Bonó.
Planul de construcție al liceului a fost întocmit de către arhitectul Baumgarten Alexandru din Budapesta și după „puțină modificare” a fost aprobat atât de inspectoratul regional, cât și de ministerul ungar.
Licitația lucrărilor a fost câștigată de către antreprenorul Bottyan Ștefan din Satu Mare, la prețul de 290.000 coroane.
La 1 ianuarie 1914, Primăria orașului Șimleu Silvaniei a eliberat autorizație de construcție, iar la 14 martie au început lucrările, sub supravegherea directorului liceului, călugăr minorit. A izbucnit, însă, Primul Război Mondial, iar lucrările de construcție au avut de suferit, mai ales că antreprenorul, deși scutit de efectuarea serviciului militar, nu s-a grăbit cu lucrările. În plus, fiind vremuri tulburi de război, au crescut foarte mult și prețurile materialelor de construcție, antreprenorul cerând suplimentarea fondurilor.
Clădirea a fost definitivată în anul 1916 și astfel anul școlar 1916-1917 a început pentru liceul minorit în noua clădire, iar vechiul local a fost dat în arendă Casinoului maghiar.
După Marea Unire și instalarea administrației românești în județul Sălaj se simțea necesitatea înființării unor licee românești, lucru care nu a fost posibil înainte de 1918, când predarea în școlile de stat se făcea doar în limba maghiară. Înainte de 1918, în Transilvania au existat licee românești doar la Blaj și la Beiuș.
Pentru realizarea acestui deziderat, în județul Sălaj a fost ales Șimleu Silvaniei, „fiind cel mai vechiu și statornic centru al românismului nu numai în județ, ci, – putem afirma – chiar și jur”.
La realizarea acestui obiectiv cultural-educativ a contribuit și faptul că exista deja clădirea nouă și modernă amintită mai sus, care corespundea necesităților unei școli secundare. În plus, profesorii civili de etnie maghiară au părăsit liceul și au fugit în Ungaria, iar dintre profesorii ordinului minoriților au rămas doar directorul pensionat Mahalcsik Bonó și Köhalmi Mihai ca director executiv.
În acest context, la 19 iulie 1919, în conformitate cu contractul încheiat în anul 1909 între statul ungar și ordinul minorit, o comisie a Primăriei orașului Șimleu Silvaniei a preluat clădirea. Comisia era alcătuită din Alexandru Gheție, vicarul Silvaniei, Dr. Ioan Ossian, directorul noului liceu care urma să fie înființat, Dr. Alexandru Aciu, directorul băncii „Silvania”, Ioan Deleu, primarul orașului Șimleu Silvaniei și Dr. Valer Vicaș, prim-pretorul plasei Șimleu.
Luarea în primire a clădirii liceului a fost aprobată de către Resortul (ministerul) Cultelor și Instrucțiunii Publice din cadrul Consiliului Dirigent nr. 21 din octombrie 1919 și a luat denumirea de Liceul „Simion Bărnuțiu”.
După îndeplinirea procedurilor legale privind predarea edificiului, minoriții s-au reîntors în vechiul local, dar și-au încetat activitatea în anul 1922 din lipsă de cadre didactice.
Așadar, clădirea s-a construit pe terenul donat de către oraș, cu scopul de a găzdui un liceu. Până în anul 1919, ea a găzduit liceul minorit, iar din acel an a devenit sediul primului liceu românesc din Sălaj, care îl avea ca patron spiritual pe ideologul revoluției de la 1848, Simion Bărnuțiu. Situată pe malul drept al râului Crasna, era una dintre cele mai moderne clădiri din localitate și județ. Este spațioasă și corespunzătoare procesului de învățământ, având parter și două etaje, iar frontispiciul este situat spre strada care atunci purta numele de Regimentul 16 Războieni.
