„Purtaţi sarcina unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Christos”. Cu aceste cuvinte se încheie apelul „Comitetului Judeţean de Ajutorare a copiilor din Moldova”, din 18 septembrie 1946, adresat tuturor sălăjenilor. Apelul este păstrat în fondul arhivistic „Prefectura judeţului Sălaj – Comitetul de Ajutorare a Regiunilor Secetoase”2. De ce a fost nevoie de constituirea unui astfel de comitet? De ce acest apel?
Primăvara anului 1945 aducea sfârşitul războiului mondial. Pacea mult aşteptată. Vremea refacerii. Dar ţara avea de plătit mari despăgubiri de război, prevăzute în convenţia de armistiţiu. Mii de vagoane de alimente şi alte bunuri luaseră, şi luau încă, calea U.R.S.S. Reforma agrară întârzie lucrările agricole. Şi, peste toate, vine seceta. În vara lui 1945, dar mai ales în 1946. Pentru o ţară ca România, cu mai mult de 80% din populaţie la sate, seceta însemna ce era mai rău. Cea mai afectată regiune a ţării a fost Moldova, unde seceta a luat forme apocaliptice3.
Se iau măsuri. La nivel naţional, se creează „Comitetul de Ajutorare a Regiunilor Secetoase”. Apoi, filialele judeţene. Aşa apare şi comitetul judeţean din Sălaj. Dar nici Sălajul nu o ducea, în acei ani, bine. Economia, căile de comunicaţie, erau distruse. Oamenii locului, disperaţi. Seceta nu-i ocolise nici pe ei. Presa locală abundă, de altfel, în articole referitoare la consecinţele secetei şi la combaterea ei4.
Şi totuşi, sălăjenii vin în sprijinul celor mai greu încercaţi decât ei. Fac dovada omeniei. Apelul comitetului judeţean, în limbile română şi maghiară, afişat pretutindeni, dar publicat şi în presă, prezintă astfel situaţia: „Seceta năpraznică, ce a bântuit anul acesta, în toată ţara, care a atins în parte şi judeţul nostru, a pârjolit până în temelii pământul binecuvântat al Moldovei (…). Izvoarele, văile şi râurile au secat. Dela un capăt la altul al Ţării Moldovei, spectrul înspăimântător al foamei şi secetei a cuprins fără de milă oamenii şi animalele. Ţăranii dela sate şi-au părăsit casele şi gospodăriile şi pribegesc, împreună cu animalele lor, prin ţară, în căutarea unei bucăţi de pâine pentru copii şi iarbă pentru dobitoace. Mamele îşi strâng copiii la sânul veştejit de foame şi asistă neputincioase, în durerea lor sfâşietoare, cum le mor sute de copii zilnic de foame şi mizerie”. Şi, în final, decizia luată de autorităţi: „Am hotărât să aducem în judeţul nostru, 2000 de copii, cari vor fi repartizaţi la familii şi cămine. Primiţi-ii şi îngrijiţi-ii cu părintească dragoste”.
Comitetul judeţean de ajutorare, constituit la 12 septembrie 19465, este condus de prefectul judeţului Sălaj, Eugen Chişiu. Are în componenţă alţi fruntaşi sălăjeni: Liviu Trufaşiu, protopopul greco-catolic, Iacob Ponga, protopopul ortodox, Beniamin Varju, protopopul romano-catolic, Köblös Andrei, protopopul reformat, Solymos Ivan, primarul Zalăului, Gheorghe Sabău, reprezentantul B.P.D., doamna Vaida Gheorghe, reprezentanta Uniunii Femeilor Antifasciste Române, doamna Köblös Andrei, Dr. Krausz Bernat, medic, Jakabfi Nicolae, director de bancă, doamna Varvarichi, doamna Opriş Ioan, reprezentanta Reuniunii Mariane, Lt.col. Vlădoiu Scarlat, comandantul garnizoanei, maiorul Constantin Bălăban, comandantul Batalionului 7 Vânători de Munte.
În şedinţa de constituire se iau şi primele hotărâri: redactarea Apelului menţionat, începerea colectărilor de bani şi produse, organizarea de comitete de ajutorare în plăşi şi comune. Şedinţele comitetului judeţean urmau a se desfăşura săptămânal, joia, „de la ora 5 după masa, la sediul Apărării Patriotice”, membrii fiind atenţionaţi că „în caz contrar, dacă va lipsi de la două şedinţe va fi şters din oficiu ca membru comitetului”6.
În aceeaşi zi, Prefectura Sălaj emite o dispoziţie prin care cere ca în fiecare plasă să fie constituit un comitet, iar acesta să fie compus din pretorul plăşii, medicul de circumscripţie, protopopii diferitelor culte, inginerul agronom, şeful judecător, şeful sectorului sau postului de jandarmi, reprezentantul Blocului Partidelor Democrate, reprezentanţii Uniunii Femeilor Antifasciste Române şi Apărării Patriotice şi alţi şefi de autorităţi ce vor exista la reşedinţa plăşii.
