Anne Frank (Annelies Marie Frank) fata ce a căzut victimă genocidului nazist din cel de-al Doilea Război Mondial a rămas în istorie ca un simbol al curajului, răbdării și puterii de a trece peste cele mai dificile momente cu demnitate și speranță. Este cunoscută mai ales datorită jurnalului pe care l-a ținut în ascunzătoarea din Amsterdam, înainte de a fi arestată de naziști. Jurnalul, publicat după război de către tatăl ei, care supraviețuise, este considerat un document istoric al Holocaustului, autoarea devenind cea mai tânără figură-simbol a victimelor naziștilor.
Anne a fost cea de-a doua fiică a lui Otto Frank și a lui Edith Frank (născută Holländer). A avut o soră care era cu trei ani mai mare, Margot Frank. Familia de evrei reformați Frank locuia într-un cartier cu oameni de diferite credințe, Anne având prietene romano-catolice, protestante și evreice. Familia nu era strictă în ceea ce privește tradițiile religioase. Cea mai religioasă dintre ei era mama, Edith, iar Otto, care avea o bibliotecă vastă, se ocupa mai ales de educația fetelor, îndemnându-le să citească. După ce naziștii au venit la putere în Germania, Otto Frank s-a hotărât să deschidă o filială a firmei pe care o avea, Opekta, la Amsterdam, Olanda. După ce Otto se mutase singur la Amsterdam în 1933, Edith și fetele l-au urmat în februarie 1934. În 1938 Otto a înființat împreună cu Herman van Pels (tot evreu, exilat din Osnabrück) o a doua firmă, Pectacon, care vindea mirodenii. În 1939, mama lui Edith s-a exilat și ea la Amsterdam de la Aachen, unde a decedat în 1942. În mai 1940 Olanda a fost ocupată de Germania nazistă, regina Wilhelmina a plecat la Londra în exil, Olanda capitulând în cele din urmă. La început naziștii au fost mai puțin agresivi față de evreii din Olanda, dar acest lucru nu a durat mult timp. Legi antisemite au fost decretate una după alta, interzicerea evreilor de a merge la cinematograf afectând-o pe Anne cel mai tare deoarece avea plăcerea de a colecționa fotografii ale actorilor și actrițelor de film. Pentru a ocroti firmele de controlul strict nazist, Otto a predat, formal, conducerea lor colaboratorilor săi arieni Johannes Kleiman și Victor Kugler. În 12 iunie 1942, cu ocazia aniversării vârstei de 13 ani, Anne a primit un jurnal cu carouri alb-roșii, cu cheie. În el, Anne făcea confidențe unei prietene imaginare – Kitty, pe teme de religie, dragoste și sexualitate.
Ascunzătoarea
Reconstrucție a bibliotecii-ușă a ascunzătorii din Prinsengracht 263. La sugestia lui Kleiman, Otto Frank pregătise o ascunzătoare în locuința din Prinsengracht 263, de circa 50 m², a cărei intrare era camuflată cu o bibliotecă. Otto o rugase pe secretara sa, Miep Gies, să îi ajute. Cu toate că știa că riscă condamnarea la moarte dacă ar fi fost descoperiți, aceasta a acceptat imediat, ea și soțul ei, Jan Gies, plus colegii de serviciu Kugler și Kleiman, precum și dactilografa Bep Voskuijl ajutând familia Frank cu alimente și alte lucruri necesare tot timpul cât au stat ascunși. În 5 iulie 1942, Margot, sora Annei, a primit o înștiințare că va fi trimisă într-un lagăr de muncă. În caz de neprezentare, toată familia Frank urma să fie arestată. Familia Frank s-a hotărât să se ascundă mai repede decât planificaseră inițial. Pentru a deruta autoritățile, și-au lăsat locuința în dezordine, cu un bilet care lăsa impresia că ar fi fugit în Elveția. După o săptămână, li s-a alăturat în ascunzătoare familia van Pels, iar în noiembrie 1942 Fritz Pfeffer.