În perioada interbelică, între anii 1931-1937, între Ordinul călugăresc al minoriților sau „Franciscanii conventuali”, care avea sediul la Arad, și Statul român are loc un proces vizând înapoierea clădirii liceului Ordinului, proces în cadrul căruia un rol hotărâtor l-a avut Onisifor Ghibu, care în cadrul Consiliului Dirigent a îndeplinit funcția de secretar general la Resortul Cultelor și Instrucțiunii Publice și expert în problemă. În baza unui vast material documentar, el a demonstrat că Ordinul nu avea personalitate juridică și nici drept de proprietate, conform bulei papale dată de Papa Honoriu III în momentul înființării Ordinului. Prin urmare, „procesul nu prezintă interes juridic”, clădirea rămânând, în continuare, în posesia Statului român. Astfel, în anul 1935, Primăria orașului Șimleu Silvaniei a obținut intabularea localului liceului pe numele Statului, sentința fiind confirmată și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 789 din 13 mai 1935. Vestea, care a fost publicată și în ziarul „Universul” din 15 mai 1935, a produs entuziasm justificat în rândurile șimleuanilor.
La 25 mai 1935, Ioan Ossian, directorul liceului „Simion Bărnuțiu”, trimitea o scrisoare lui Octavian Ghibu, în care îi mulțumea pentru „toată oboseala extraordinară, solicitudinea și ambiția națională” pe care a dovedit-o în rezolvarea acestui caz.

2. Baza materială, colecții, biblioteca
De la începutul funcționării sale, conducerea liceului s-a lovit și de problema lipsei mobilierului școlar. Cel existent era foarte vechi, în mare parte preluat de la vechiul liceu minorit, în afară de câteva bănci școlare mai moderne, realizate în anul 1916, care nu erau, însă, „destul de practice, stricându-se ușor”.
Colecția de științe naturale a liceului era destul de bine înzestrată, în schimb din instrumentele de fizică și chimie lipseau mai multe, iar unele erau nefuncționale. Nu exista, încă, un profesor calificat pentru aceste două materii, care să constate lipsurile și să le completeze. De asemenea, lipseau hărțile istorice și de geografie. La început aveau doar șase bucăți.
Liceul minorit a avut și o colecție de numismatică, dar aceasta a fost jefuită de soldați în timpul războiului. Tot ei au distrus și aparatura laboratorului de fizică-chimie. Aparatura pentru orele de gimnastică era precară și defectuoasă. În schimb, sala de desen era bine dotată. Din biblioteca liceului minorit s-au dat înapoi toate cărțile în limba maghiară, respectiv 3057 de volume, reținându-se numai traducerile din autorii străini. De asemenea, a fost retrocedată minoriților biblioteca elevilor, respectiv 2165 de volume, un glob, un dulap cu uși de sticlă, un stativ de lemn și două dulapuri cu toate actele și matricolele liceului. În acest context, trebuia refăcută întreaga bibliotecă profesorală, precum și cea a elevilor. În acest scop, Resortul (ministerul) Instrucțiunii Publice din cadrul Consiliului Dirigent a trimis 900 de volume, iar societatea Marmorosch Blank et Comp. din București a donat suma de 25.000 coroane.
În anul școlar 1920-1921, mobilierul școlar a rămas același, în afară de o masă, o scară și un stativ pentru cărți în bibliotecă. În continuare, lipsea aparatura pentru laboratorul de fizică-chimie, iar hărțile istorice și geografice erau foarte puține.
Din banii primiți de la societatea Marmorosch Blank s-au achiziționat pentru bibliotecă 249 volume. În total, biblioteca profesorală avea 1500 de titluri, în 2204 volume, iar biblioteca elevilor 348 de volume, împărțite pe clase.
Au fost achiziționate și următoarele reviste școlare: „Sburătorul”, „Viața Românească”, „Viața Nouă”, „Convorbiri literare”, „Școala Basarabiei”, „Cele Trei Crișuri”, „Răsăritul” și „Lamura”.
În anul școlar următor, colecțiile de științe naturale și cea istorico-geografică se mai îmbogățesc, în special cea de științe naturale, odată cu venirea lui Emil Lobonțiu ca profesor titular de Științe naturale și Geografie.
Biblioteca profesorală a fost rearanjată de profesorul Ion Gh. Oprea, sortându-se cărțile pe secțiuni: literară, cu 599 volume; istorico-geografică, cu 396 volume; filologică, cu 385 volume; științele naturale, cu 464 volume; arte, 121 volume și manuale, 218 volume. În total, 2704 volume, la valoarea de 16.224 lei.
Biblioteca elevilor era împărțită pe clase, având în total 469 de volume, în valoare de 2814 lei.
Pe lângă revistele amintite mai sus, au mai fost achiziționate următoarele: „Ramuri”, „Revista istorică”, „Educația”, „Flacăra”, „Revista sănătății” și „Evoluția”.