În comune, dispunea Prefectura, comitetul să fie alcătuit din primar, notar, medicul de circumscripţie, şeful postului de jandarmi, agentul agricol, reprezentantul B.P.D., reprezentanta U.F.A.R., reprezentantul Apărării Patriotice, ajutorul de primar sătesc din satele componente şi doi-trei ţărani mai de vază din comună.
Fiecare comitet comunal trebuia să întocmească un tabel cu următoarele rubrici: „Numele locuitorului ce doreşte a lua în întreţinere copii din Moldova până la noua recoltă; Domiciliul şi numărul casei; Starea familiară, câţi copii are; Numărul copiilor ce voeşte a primi cu arătarea sexului şi etatea; Observaţii, unde se va arăta garanţia morală ce prezintă cel în cauză. Copii ce se vor aduce pentru întreţinere vor fi între 7-15 ani” (întâlnim, în alte documente, şi vârsta de 6-14 ani, n.n.). Tabelul trebuia înaintat prefecturii până la 20 septembrie 19467.
Sălăjenii răspund de îndată. Se oferă să primească în îngrijire copii. Tabelele cerute se întocmesc în termenul prevăzut. Aşteptările autorităţilor sunt cu mult depăşite. Cei 2000 de copii planificaţi a fi găzduiţi de sălăjeni, cu „obligaţia celui ce-şi asumă răspunderea întreţinerii unui copil de a-l supraveghea îndeaproape şi de a-l educa ca un adevărat părinte”8, câte 200 pentru fiecare plasă, devin, după primirea şi centralizarea tuturor listelor din comune la prefectură, circa 40009.
În acelaşi timp, sălăjenii adună, din puţinul lor, grâu, porumb, fasole, cartofi, orz, secară, ceapă, făină de grâu, făină de porumb, bani în numerar ş.a. Ajutoarele acestea, colectate din fiecare sat şi comună, sunt trimise spre Moldova, dar şi spre judeţul Trei-Scaune, repartizat de Comitetul Central al C.A.R.S., spre ajutorare, judeţului Sălaj10.
Copiii sosiţi erau primiţi de autorităţile locale, cazaţi câte o zi la Primăria comunei respective, hrăniţi, evaluaţi medical şi trimişi la familii. Copiii grav bolnavi sunt duşi la spital (din Zalău, Şimleu Silvaniei, Carei), cei mai puţin grav trataţi în dispensarele sau infirmeriile comunale, iar după însănătoşire erau trimişi familiilor unde au fost repartizaţi. De regulă, familiile primesc câte un copil, dar sunt şi cazuri când iau în întreţinere doi sau chiar mai mulţi11. Au fost şi cazuri, puţine, de copii care, după repartizare, au „fugit în Moldova acasă”12, sau, mai multe, de copii care au murit prin spitale13. Condiţiile în care trăiesc copiii sunt verificate periodic de preşedintele comitetului judeţean de ajutorare, protopopul Trufaşiu Liviu, de alţi membri ai comitetului sau de autorităţile locale.
Începând din august 1947, se întocmesc tabele cu copiii care doresc să se reîntoarcă acasă, asigurându-se însoţitori pentru transportul în siguranţă, dar şi tabele cu cei care doresc să rămână în Sălaj14.
Şi presa locală scrie despre activitatea comitetului judeţean. Sub titlul, „Din munca CARS-ului în judeţ”, „Graiul Sălajului”, din 8 mai 1947, arăta că, „până în ziua de 1 Aprilie 1947, au fost plasaţi în judeţ 2.650 copii români, 1.300 secui şi 113 evrei, în total 4.063 copii. Colectele în bani se cifrează la cca 80.000.000 Lei, iar alimentele colectate la cca 70.000 kg, dintre care până acum două vagoane au fost trimise pentru Secuime”.
Ziarul publică şi o scrisoare trimisă sălăjenilor de autorităţile din Iaşi, pe care o consemnăm, parţial, aici: „În numele părinţilor, care din cauza neasemuitelor dureri ce s-au abătut asupra Moldovei, dureri provocate de războiul distrugător şi cei doi ani de secetă, şi-au despărţit pruncii dragi dela sânul lor, vă transmitem cele mai vii mulţumiri şi adâncă recunoştinţă, pentru frăţeasca şi calda primire, ce aţi binevoit să faceţi acestor copii oropsiţi ai soartei. Suntem ferm convinşi noi, ca şi părinţii ce şi-au pus nădejdea în fraţii ardeleni, că aceşti copii, în familiile binevoitoare, unde se adăpostesc, nu vor simţi lipsa părinţilor lor rămaşi în Moldova suferindă”. Cu adăugirea că, din cei cca. 40.000 de copii repartizaţi la familii din toată ţara, peste 4.000 au ajuns în Sălaj, credem că alte concluzii sunt de prisos.
