Györfi-Deák György
M-am născut în 1964 și am prins ultimele 11 luni ale epocii Gheorghe Gheorghiu-Dej (1947-1965). A urmat perioada de guvernare a lui Ion Gheorghe Maurer (1961-1974), deci până la vârsta de 10 ani am avut parte de un răstimp de bunăstare și pseudo-liberalizare. La început, am copilărit în Timișoara, dar pentru că Nicolae Ceaușescu a dorit să amestece populația, părinții mei au primit prima locuință tocmai în Pitești. Acolo am stat șase ani, apoi ne-am mutat în Satu Mare, unde la 14 ani mi s-a dat buletinul. A fost o adevărată festivitate, organizată la școală, să ne simțim mândri că am devenit cetățeni. Adevărul este că mai apoi chiar m-am umflat în pene, dar din altă cauză. Circula o legendă urbană, cică numărul trecut la grupa sanguină ar fi reprezentat „potența” posesorului. De fapt, era numărul secției de recoltare și analiză a sângelui, care fiind din Satu Mare, era mult mai mare decât cel al argeșenilor din cel de-al treilea județ, luat în ordine alfabetică.
Tata a fost mecanic-specialist, monta mașini de îmbuteliat, de regulă în industria berii, dar și din alte ramuri înrudite. Odată a fost împrumutat de Baia Mare, care făcea legendarele sucuri Cico și Bem-bem. A venit acasă cu mai multe lăzi de concentrat pentru prepararea băuturilor carbogazoase. A fost o vară… răcoritoare. Ne făceam singuri sifon cu patroane de bioxid de carbon. Mama lucra în același domeniu, pe schimburi diferite, ca să fie tot timpul cineva cu noi, să nu facem prea multe prostii.
Mi-a plăcut să pictez de mic. De altfel, prima notă primită la școală a fost un 10 la desen. Dar ceea ce vreau să povestesc s-a întâmplat înainte. Am locuit în Pitești-Nord, chiar lângă gara mică și am umblat la grădinița de la Podul Viilor. În fiecare dimineață treceam prin fața celebrei închisori, fără să bănuiesc nimic din grozăviile de dincolo de gardul de beton și sârmă ghimpată. În 1970, după inundațiile de care Piteștiul fusese ferit în urma construirii lanțului de baraje de pe Argeș, tovarășa educatoare a primit sarcină pe linie de partid să-i ajute pe copiii sinistrați. Fără să ne întrebe, fără nici un fel de muncă de lămurire, ne-a împachetat toate rechizitele și le-a trimis celor aflați în dificultate. Dacă într-adevăr le-a expediat acolo. Aveam o pensulă din păr de veveriță, desena ca fermecată. Încă nici acum, după atâția ani de zile, nu pot să izgonesc bănuiala că femeia a profitat de împrejurări, a luat minunatul penel și l-a dus acasă.
Mama ne trezea la șase și jumătate. Masa era deja pusă, dar ea fugea să ajungă la 7 la lucru. Apoi mergeam la școală, la grădiniță. Mâncam de prânz când venea de la serviciu. O vreme am rămas fără televizor, avusesem un Cosmos burduhănos, mult purtat pe la atelierele de reparații. Părinții aveau de plătit rate pentru mobilă, așa că nu și-au permis prea curând altul. Amândoi cumpărau cărți și citeau. Aveam propriile noastre volume. Vindeam sticlele goale, făceam banii pe din două și-mi cumpăram ce-mi plăcea. Așa am început să-mi fac propria bibliotecă.
Cum ne-am tot mutat, am frecventat mai multe școli. De la prima, tata m-a mutat deoarece la serbarea de sfârșit de an doamna învățătoare m-a pus să cânt în duet, ca Benone Sinulescu și Irina Loghin: „Cine bate seara la fereastra mea?” Partenera mea a fost fata inginerului-șef, prilej de ironii la serviciu. De cântat, am cântat bine și fără emoții, m-au luat și la cor. Am fost și pionier – comandant de grupă. Nu-mi stătea bine în uniformă, pantalonii din toamnă deveneau scurți în primăvară, cămașa albă mă strângea, dar trebuia s-o purtăm la festivitatea de premiere din vară.