Tot mobilierul, piesele colecțiilor și mijloacele didactice au fost inventariate.
În anul școlar 1922-1923, mobilierul s-a îmbogățit cu 300 de piese, în valoare de 4.2214 lei și 60 de bani. Colecția de științe naturale a ajuns la 246 tablouri intuitive, care au fost afișate pe coridoarele liceului. Cea de aparatură fizică rămânea deficitară, iar hărțile erau puține (35 de hărți).
Profesorul Ion Gh. Oprea a continuat aranjarea și sortarea cărților din bibliotecă. Numărul de volume a crescut cu 46, donate de Consulatul francez din Cluj, în valoare de 600 lei. Biblioteca profesorală a ajuns la 2911 volume, iar cea a elevilor la 529.
Biblioteca s-a îmbogățit și în anii care au urmat, prin achiziții sau diferite donații.
Importante achiziții pentru bunul mers al liceului s-au făcut în anul școlar 1925-1926. Printre altele, un rezervor mare de apă în pod, în valoare de 14.000 lei, opt dulapuri pentru biblioteca fiecărei clase, în valoare de 10.400 lei, relieful în bronz al lupoaicei cu Romulus și Remus (Lupa capitolina), în valoare de 1396 lei, mașină de scris tip „Royal”, în valoare de 18.000 lei. De asemenea, s-a îmbogățit secțiunea de tablouri istorice și literare (poeți): 24 buc. literare, 30 istorice, 246 tablouri cu monumente arhitectonice.
Biblioteca liceului a crescut simțitor în anul școlar 1926-1927, ajungând la 3854 volume și 1473 exemplare de reviste. În decursul anului școlar s-au compactat 201 volume, s-au achiziționat 156 volume, iar 262 volume s-au primit din donații. De asemenea, s-au procurat 26 titluri de reviste: „Cele trei Crișuri”, „Viața Românească”, „Lamura”, „Revista istorică”, „Tinerimea română”, „Natura”, „Revista științifică”, „Revista matematică”, „Cultura Creștină”, „Înfrățirea românească”, „Gândirea”, „Societatea de mâine”, „Salon literar”, „Familia”, „Cosânzeana”, „Democrația”, „Școala Noastră” (revistă pedagogică din Zalău), „Convorbiri literare”, „Comoara satelor”, „Propilee literare”, „Revista generală a învățământului secundar”, „Cultura poporului”, „Graiul românesc”, „Graiul nostru”, „Ideea Europeană” și „Revista școlară”.
În sfârșit, în cursul anului școlar 1929-1930 s-a reușit utilarea corespunzătoare a laboratorului de fizică-chimie. Au fost reparate, în mare parte, aparatele vechi, lipsite de părți esențiale, și s-au procurat o serie de aparate noi, precum și substanțe chimice, cheltuindu-se pentru acest scop suma totală de 114.262 lei. În colecție se găseau acum 140 de piese, în valoare de 149.262 le.
Pentru orele de Lucru manual a fost organizat un atelier de tâmplărie, achiziționându-se aparatură în valoare de 2000 lei, plus altele împrumutate de la atelierul școlii primare de stat din Șimleu Silvaniei.
Alte reviste achiziționate: Revista Generală a Învățământului, Revista Societății „Tinerimea Română”, Revista de Psihologie, „România Aeriană”, „Aeronautica” și „Neamul Românesc pentru popor”.
În ultimii ani școlari supuși studiului nostru, respectiv 1937-1938 și 1938-1939 s-au înregistrat progrese substanțiale. Astfel, în exercițiul 1937-38, liceul și internatul au fost înzestrate cu 11 sobe „Vesta” și alte obiecte în valoare de 38.970 lei. Sala de gimnastică a fost înzestrată cu patru spaliere suedeze, care au costat 10.800 lei. De asemenea, laboratorul psihotehnic a fost înzestrat cu aparate de strictă necesitate: spirometru, compas craniometru și dinamometru, care au costat 2750 lei.
În anul școlar 1938-1939, sala profesorală a fost înzestrată cu mobilier nou, în valoare de 23.000 lei, iar internatul liceului cu diferite articole de gospodărie. Prin licitație publică s-au procurat bănci noi, cu schelet de fier, în trei clase, pentru 150 de elevi, în valoare totală de 122.400 lei. Tot în acest an, s-a instalat în subsolul liceului o baie amenajată cu 18 dușuri pentru apă caldă și rece, necesară internatului liceului, în valoare de 98857 lei.