1 Un unchi de-al meu a fost căsătorit cu o moldoveancă. M-am întrebat, încă de mic, unde şi cum s-au putut întâlni unchiul, din Chichişa, Sălaj, cu mătuşa, dintr-un sat din Moldova? Pentru că toate rudele mele, unchi şi mătuşi, erau căsătorite în sat sau, cel mult, în satele vecine. Am întrebat-o pe mama (şi ea, consăteană cu tata!) şi am aflat că mătuşa a rămas aici din vremea „marii secete”, care a lovit Moldova la sfârşitul ultimului război mondial. Că a venit de acolo ca să nu moară de foame. Că a fost primită şi ocrotită de o familie din satul vecin, Românaşi. Acum, documentele de arhivă mi-au întregit răspunsul. Ele ne spun că plugarul Spătar Ioan, din Unguraş, Sălaj (astăzi, Românaşi), îşi exprima dorinţa (ca atâţia alţii, din Românaşi, Chichişa şi din toate celelalte sate ale judeţului!), în toamna lui 1946, de a lua în îngrijire „până la recolta viitoare” o fată din Moldova. Aşa a ajuns în Românaşi, Snapu Constanţa, fiica lui Costache şi Floarea, din judeţul Neamţ. Şi nu a mai plecat înapoi (decât în vizite!). A devenit, prin căsătorie, mătuşa mea! Dar documentele păstrate în arhivele Sălajului oferă mult mai multe informaţii despre acea perioadă. Aici, încerc să prezint doar câteva, cu speranţa că tema ar putea prezenta interes. Reînnoim, totodată, pentru toţi cei interesaţi de trecutul acestei părţi de ţară, invitaţia la cercetarea fondurilor arhivistice păstrate de Serviciul Judeţean Sălaj al Arhivelor Naţionale.
2 S.J.A.N. Sălaj, fond Prefectura judeţului Sălaj – Comitetul de Ajutorare a Regiunilor Secetoase (în continuare C.A.R.S.), Dosar 1, f. 7.
3 Informaţii despre seceta din Moldova se pot găsi şi pe internet. Vezi, Wikipedia, „Foametea din 1946-1947 (România)”, sau, mai pe larg, www.comunism.ro., Florian Banu, „Calamităţi ale secolului al XX-lea: foametea care a devastat Moldova în 1946-1947”.
4 Vezi, colecţia ziarului „Democratul” pe anii 1945-1946.
5 C.A.R.S., Dosar 1, f. 1-4. Cu câteva zile mai devreme, la 7 septembrie 1946, se constituise un comitet de iniţiativă „care să prelucreze un program şi să-l prezinte adunării generale din 12 septembrie”; comitetul prezentat mai sus, format din 15 membri, era unul restrâns, din cel mai larg, ales la 12 septembrie, făcând parte „toţi şefii de autorităţi, organizaţii politice şi feminine”.
6 Ibidem, f.11.
7 Ibidem, f. 5-6.
8 Ibidem, f. 27.
9 Ibidem, f. 30 („plasamentul în familii a rămas ca ultimă soluţie de a salva dela moarte prin frig şi foamete, a unui număr destul de mare de copii”, se spunea într-o adresă a Direcţiei Ocrotirilor, din cadrul Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, către Prefectul judeţului Sălaj, cf. Dosar 2, f. 21).
10 Ibidem, f. 55; tabelul arată, pe două coloane, judeţele care ajută şi judeţele care sunt ajutate.
11 Idem, Dosar 2, f. 198; vezi şi Dosar 3, f. 64.
12 Idem, Dosar 2, f. 116.
13 Idem, Dosar 2, f. 202; pe lista de la spitalul din Şimleu, datată 30 mai 1947, sunt trecuţi 12 copii decedaţi, fiind precizate: data intrării în spital, data decesului, cauza morţii, tratamentul urmat.
14 Idem, Dosar 3; iată ce se scrie într-o dare de seamă despre transportul unor copii de la Zalău la Piatra Neamţ, din 9 septembrie 1947: „La întrebarea noastră dacă le-a plăcut în Ardeal au răspuns că ar fi rămas aici pentru vecie. O fetiţă care a fost găzduită în Căţelul Românesc (Meseşenii de Sus, n.n.) a spus că şi-a lăsat hainele aici fiindcă şi aşa se va reîntoarce în Ardeal” (Dosar 3, f. 112).
Dănuţ Pop
Articol apărut în revista Caiete Silvane