În copilărie n-am fost decât în două tabere, la Cotmeana și la mare. Când am ajuns la Năvodari, m-au reținut la filtrul sanitar și m-au internat cu scarlatină, deși le-am spus că avusesem boala la 4-5 ani și n-aveam cum s-o fac din nou. A urmat tratamentul cu penicilină V și un ultim Moldamin, mai dureros decât toată cura.
Vacanțele în familie au fost minunate. Aveam rude în toată țara, așa că luam bilete de tren în circuit și călătoream săptămâni în șir. Bunicul locuia în apropiere de Borsec, ținea vaci pe care le hrănea cu iarba cosită pe niște coaste foarte abrupte. Aducea fânul pus pe un fel de sanie improvizată, trasă de o pereche de boi, cu noi în vârful căpiței. Am fost și în stațiuni de odihnă, împreună cu părinții. Sindicatul fabricii organiza excursii: la Barajul Vidraru, la Castelul Peleș, la Peștera Dâmbovicioara. Când am vizitat Peștera Muierilor s-a luat lumina, chiar înainte de a ieși, într-o porțiune cu tavanul foarte jos, de unde se ramificau mai multe galerii, așa că ne-am întors înapoi, la intrare.
Am avut multe jucării. Am un trenuleț electric Piko, încă funcționează, s-au jucat și băieții mei cu el. L-am primit când am împlinit 9 ani. Citisem romanele lui Karl May, aveam cowboy și indieni de plastic, așa că biata locomotivă a deraiat de mai multe ori, după modelul filmelor cu Lex Barker și Pierre Brice, un Winnetou cu ochi albaștri. Editura Stadion a editat o serie de benzi desenate, cu Tarzan, căpitanul la 15 ani, boxerii lui Hemingway, marțienii lui Sandu Florea, „Toate pânzele sus!”. Cumpăram „Biblioteca pentru toți copiii”, acolo l-am descoperit pe Tolkien, minunat ilustrat de Rusz Lívia. Ne uitam la propriile noastre diafilme, cu un proiector polonez. Când i s-a ars becul original, am pus unul mai slab, de Trabant. Se vedea mai șters, dar oricum știam poveștile.
Anii ’70 au fost ani de prosperitate. Se găseau de toate. Apăruseră fulgii de porumb, în pungi găseai cartonașe cu automobile și motociclete. Carnea stătea în frigidere, proaspătă sau congelată. La școală era 25 de bani un cornuleț, 65 de bani o „Eugenie”, 25 de bani laptele acru și 75 de bani sticla de cacao. Brânza Făgăraș era în pahare cerate și ne grăbeam să lingem smântâna de deasupra, lăsând numai brânza de vacă de dedesubt. Și adulții erau mulțumiți: existau magazine Gospodina cu semipreparate de bună calitate, trebuiau doar fierte sau prăjite.
Cozile au început după cutremurul din 1977. Prima dată la lapte. Aveam scăunele și făceam cu schimbul. Coada se forma dimineața la patru, pe întuneric. Existau pensionari care puteau fi închiriați, ca să zic așa. Dar noi n-am apelat niciodată la ajutorul lor. Apoi au urmat cozile la carne, la zahăr, la ulei. În cele din urmă s-a raționalizat până și pâinea. Când îl aud pe careva că laudă „Epoca de Aur”, îi aduc aminte de traiul pe cartelă. Ca student, ne-am dus prin țară la diferite manifestări. În alimentările din alte orașe puteam cumpăra doar biscuiți și grisine. Mâncam la cantina din centrul studențesc gazdă. A existat o singură excepție. Când ne-am întâlnit cu Cenaclul „Solaris” de la Casa Studenților din București, ne-au cazat la Academia Militară și am mâncat la popotă. Aveau grijă de cadeți, mai ales că printre ei erau mulți arabi și asiatici.