3. Internatul
La începutul primului an de funcționare, liceul n-a avut nici internat pentru elevi, părinții fiind nevoiți să le caute chirie sau gazdă. Proprietarii au profitat de această situație și au încasat de la părinți sume foarte mari, ca și contravaloare a întreținerii lor.
În acest context, directorul liceului, Ioan Ossian, a plecat la Ministerul Instrucțiunii din cadrul Consiliului Dirigent, făcând apel la direcțiunea regională a învățământului și la toți cei care puteau sprijini inițiativa sa de înființa un internat. Astfel, cu ajutorul statului și cu ce au mai contribuit părinții elevilor, s-a reușit amenajarea unui internat la etajul II al liceului pentru 63 de elevi, fiindcă nu încăpeau mai mulți.
Fiecare elev internist a trebuit să plătească 2000 coroane și să aducă 150 kg grâu, 5 kg grăsime animală, jumătate vică de fasole și o vică de cartofi. Statul a ajutat internatul cu suma de 100.000 coroane. Supravegherea internatului a fost încredințată profesorului Ioan Codrea, iar conducerea economică – profesorului Laurențiu Sima.
Internatul de băieți constituia o problemă de existență a liceului. Era nevoie de o capacitate de aproximativ 250 de locuri. Familii de români care să primească elevi în gazdă erau puține în Șimleu, iar cele care primeau elevi profitau de situație, cum am subliniat mai sus. Astfel, mulți elevi erau nevoiți să renunțe la școală, marea majoritate a părinților fiind țărani fără avere.
Pe lângă spațiul amenajat la liceu, inițiatorii fondului „Gheorghe Pop de Băsești”, care avea ca scop înființarea unui internat pentru copiii de români, au pus la dispoziția liceului casele din Piața Mihai Viteazul, „a căror reparație le-a făcut-o așa, ca să poată fi locuite”.
În anul școlar 1920-1921 s-a reușit cazarea a 135 de elevi, dintre care 80 în casa din Piața Mihai Viteazul și 55 la etajul II al liceului. Peste zi, elevii interni rămâneau în liceu, unde aveau săli pentru meditații și serveau masa. Seara, sub îndrumarea profesorului-pedagog, cei cazați în oraș se deplasau și înnoptau la casa din Piața Mihai Viteazul.
Din cauza creșterii numărului de elevi, în anul școlar următor, internatul a trebuit să primească 173 de elevi. Dintre aceștia doar 8 au fost cazați la etajul II al liceului, 73 au avut dormitoarele la Casa Fondurilor „Gheorghe Pop de Băsești” și 85 de elevi în casa lui Roth Izidor, luată în chirie pentru internat.
Fiecare elev a fost asigurat cu cazare, spălat, supraveghere și masă, pentru care a plătit următoarele taxe, în bani și alimente: 1000 lei, 200 kg grâu, 5 kg untură, 15 kg fasole și 50 kg cartofi. În afară de acestea, au mai plătit o taxă de instalare de 30 lei, îngrijirea medicală tot 30 lei și plata instructorului la meditații 20 lei.
Sumele strânse de la elevi nu ar fi putut susține întreținerea lor până la sfârșitul anului școlar dacă nu s-ar fi găsit sprijin la următoarele instituții: Banca Națională a României, filiala Șimleu, care a ajutat cu suma de 20.000 lei; Consiliul Dirigent a dat din sumele economisite în timpul funcționării sale (2 decembrie 1918 – 4 aprilie 1920 când a fost desființat de guvernul Averescu) suma de 35.904 lei și 80 bani; Direcțiunea Generală Cluj a Ministerului Instrucțiunii a dat un ajutor de 40.000 lei.
Conducerea internatului era asigurată de profesorii Laurențiu Sima, rector, Romul Erdelyi și Emil Molnar, prefecți de studii.
Situația internatului nu era încă mulțumitoare. Elevii interni făceau meditații peste zi la etajul II al liceului, iar seara, divizați în două grupe, plecau în oraș la locurile puse la dispoziția internatului. Aceste clădiri, însă, după cum evidențiază în raportul său medicul școlar, nu corespundeau „din punct de vedere igienic scopului pentru care sunt întrebuințate astăzi”.