Trădarea și arestarea
Cu toate că se consideră că cei ascunși au fost trădați de către cineva, persoana nu a putut fi identificată niciodată. În 4 august 1944, naziștii au venit la locuința din Prinsengracht după ce cineva a telefonat la Gestapo. Kleiman și Kugler au fost arestați (primul fiind eliberat ulterior din motive de sănătate, iar cel de-al doilea reușind pe 28 martie 1945 să evadeze din lagărul unde era ținut). Miep Gies a folosit haosul care s-a produs în legătură cu arestarea celor ascunși și a încuiat jurnalul Annei într-un sertar, intenționând să i-l dea înapoi după război. Cei ascunși au fost duși la sediul Gestapo-ului, unde au fost ținuți peste noapte, iar a doua zi au fost transferați în închisoarea Huis van Bewaring, iar după alte două zile în lagărul de tranzit Westerbork. În 2 septembrie 1944, familiile Frank și van Pelt au fost anunțate la apel că vor fi trimise la Auschwitz. În 3 septembrie 1944 a plecat ultimul tren spre Auschwitz (cu 1.019 evrei), unde a ajuns după două zile. La rampă, femeile și bărbații s-au văzut pentru ultima oară. Anne împlinise 15 ani cu trei luni înainte de sosirea la Auschwitz, scăpând astfel de o moarte imediată, deoarece 549 de pasageri, inclusiv toți cei sub vârsta de 15 ani, au fost trimiși direct în camerele de gazare. Cei 258 de bărbați și 212 de femei care scăpaseră de prima selecție au fost dezbrăcați, dezinfectați, rași și tatuați cu un număr. Anne, Margot și Edith Frank au fost trimise la blocul 29 din lagărul de femei Birkenau, unde au stat până pe 28 octombrie 1944, când au fost transferate în lagărul de concentrare Bergen-Belsen. În martie 1945 a izbucnit în lagăr o epidemie de tifos, care se pare că a omorât 17.000 de prizonieri. Printre victime s-au aflat Anne și Margot. Se pare că Margot a murit cu câteva zile înainte Annei, care a pierit în una dintre ultimele zile ale lunii februarie 1945, la doar 15 ani.
Eliberarea
În 15 aprilie 1945, trupele britanice au eliberat lagărul de concentrare. Otto Frank a fost singurul care a supraviețuit dintre cei care se ascunseseră în Prinsengracht 263. După eliberarea pe 27 ianuarie 1945 (de către trupele sovietice) a lagărului de la Birkenau a locuit până în 1953 la Amsterdam. După aceea, s-a mutat la Basel, Elveția, unde locuia sora sa. Acolo s-a recăsătorit cu Elfriede Markovits, care își pierduse la rândul său soțul și fiul la Auschwitz. Până la moartea sa, pe data de 19 august 1980, Otto a locuit la Birsfelden, lângă Basel, dedicându-și viața publicării jurnalului Annei. Anne Frank a stat complet izolată timp de mai mult de doi ani pentru a rămâne în viață, fără să poată ieși vreodată sau măcar să poată privi pe fereastră. Din ascunzătoarea sa a ieșit atunci când a fost arestată și nu a mai fost niciodată liberă până la moartea sa.
„Seara, când stau culcată în pat și-mi termin rugăciunea spunând: Îți mulțumesc pentru tot ce-i bun, drăguț și frumos, jubilez în sinea mea.
Atunci mă gândesc la ce-i bun în clandestinitate, la sănătatea mea și la întreaga mea ființă, la ce are drăguț Peter, la ce-i încă mic și fragil și căruia noi nu îndrăznim să-i dăm un nume, iubire, viitor, fericire, și la ce-i frumos, asta însemnând lumea, natura și frumusețea amplă a întregului, a tuturor lucrurilor frumoase împreună.
Atunci nu mă gândesc la toate nenorocirile, ci la frumusețea încă prezentă. În asta constă în bună măsura diferența dintre mama și mine. Sfatul ei împotriva melancoliei este: Gândește-te la toate nenorocirile din lume și fii fericită că nu treci tu prin ele. Sfatul meu este: (…) încearcă să regăsești fericirea în tine. Gândește-te la tot ce-i frumos în tine și în jurul tău și fii fericită!”
(surse wikipedia, Jurnalul Annei Frank, foto The Times)