În anii ’80 am avut parte de toate mizeriile provocate de dorința lui Ceaușescu de a strânge cât mai multă valută: întuneric, frig, foame. A vândut germanii și evreii. Noi, ungurii, am rămas unde ne-am născut și am trăit cum s-a putut. Tata n-a fost umilit, aveau nevoie de el. Știa mecanica pe nevăzute. Era singurul în stare să pornească o linie de producție în urma unui defect. Avea acest talent extraordinar, să simtă unde e necazul. Nu ne-am instalat telefon acasă, pentru că principiul lui era: dacă inginerul-șef are nevoie de mine, să trimită mașina și să mă aducă. Făcea multe ture de noapte și câștiga bine.
Traiul s-a înăsprit. Puținii care își cumpăraseră o mașină proprietate personală primeau doar cinci litri de benzină pe lună. În zonele unde existau rafinării, a înflorit piața neagră. Dar, chiar dacă șoferii își procuraseră combustibil, se circula alternativ la sfârșit de săptămână: sâmbăta numerele cu soț, iar duminica numerele impare, apoi invers în weekendul următor. Lumea a găurit pereții din beton și a scos hornuri prin ele. Pe holurile din apartamente erau stivuite lemne de foc. După împlinirea vârstei de 25 de ani, toți burlacii plăteau un impozit deoarece nu aveau copii. Fetele și femeile erau duse cu de-a sila la ginecolog din trei în trei luni. Marele cârmaci voia cât mai mulți copii.
Comunismul a nenorocit multe vieți. „Fiecare după puteri și fiecăruia după nevoi” a reprezentat o doctrină eșuată, care favoriza leneșii și îi pedepsea pe cei care ar fi vrut să lucreze inteligent, cu folos. Spicele care se înălțau deasupra lanului erau retezate fără milă: în închisori, în pustietatea Bărăganului, în mănăstiri, la canalul Dunăre – Marea Neagră, la Casa Poporului. Slavă Domnului, numai o parte din omenire a avut parte de comunism. Să-i mulțumim Papei Ioan Paul al II-lea că ne-a scăpat de acest coșmar. Noi am trăit sub cea mai cruntă variantă, o dictatură național-comunistă, mai ales către sfârșitul anilor ’80, când Ceaușescu a interzis scrierea numelor de localități în ungurește și a pornit demolarea satelor.
După scumpirea petrolului brut pe piața internațională, economia românească a fost pusă pe brânci. Din cauza interzicerii importurilor, fabricile au rămas fără piese de schimb. Oamenii se făceau că muncesc, angajatorii se făceau că plătesc. Elevii și studenții erau scoși de la cursuri și adunau fiecare spic, fiecare știulete rămas după combine. Într-un an de zile am pus deoparte un salariu, dar n-am avut pe ce să-l cheltuiesc. M-am înscris pe listele de așteptare la un frigider și la o mașină de spălat. Dacă n-ar fi venit revoluția, le-aș fi primit peste cinci ani.
N-a fost și nu este ușor în „democrația originală”. „Steaua” n-a mai bătut Barcelona, proiectul laserul de la Măgurele a fost abandonat, spitalele iau foc din cauza rețelelor electrice subdimensionate, pe sârme de aluminiu. Tinerii abandonează școala în anii de liceu, nu fac militărie, pleacă în străinătate, vin cu o mașină de închiriat și încearcă să-și recupereze bacalaureatul. Înainte ne vedeam doar noi între noi, aici. Acum, când s-a liberalizat circulația, știm cu ce putem să ne comparăm. Și ne dăm seama cât rău a făcut comunismul. Atât să și rămână!
(Articol publicat în revista Caiete Silvane)