Se punea problema construirii unei clădiri noi, în care să fie cazați toți elevii interni. Direcțiunea liceului a cerut, și obținut, de la Comisia de Ocol pentru punerea în aplicare a reformei agrare din anul 1921, un teren intravilan, pe care să se construiască internatul. Urma ca statul să acorde finanțare direcțiunii liceului, pentru ca aceasta „să poată traduce în realitate o exigență națională pedagogică, care, durere, până astăzi a rămas numai desiderat”.
În anul 1922-23 s-a reușit cazarea a 153 de elevi, 50 fiind respinși din lipsă de spațiu. Dintre aceștia, 90 de elevi au fost cazați în casa închiriată de la Roth Izodor, cu suma de 10.000 lei, iar restul în internatul fondului „Gheorghe Pop de Băsești”. Fiecare elev a plătit următoarele taxe: 1850 lei, 250 kg grâu, 6 kg untură, 15 kg fasole, 50 kg cartofi și 4 kg săpun. Internatul se afla sub conducerea și controlul direct al Comitetului școlar. În această muncă administrativă, directorul liceului a fost ajutat de profesorii Romul Erdelyi, Emil Molnar și Laurențiu Sima, „cari necruțând nici-o oboseală și-au dat toată silința, ca să fie asigurat bunul mers al lucrurilor în internat”.
Numărul elevilor cazați a crescut în anul următor la 200. Internatul era plasat acum în patru locații. Peste zi, elevii interni stăteau la etajul II al liceului, unde era bucătăria, iar în sala de gimnastică se servea masa. Tot la liceu făceau și meditații. Peste noapte erau divizați în trei grupe: o grupă de 63 elevi dormeau în clădirea internatului „Gheorghe Pop de Băsești”; o grupă de 90 elevi în casa lui Roth Izidor, iar restul la etajul I al școlii primare de stat din Șimleu. Infirmeria internatului a fost plasată în localul școlii confesionale reformate. Taxa în lei a urcat la 3100, iar produsele erau cam aceleași: 250 kg grâu, 50 kg porumb, 50 kg cartofi, 15 kg fasole și 4 kg untură. În contul acestor contribuții, elevii interni au beneficiat de „proviziune (cazare – n.n.) întreagă, baie în fiecare lună, luminat, încălzit, serviciu, spălat, îngrijire medicală și până în cl. V inclusiv și instruire în materiile de învățământ”. Administratorul internatului era profesorul Laurențiu Sima, iar pedagogi au fost profesorii Romul Erdelyi, Ioan Gh. Oprea și Eugen Török.
În anul școlar următor, numărul elevilor interni scade la 146. Taxa crește la 4000 lei, iar produsele rămân cam aceleași. Banii se plăteau în trei rate: la intrarea în internat, după vacanța de Crăciun și după vacanța de Paște. Infirmeria amintită mai sus a fost închiriată cu suma de 3600 lei/an, iar chiria la casa lui Roth Izidor a ajuns la 30.000 lei/an.
Neajunsul era același, al lipsei unui local propriu, cele în care erau cazați elevii „neîntrunind nici cele mai elementare condiții de igienă și salubritate” și în aceste condiții nu-și prea puteau îndeplini „misiunea pentru care au fost creiate”.
În anul școlar 1925-1926, numărul elevilor cazați în internat crește la 170, iar taxa în bani la 4600 lei.
În anii care au urmat, numărul elevilor interni începe să scadă, la fel ca și cei ai liceului: 152 elevi cazați în anul școlar 1926-27; 168 în 1927-28; 116 în 1929-1930; 102 în 1930-31; 80 în 1931-32; 76 în 1932-33; 74 în 1933-34; 73 în 1934-35; 82 în 1935-36; 83 în 1936-37; 135 în anul școlar 1938-1939. În schimb, taxa în bani crește în anii următori (6.000 lei în anul școlar 1926-27; 10.000 lei în anul 1929-30), scade din nou la 6.000 lei în anii 1932-36 și urcă la 8.000 lei în anii 1937-39.
În concluzie, conducerea liceului a făcut eforturi mari pentru a asigura elevilor condiții decente de cazare și instrucție. Din păcate, nu a fost sprijinită de către stat în inițiativa sa de a construi o clădire proprie, în care să fie cazați toți elevii doritori să stea în internat.

Marin Pop

(articol publicat în revista “Caiete Silvane”)